Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2006
LA PLECAREA DINTRE NOI
A PĂRINTELUI CALCIU
Ne-a "trădat" părintele
Gheorghe Calciu: a plecat să se odihnească puţin "în lumina Celui
Nepătruns", lăsîndu-ne pe noi, cei din generaţia lui, al căror spiritus
rector a fost, de izbelişte în această "vale a plîngerii". Ne vei
lipsi mult, părinte Ghiţă, atît nouă, prietenilor tăi de o viaţă, cît şi
tuturor celor ce te-au preţuit şi te-au iubit. Şi, mai ales, vei lipsi mult
tinerilor pe care, cu harul tău şi cu sufletu-ţi mereu tînăr, ai ştiut, ca
nimeni altul dintre noi, să ţi-i apropii.
Nu, nu spun vorbe mari şi fără
acoperire. Gheorghe Calciu a fost, într-adevăr, liderul spiritual de
necontestat al noii "generaţii de la '48". A fost printre puţinii
care au ieşit cu sufletul neschilodit din iadul de la Piteşti. Pe el suferinţa
nu l-a înrăit, ca pe alţii, ci l-a înţelepţit şi înnobilat. Desigur, a cunoscut
şi el, ca toţi ceilalţi, căderea, căci, în acest cumplit "experiment",
omeneşte nu s-a putut rezista. Supuşi la tortură continuă timp îndelungat,
subiecţii acestui "experiment" au fost transformaţi în roboţi care
executau cele mai aberante ordine. ("Am înţeles ce s-a întîmplat la
Piteşti cînd am aflat că Puiu Chivulescu, care a fost un momument de rezistenţă
şi demnitate în lagăr, a căzut" – mi-a spus un prieten [1] care fusese tovarăş de suferinţă al
acestuia în lagărul de ofiţeri români de la Oranki). Dar, în cazul lui Ghiţă
Calciu, pe cît de dureroasă i-a fost căderea, pe atît de spectaculoasă i-a fost
înălţarea ulterioară. Imediat ce perioada de teroare a luat sfîrşit, el a
conştientizat ce s-a întîmplat cu ei toţi şi a avut tăria să ia atitudine, cu
o îndrăzneală şi o fermitate rămase legendare. A fost, poate, singura dintre
fostele victime care a ridicat glas împotriva ororilor săvîrşite şi care a
refuzat cu vehemenţă să se facă părtaş unei noi mîrşăvii, pe care regimul
comunist o punea la cale, şi anume aruncarea vinovăţiilor pentru tot ceea ce
s-a întîmplat la Piteşti tot asupra nefericitelor victime. Încă înainte de a se
renunţa la "experiment", Securitatea a purces, din însărcinarea
organelor de Partid şi de Stat, la instrumentarea unui proces (care urma să fie
public) intentat "ţapilor ispăşitori" recrutaţi, în marea lor
majoritate, dintre fostele victime. Se pare că această acţiune este legată de
excluderea din partid a Anei Pauker, pe care Gheorghiu-Dej ar fi vrut să o facă
răspunzătoare, printre altele, şi de ororile de la Piteşti. Deşi la vîrful
partidului se ştia precis că "tovarăşa Ana" fusese iniţiatoarea
acestui sinistru proiect, pînă la urmă, de teama implicaţiilor internaţionale
probabil, s-a renunţat la această variantă. Au fost totuşi sacrificate cîteva
cadre de calibru mai mic, precum colonelul Tudor Sepeanu, Alexandru Dumitrescu
(directorul penitenciarului Piteşti), cîţiva ofiţeri politici, precum şi cîţiva
gardieni, cărora li s-au dat pedepse nesemnificative. Grosul acestui lot, al "ţapilor
ispăţitori", era deci format din deţinuţi care fuseseră supuşi acţiunii de
reeducare. Dintre aceştia, singurul care a refuzat să semneze declaraţiile care
i se impuneau a fost Ghiţă Calciu. Acesta a cerut cu insistenţă ca în procesul
care se pregătea să fie implicaţi şi adevăraţii iniţiatori ai ororilor săvîrşite:
Ana Pauker, Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), colonelul Dulgheru alias Dulbergher şi toată liota de ofiţeri de Securitate care
puseseră la cale şi "monitorizaseră" fenomenul. Pînă la urmă,
pentru a nu le strica scenariul pe care îl pregăteau, anchetatorii au fost
nevoiţi să-l disjungă din lotul prim, rămînînd să fie judecat cu un al doilea
lot, al cărui proces a avut loc de-abia
în 1957.
Tot atunci, deci foarte de
timpuriu, deţinutul Gheorghe Calciu, conştientizînd faptul că a păcătuit, s-a
hotărît să-şi răscumpere păcatele prin ispaşă. Din acel moment, toată viaţa lui
a fost una de mărturisire, de jertfă şi de ispăşire. În Cartea îndreptărilor (Ed. Christiana,
Bucureşti, 2004), Răzvan Codrescu, referindu-se la această performanţă a
părintelui Calciu, spune următoarele: "Poate că nimeni n-a mai reuşit după
Piteşti o victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că
există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «experimentul Piteşti» a
eşuat. El a zdrobit oameni, dar nu a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Părintele Calciu nu s-a salvat
doar pe sine: el a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a
ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»".
Cu "medicinistul" Ghiţă Calciu am vorbit prima dată prin Morse în
mai 1957. Eram amîndoi în arestul Ministerului de Interne, însă în
celule diferite Mie tocmai mi se terminase ancheta (eram arestat în legătură cu
proiectata manifestaţie studenţească de solidaritate cu revoluţia din Ungaria)
şi fusesem chemat de anchetator pentru a-mi comunica punerea sub acuzare şi
încadrarea juridică. Aflasem, cu această ocazie, că fusesem încadrat la un
articol care prevedea pedeapsa cu moartea. Acolo sus, în biroul în care mi se
comunicase vestea, m-am străduit să par cît mai indiferent, pentru a nu da
satisfacţie bestiei de anchetator care de-abia aştepta să mă vadă lamentîndu-mă.
Întors însă jos, în celulă, am început să rumeg situaţia în care mă aflam şi am
intrat, oarecum, în panică. Mă gîndeam că, pentru a da un exemplu drastic
celorlalţi studenţi, s-ar putea ca pe unii dintre noi, consideraţi iniţiatorii
acţiunii, să ne condamne la moarte. În timp ce mă plimbam agitat prin celulă,
aud deodată o ciocănitură în perete. M-am apropiat cu precauţie şi,
supraveghind, în acelaşi timp, cu atenţie uşa, pentru a nu fi surprins de
gardian, am răspuns chemării. Astfel, am aflat că omul de dincolo de zid este "Gheorghe
Calciu, student medicinist, arestat încă din 1948". Ne-am confesat unul
altuia şi, simţindu-mi zbucimul şi neliniştile, a încercat să mă liniştească,
spunîndu-mi că şi el este în aceeaşi situaţie şi că nu putem face altceva decît
să ne rugăm şi să avem încredere în pronia cerească. Relatîndu-mi despre
Piteşti (în legătură cu care, la ora aceea, eu nu ştiam mare lucru), mi-a spus
următoarele: "Ai să auzi despre mine că am făptuit lucruri îngrozitoare.
Să ştii că totul este adevărat. La Piteşti nimeni nu a putut rezista. Doar cei
care au reuşit să se sinucidă. Am păcătuit şi va trebui să ispăşesc. De aceea
am făcut legămînt că, dacă voi mai ieşi vreodată de aici, mă voi preoţi".
După cîteva zile petrecute "împreună"
(e un fel de a spune), am fost mutaţi în alte celule, fiecare urmîndu-şi
destinul. Eu am fost judecat şi condamnat (nu la moarte, ci la 20 de ani muncă
silnică), după care am luat drumul Aiudului. El a fost, de asemenea, judecat şi
condamnat la muncă silnică pe viaţă, după care, împreună cu alţi 15 "bandiţi"
condamnaţi în acelaşi lot, au luat drumul
Jilavei, unde au fost "cazaţi" în celebra Casimcă, supranumită şi "Secţia morţii".
Aici li s-a aplicat un regim de exterminare atît de sever încît, într-un an
şi jumătate cît au stat acolo, 9 dintre ei au decedat (majoritatea de t.b.c.).
Pe la începutul anului 1960, cei rămaşi în viaţă au fost trimişi la Aiud, de
unde, în 1964, în urma apariţiei decretului de "slobozenie generală",
s-au eliberat şi ei o dată cu ceilalţi deţinuţi [2].
După eliberare ne-am reîntîlnit,
bineînţeles. De data aceasta faţă către faţă. Ne-am cunoscut şi între noi s-a
înfiripat o trainică şi de nezdruncinat prietenie. Fiecare însă ne-am urmat
drumul nostru. Fidel legămîntului făcut în temmniţă, după ce a terminat
Filologia, s-a înscris la Teologie, iar în 1972 a fost hirotonit preot şi numit
profesor de franceză şi de dogmatică la Seminarul Teologic Ortodox din
Bucureşti. Din această postură, în 1977, cînd, ierarhia Bisericii, timorată,
era dispusă să dea Cezarului mai mult decît i se cuvenea, el a făcut ultima
mare "nebunie" a vieţii sale: a ridicat public glas ferm împotriva
demolării Bisericii Enei din inima Bucureştiului, pornind astfel o luptă făţişă
– şi, din păcate, solitară la nivel clerical – împotriva unui regim politic
scelerat. Acest nou "război" al lui cu puterea lumească atee şi
materialistă a culminat cu cele "Şapte cuvinte către tineri", rostite
în Biserica Radu-Vodă, în Postul Mare al anului 1978. Această îndrăzneală a lui
nu putea rămîne nepedepsită, drept care, în mai 1979, după multe şicane şi
ameninţări, a fost arestat, judecat şi condamnat la 10 ani de închisoare pentru
activitate duşmănoasă împotriva regimului. S-a eliberat în 1984, în urma unor
susţinute proteste internaţionale, dar, pentru că era în continuare incomod, în
1985 a fost practic expulzat, împreună cu familia, în Occident. Cu sufletul a
rămas însă aici, în ţară, şi a dovedit acest lucru cu prisosinţă după 1989. De
atunci, în fiecare an, de obicei toamna, a venit cu regularitate acasă;
şi de fiecare dată, timp de o lună, cutreiera ţara în lung şi în lat, întîlnindu-se
şi întreţinîndu-se mai ales cu tinerii, pentru care avea o aplecare specială.
Deşi grav bolnav, nu a lipsit de la această întîlnire cu ţara nici anul acesta. Cînd
eu, realizînd cît de gravă îi era boala, l-am mustrat, spunîndu-i că a fost
inconştient să plece, în halul în care era, într-o călătorie atît de lungă şi
de obositoare, el mi-a răspuns, uitîndu-se trist şi blînd în ochii mei: "Tu
nu îţi dai seama că eu am venit să-mi iau rămas-bun de la voi şi, eventual, să
mor aici?". De murit nu i-a fost dat să moară aici [3], dar, conform legămîntului făcut, s-a întors să fie înmormîntat
în pămîntul ţării [4].
TE ODIHNEŞTE ÎN PACE, PRIETEN
DRAG!
Demostene ANDRONESCU
[1] Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale. [Nota
Blog]
[2] Gheorghe Calciu s-a eliberat în 1963, dar a mai făcut un an de
domiciliu obligatoriu în Bărăgan. [Nota
Blog]
[3] S-a stins la Washington, pe 21 noiembrie. [Nota Blog]
[4] A fost înmormîntat la Petru-Vodă, pe 3 decembrie. [Nota Blog]
* Demostene Andronescu, "La plecarea dintre noi a Părintelui
Calciu", în Puncte cardinale, anul XVI, nr.
12/192, decembrie 2006, p. 6. Text inclus în vol. Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole,
cronici, mărturii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 336-340.
Toamna 2006: Părintele Calciu şi autorul textului
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire