ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XIX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Stefan Orth, Evangheliştii

(este chiar ilustraţia care a însoţit textul în revistă)

1996

CĂDEREA CUVÎNTULUI 

ÎN CAZURI

Hipercriticismul filosofiei contemporane, făcînd uz şi abuz de hermeneutică, în care a ajuns să vadă numai metoda par excellence a demontării textelor, nu face altceva decît să o deturneze de la adevărata ei menire: dintr-o veritabilă tehnică spirituală de asimilare a sensului unei opere, a mesajelor sacre comunicate prin tradiţii, în contrariul ei, armă de vînat absurdul şi “nimicul”. Poziţie ea însăşi de o supremă absurditate, deoarece dacă hermeneutica este posibilă, aceasta se datorează tocmai sensului, multiplelor nivele de sens şi sacralitate care îmbibă limbajul ca act creator, fie el aparţinînd lui homo religiosus sau lui homo faber –  deci în aceeaşi măsură artistic şi  tehnic.

Concepţia postmodernă asupra interpretării nu este decît acidul care macerează ultimele resturi de tradiţie ale comunităţilor încă nu de tot desacralizate de pe planetă, tot corpusul mitologic care nu a suportat încă demistificarea sociologică oficială. Demersul e departe de a fi inocent. Demolarea miturilor unui spaţiu cultural premerge asaltul ideologic şi “ingineriile spirituale” care deschid colonizarea teritorială. (Intervenţia militară este păstrată ca măsură extremă.) Înainte de a ostraciza (sau racola) păstorii spirituali ai unui neam, este arestat însuşi modul lor de gîndire; valorile autohtone sînt claustrate în “epistemologii concentraţionare”, după definiţia sociologului Ilie Bădescu pentru “cămăşile de forţă” ale unor concepte inadecvate realităţilor pe care intenţionează să le exprime. Iar deconstrucţia tradiţiei, “această operaţie militară a filosofiei”, după expresia nu mai puţin plastică a filosofului Ştefan Afloroaei, vine să cureţe terenul.

Li se întîmplă însă acelora ce iscodesc mai zelos resorturile intime ale actului semiologic care susţine gîndirea mitic-religioasă să (re)găsească involuntar temeiul lui prim. Don Cupitt, aparţinînd şcolii deconstructiviste, afirmă că hermeneutica este ultimul mesaj al religiei Întrupării, astfel că “nu mai există acum două lumi, ci una singură, în care Cuvîntul s-a făcut trup şi trupul s-a făcut limbă”, ceea ce revine la premisa de la care pornisem: coborîrea Logosului în lume face posibilă hermeneutica (şi nu invers, cum încep să creadă, decerebrat, tot mai mulţi). Şi cum ar putea fi altfel? Cel ce devenit Mijlocitor între om şi Dumnezeu-Tatăl mediază toate înţelesurile posibile. Răstignit pe crucea stihiilor, Sfîntul Trup dă substanţă oricărui simbol şi transfigurează fiecare părticică a lumii în simbol, într-o perpetuă euharistie cosmică. Şi, mai presus de toate, încifrat în textura Universului, vesteşte ceva mai înalt: Împărăţia Cerurilor. Acest mesaj de bunăvestire a devenit de nerecunoscut în epoca modernă, ca însuşi conceptul de modernitate, cu impulsul lui antropocentric. Întreţinut de tirania modei, resortul prim al modernismului de-abia se mai întrevede în obsedata, repetata întrebare a modernului: “Ce mai e nou?”. Pînda avidă a ştirilor zilei, dacă nu ale orei, trebuie să ascundă o mare încordare, dincolo de simulacrul plictiselii mondene, ca să-şi iscodească semenii la tot pasul: What’s up?

Te poţi întreba, atunci, ce ar putea satisface cu adevărat această aşteptare febrilă, această foame de veşti? E limpede că ei nu i se poate răspunde oricum, ci cu Noutatea supremă; că nu ar putea fi potolită decît de veşti (news) cu adevărat aşteptate din străfundul fiinţei, de Vestea cea Bună că, iată, Împărăţia lui Dumnezeu stă să vină.

La fel cum renascentistul, fratele doar cu puţin mai tînăr al modernului, aştepta ca Cineva să re-nască, să se întrupeze din nou în istorie, salvînd-o.

Într-o discuţie cu Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu mărturisea că abia recent l-a înţeles pe Noica atunci cînd afirma că o filosofie validă, universal validă, nu se poate construi decît pornind din interiorul unui idiom. Este ceea ce a încercat filosoful de la Păltiniş în Cuvînt împreună despre rostirea românească [1]. Constantin Noica selectează cu migală acele cuvinte cu care se poate fonda o terminologie filosofică cu acces la universalitate. “Dacă… într-un cuvînt se închide întreaga lume, atunci depărţirea de cuvinte e cu putinţă. Poţi lua un cuvînt şi pleca în lume cu el. Am ales pe «întru» şi «întruchipare», prin care se încheie ciclul cuvintelor despre creaţie şi frumos…” (op. cit., p. 394). În paragraful Despre cădere, în limba noastră autorul recuperează sensuri mai puţin cunoscute ale cuvîntului în cauză. “Căderea nu e numai căzătură, este şi «caz», rodnică întîmplare. Pînă şi… în formele vorbirii se întîmplă aşa. Cuvîntul însuşi cade, decade din condiţia sa nominativă, şi astfel trece în «cazuri». Într-un fel, îşi pierde ceva din demnitate [2] şi intră în «declin», dar declinarea îi face viaţa, căderea sa e fecundă. Fericite sînt căderile verbului, pe care cei vechi le numeau tot «cazuri», căci prin ele – încă mai mult decît prin cazurile substantivului şi ale valeţilor lui (articol, pronume, adjectiv) – se capătă rostirea”.

În alte condiţii ideologice, Noica ar fi putut exploata pînă la capăt acest filon de primă mînă. [3] O întreagă filosofie a gramaticii, o metagramatică ar fi putut construi pe modelul întrupării Logosului, la care, de altfel, a făcut aluzie: “…«nomina» se pot preface în «numina», cînd aşadar numele date pot deveni zeităţi.” (op. cit., p. 392). Coborîrea sacrificială a Logosului-Hristos instituie arhetipul destinului oricărui cuvînt rostit. Cuvîntul rostit îmbracă în simboluri fonetice ceea ce omul gîndeşte. În cursul formulării lor, acestea suferă deformări, cel puţin în limbile flexionare. Astfel că fiecare caz de după nominativ, cu excepţia ultimului, poate fi înţeles ca o cădere a cuvîntului iniţial, acesta fiind sensul cel mai profund al declinării. În flexiuni putem vedea “patimile” cuvîntului, torsiunile, torturile îndurate prin declinare.

La nominativ, Cuvîntul  este situat în toată plenitudinea lui ontologică. Nominativ chiar asta înseamnă, Numele prin excelenţă, închis, rotunjit asupra lui însuşi ca o vocală perfectă, “rostită” mut, cu buzele strînse. El este asemenea silabei sacre OM din gnoza hindusă, de asemenea nerostită, sintetică, virtuală. În paralel, să urmărim şi destinul Cuvîntului ca persoană treimică destinată revelării oamenilor sub chipul Învăţătorului Iisus Hristos.

“Dintru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul Dumnezeu era”, începe Evanghelia lui Ioan.

Iată numele în absolut, Cuvîntul ridicat la exponenţa puterii divine, pe care o şi întruchipează. Afirmaţia “Cuvîntul Domnului e viu şi lucrător şi mai ascuţit decît o sabie cu două tăişuri” ilustrează calitatea Cuvîntului de a fi în acelaşi timp substantiv (substanţă) şi verb (acţiune, lucrare). Ca substantiv, Cuvîntul este static, centrat în El Însuşi. Am putea spune că reprezintă Suprema Tăcere a lui Dumnezeu, de dincolo şi de dinaintea creaţiei, cercul perfect, intonîndu-şi un murmur numai de El cunoscut. Dar deodată se înviorează şi devine verb: sunetul lui vibrează şi răsună în tot Universul, (re)aducîndu-l în acest mod la fiinţă. Cercul s-a transformat în sinusoidă, în ondulaţie [4]. Cuvîntul a fost trimis în lume sacrificîndu-I-se calitatea Sa substanţială, deoarece numai ca verb poate fi eficace, susţinînd cosmosul pe canavaua vibraţiilor sale armonice.

Trece astfel în stadiul de genitiv, căci acceptînd kenoza sacrificială este ca şi născut din nou. Nu-şi mai aparţine în întregime, ci a devenit acum Iisus al Mariei din Nazaret, al lumii întregi: Fiu al Omului, necontenind să fie şi Fiul lui Dumnezeu.

În această condiţie, însă, Îi este dat să sufere. Cuvîntul nu poate rămîne inactiv în starea aceasta, ci trebuie să Se dăruie oamenilor, să treacă în condiţia de dativ. “Puneţi în urechile oamenilor cuvintele acestea: Fiul Omului va să fie dat în mîinile oamenilor”. (Luca 9, 44). Acest al treilea caz este definit în manualele de gramatică astfel: destinaţia acţiunii unui verb. Cuvîntul va fi dat lumii şi prin predici, aşadar pătimirea Lui are un dublu aspect; peste chinurile fizice din timpul vieţii, se adaugă deformările doctrinare. Prin chiar faptul că Se distribuie în patru Evanghelii şi Se împrăştie prin cei 12 apostoli în cele patru zări ale lumii, continuînd de fapt acţiunea de creare a lumii, Cuvîntul suferă o diminuare a înţelesurilor prime, o întunecare a luminii divine, fiind dat unei omeniri concrete, cu toate consecinţele adaptării la capacitatea ei de pătrundere. Cuvîntul străbate lumea prin vestitorii Săi şi pătimeşte realmente prin interpretările primite. Şi fiindcă Însuşi S-a dat putinţei de asimilare a fiecăruia dintre noi, fiinţa Lui este într-o perpetuă agonie. Crucificarea nu e numai a omului Iisus, ci şi a Cuvîntului Divin, a Veştii Sale Bune (sau a Bunei Sale Vestiri) – Evanghelia, care prin predicarea în patru vînturi pierde din prospeţimea primară. (Dar fără comunicare nu ar putea transforma lumea, aşa cum o sămînţă nu ar rodi nesemănată.) Iniţial întreg şi viu între ucenicii cărora li se încredinţează în calitate de Cuvînt, mesajul întrupat de El va fi atenuat şi distorsionat în spaţiu, dar mai ales în timp, în istorie: persecuţiile îndurate de Biserică, Trupul Său mistic.

Ca şi cum suferinţele inerente propriei dăruiri nu ar fi de ajuns, Cuvîntul este acuzat pentru crima de a Se răspîndi. Fariseii poruncesc să-L prindă pe Iisus, Care este privit acum, în faţa sinedriului, acuzativ. Este acuzat omul, dar va fi incriminată şi învăţătura creştină, Cuvîntul Său evanghelizat. Acuzat de acea antichitate muribundă ce va sucomba doar ascultîndu-L, întins apoi între Răsărit şi Apus, rupt în bucăţele tot mai mărunte, aproape la literă, ce se vor împrăştia pe toată faţa pămîntului, luat în derîdere o dată cu zorii timpurilor moderne, arătat cu degetul ca morală a sclavilor, opium pentru popor, fundamentalist şi intolerant (iniţial religie a iertării) – se poate aluneca mai jos pe panta declinării?

Aşa cum numărul de cazuri nu e nesfîrşit, toate suferinţele au un liman. Sfîrşitul lor este întrevăzut de ucenici încă din timpul vieţii Mîntuitorului, cînd Tatăl avertizează din ceruri cu strigăt mare: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit!”. Este vocativul, învierea Cuvîntului, momentul restaurării de Sine, a revenirii la identitatea cu nominativul, după morfologia căderilor pămîntene. Noua stare simbolizează vocaţia Lui întru care fusese menit, darul de a învia sub evocarea energizantă a Tatălui, pentru ca, la rîndul Lui, să-l împartă celor ce-L invocă.

Dacă Dumnezeu are o natură complet diferită de a oamenilor, trebuie să acceptăm că şi limbajul lui diferă radical. În rostirea dumnezeiască, orice cuvînt (şi cu atît mai mult Cuvîntul), în perfecţiune formală, ar trebui să aibă două sensuri gramaticale. Unul, substantiv la vocativ (însă nearticulat): “Cuvînt!”. Pronunţat astfel de către Dumnezeu-Tatăl, fiinţa Logosului, substanţa, trupul Lui, este “strigată” în eternitate, făcută nemuritoare. Al doilea sens: de verb imperativ la… persoana întîi singular: “(Eu, Dumnezeu-Tatăl) cuvînt!”. De fapt, aparenta aberaţie gramaticală are o noimă, dacă ne gîndim că numai Dumnezeu, Persoană întreită, poate să Îşi poruncească Sieşi, să Se cheme pe Sine, să dialogheze cu Sine. Gabriel Liiceanu, a fost cel care a sesizat [5] ciudata deviaţie de la canoanele gramaticii a supremei formule “Eu sînt Cel ce sînt” (în loc de “Cel ce este”), prin care Dumnezeu Se defineşte lui Moise deasupra oricărei expresii inteligibile raţiunii umane formulabile gramatical.

Într-adevăr, de-abia la un nivel supraraţional “greşelile de gramatică” ale lui Iahve îşi arată caratele: pietre de poticnire întru cunoaşterea paradoxalei Lui făpturi.

Florea TIBERIAN

[1] Editura Humanitas, Bucureşti, 1996. [Nota pentru vol.]

[2] Aşa cum Fiul “pentru-o clipă mai prejos de îngeri a fost micşorat” (Evrei 2, 7-9). [Nota pentru vol.]

[3] Cele de pînă aici nu se regăsesc în revistă, ci numai cele ce urmează. [Nota Blog]

[4] Vezi studiul lui Vasile Lovinescu, “Mit şi uimire”, în Mitul sfîşiat, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 53-54. [Nota pentru vol.]

[5] Observaţia a fost consemnată de Constantin Noica în Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 124: “Dacă adevărul mi-ar vorbi, ar trebui s-o facă, îmi spuneam, cu accent străin, sau măcar cu un accent straniu. L.[iiceanu] îmi spune ceva nespus mai adînc: dacă mi-ar vorbi, ar trebui s-o facă săvîrşind greşeli de gramatică! Ar spune ceva de ordinul lui «Eu sînt cel ce sînt» (în loc de «este»). Nu pentru că el e greşit, dar pentru că vorbirea noastră nu-l cuprinde, în corectitudinea ei”. [Nota pentru vol.]

* Florea Tiberian, “Căderea Cuvîntului în cazuri”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 8/68, august 1996, p. 4. Întîmplîndu-se să fiu în posesia unei versiuni ulterioare a textului (“După Bunavestire. Căderea Cuvîntului în cazuri”), revăzute şi adăugite de autor, în vederea volumului său În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2005 (în componenţa căruia, în cele din urmă, n-a mai intrat), am socotit de preferat să postez aici, în acord cu autorul, ultima variantă (care, pe lîngă alte adaosuri, are şi cîteva note de subsol), dar cu titlul din revistă.

Autorul articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)