DESPRE PIETATEA OARBĂ
ŞI ANALFABETISMUL ISTERIZAT
În seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua lui Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucuria de a fi prezent la premiera unui minunat spectacol de pantomimă, „Toţi cinci”, realizat de compania maestrului Dan Puric şi precedat de un cuvînt al acestuia (m-am tot gîndit, ascultîndu-l, la cît de nedrept a fost totuşi d-l Andrei Pleşu ca să facă dintr-un artist ca Dan Puric „ţapul ispăşitor” al cumulului de iritări pe care i le va pricinuit de-a lungul vremii elementaritatea unui anumit tip de discurs tradiţionalist-ortodox). Pantomima m-a fascinat dintotdeauna ca teatru întors la esenţa lui pură, non-verbală, iar cei cinci tineri mi s-au părut aproape vrednici de a fi geloziţi de maestru (nu pot să nu înşir aici numele lor, despre care, dacă nu veţi fi auzit deja, fiţi siguri că veţi tot auzi de acum înainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Man).
La sfîrşitul spectacolului, dinspre unul din standurile de cărţi şi reviste improvizate în hol, mă pomenesc că vine spre mine un copilandru de 7-8 anişori, cu o revistă în mînă. Mă priveşte cu un amestec de antipatie, circumspecţie şi teamă, oarecum ca pe un balaur, mirat că nu scot flăcări pe nări. Bănuiesc că i se spusese ceva de genul: „Uite-l, ăla trebuie să fie, du-te şi dă-i-o!”. Avînd grijă să păstreze o distanţă prudentă, copilandrul mă întreabă cu o voce gîtuită: „Sînteţi Răzvan Codrescu?”. La răspunsul meu afirmativ, îmi întinde revista şi apoi o tuleşte uşurat înapoi, nu cumva să-l ajungă vreo gheară sau vreo limbă de foc.
Îmi dau seama despre ce este vorba de la prima ochire: auzisem de revista cu pricina (inclusiv de ultimul ei număr tematic), dar nu apucasem s-o văd. Revista se numeşte Veghea şi apare la Braşov, iar nr. 1/2009 are ca temă „Creştinismul lui Eminescu”. Numărul este oarecum încropit împotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul”[1]. La finele numărului, de altfel, redactorul Florian Palas semnează un text direct referitor la mine, „Nedespărţirea de Eminescu” (pp. 51-52), iar sub fotografia mea stă scris: „Răzvan Codrescu, noul detractor al lui Eminescu”!
Dacă ştii să nu pui la inimă toate neghiobiile ambientale, vine pentru fiecare o vreme a amuzamentelor nostalgice. Îmi amintesc că în urmă cu aproape 20 de ani, mai exact în primăvara lui 1990, scoteam, la Bucureşti, o revistă intitulată... Veghea, în al cărei prim număr salutam apariţia volumului X al ediţiei Perspessicius (al doilea de articole politice) şi îi luam apărarea lui Eminescu împotriva principalului său detractor postbelic încă în viaţă pe atunci, şef-rabinul Rosen Moses, care determinase, în urmă cu zece ani, retragerea de pe piaţă a volumului IX (R. C., „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8). Voi fi avut şi eu pe atunci ceva din intempestivitatea mai tinerilor de acum... Iată însă că după două decenii, într-o revistă numită tot Veghea, am ajuns eu însumi... „noul detractor al lui Eminescu”!
Ceea ce mi se pare tragicomic este că aceşti oameni, mai tineri sau mai puţin tineri, sunt, în felul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu şi chiar îşi închipuie că fac un serviciu posterităţii lui. Eu, de-a lungul vremii, am ţinut partea lui Eminescu faţă de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Ion Bogdan Lefter, de un Sorin Şerb etc., care erau adversari efectivi şi ireductibili (cu care astăzi mă trezesc şi eu asimilat!), dar acum sînt pus într-o situaţie aproape perversă: să iau partea lui Eminescu faţă de propriii lui adulatori care au pierdut măsura!
Veghea veche
Am mai observat şi altădată (“Oboseala de Eminescu”) că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amîndouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta). Adevăratul Eminescu rămîne maiestuos suspendat între aceste două fundături, aşteptînd în continuare o valorificare creatoare de care încă n-a avut parte şi cu care tindem să-i rămînem datori în eternitate. Noica zicea bine că nu pricepem cum se cuvine darul care ni s-a făcut prin Eminescu, dar nu-şi pierduse speranţa că pînă la urmă îl vom înţelege şi vom rodi întru el. Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul unor înguste cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea şi pasiunea culturală a lui Eminescu, ceea ce reclamă un efort pe care prea puţini se mai înduplecă să şi-l asume astăzi.
Întorcîndu-ne la aspectul în discuţie, toată această campanie împotriva mea[2] nici măcar nu are cu adevărat obiect. Eu n-am spus nici că Eminescu n-ar fi avut viaţă spirituală (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om genial?), nici că n-ar fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om botezat?). Eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că viaţa, gîndirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rînd prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă. Cu toate acestea, n-am spus că un creştin, ortodox sau nu, n-ar avea ce învăţa de la Eminescu sau nu s-ar putea regăsi sufleteşte într-una sau alta dintre scrierile sale. Eminescu a fost nu doar o minte genială, ci un suflet viu, în permanentă zbatere şi căutare, pendulînd între neliniştea filosofică şi nostalgia religioasă, punîndu-şi toate marile întrebări, chiar dacă nu va fi ajuns şi la toate marile răspunsuri. Eminescu e atît de mare încît rămîne exemplar şi-n împlinirile, şi-n ratările lui, şi-n cele din urmă e mai de dorit o “neaşezare” ca aceasta decît o aşezare făţarnică sau habotnică într-un formalism religios oarecare, înstrăinat şi de temerităţile gîndului, şi de sevele vieţii (cum ni se întîmplă, din păcate, multora dintre noi).
Reproduc şi aici concluzia analizei mele de acolo: “Hotărît lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se defineşte Eminescu. Este curios cu cîtă uşurinţă se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu rămîn ce-am fost: romantic» înseamnă mai mult decît se consideră îndeobşte; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung şi la un mod de existenţă. Eminescu este, înainte de toate, o majoră întruchipare românească a omului romantic, cu virtuţile, dar şi cu limitele sale. Regăsim în el, în strai naţional, paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fără religie», fantezia şi visul lăsate în voia lor (în opera de creaţie). Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare)”. Şi încă ceva: dacă cineva va spune vreodată că Eminescu n-ar fi avut nimic de-a face cu creştinismul, că ar fi fost un “demonic” sau un “ateu”, că ar fi fost străin de orizontul şi problematica religiei, atunci eu voi fi primul care să reacţionez şi să-l contrazic (tot “cu textele pe masă”, cum se zice)[3].
Aş vrea ca toţi cei care mă critică azi cu atîta suficienţă ulcerată, pe baza unui studiu din care nu par a fi înţeles mai nimic (şi în care nici o singură afirmaţie nu-i fără acoperire într-un text eminescian sau într-un fapt biografic), să aibă măcar jumătate din dragostea şi preţuirea pe care i le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viaţă întreagă, despre care am scris nenumărate alte texte (de care preopinenţii curenţi fac senin abstracţie)[4] şi pe care n-am nici o ezitare să-l consider, cu Iorga şi cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, „sămădăul” ei „cel unul fără de al doilea”. Atîta doar că „deplinătatea” lui, om fiind, nu trebuie confundată cu „absolutul” sau cu „perfecţiunea”. Eminescu n-are nevoie să fie canonizat ca să fie Eminescu[5]. Eminescu este şi rămîne Eminescu aşa cum a fost, cu toată umanitatea lui contradictorie şi cu toată genialitatea lui fascinantă. Mistificările naive, oricît de bine intenţionate, nu-şi au rostul în economia posterităţii lui. Judecătorii mei grăbiţi (atît de grăbiţi încît ignoră sistematic toate „probele materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru adevărul la care obligă statura intelectuală şi creatoare a lui Eminescu) fac un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă este confuzia planurilor spirituale: a celui religios şi a celui cultural. Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti şi exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu-l măsor pe Sfînt cu măsura Geniului, nici pe Geniu cu măsura Sfîntului. Un Sfînt analfabet nu e mai puţin Sfînt, iar un Geniu păcătos nu e mai puţin Geniu. Nu spun că sfinţenia şi genialitatea nu se pot întîlni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi deloc obligatorie. Sfinţenia şi genialitatea s-au întîlnit într-un Ioan Gură de Aur sau în alţi cîţiva mari Sfinţi ai Răsăritului sau ai Apusului, iar atunci de regulă genialitatea a fost înghiţită de sfinţenie. Din păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale” moderne (în sens larg, de la Dante la Dostoievski, să zicem). Nici măcar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinţeniei, darămite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. Şi se întîmplă că n-a avut-o ca atare nici Eminescu, în condiţiile pe care m-am străduit să le arăt (de ordin deopotrivă istoric şi psiho-biografic). Dar Eminescu nu-i mai puţin prestant în sistemul de referinţă ce i-a fost propriu, excelînd în multe alte daruri de care l-a învrednicit Dumnezeu – şi cu care ne-a punctat definitiv istoria şi cultura. A nu fi vrednic să preţuieşti la el şi să valorifici creator aceste alte daruri, reale şi indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi maniacal de ceva ce-a avut în prea mică măsură (şi de care nici el n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puţin o formă de derută intelectuală, dacă nu una de mistificare habotnică, şi m-am străduit să arăt, ca iubitor deopotrivă al „eminescianităţii” şi al Ortodoxiei, că, puse cu obstinaţie naivă una lîngă alta, nu fac decît să se relativizeze reciproc, fără ca vreuna să tragă vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a cuprins, în respectul lui faţă de tradiţie, şi zestrea noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox consecvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător de sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile, care-l onorează fără să-l definească. Asta ţinusem eu să explic, cu argumente şi citate, dintr-o dublă reverenţă: faţă de maiestatea creatoare a lui Eminescu şi faţă de maiestatea mistică a Ortodoxiei.
Mi se pare că-mi pot servi de bună încheiere două comentarii postate pe blog şi pentru care le mulţumesc celor doi “Anonimi” (am pus eu diacriticele şi cîteva virgule în plus, altminteri păstrînd ortografia autorilor):
“Văd că revista Veghea din Braşov răspunde articolului «Eminescu şi creştinismul» cu un număr întreg intitulat «Creştinismul lui Eminescu», în care Răzvan Codrescu e nici mai mult nici mai puţin decât «noul detractor al lui Eminescu». Oare cei care fac revista sunt sănătoşi la cap? Dacă la un prieten la care ţii, să zicem, după ce îl lauzi pentru multele lui calităţi, observi la un moment dat că, de exemplu, n-are voce muzicală, înseamnă că îl denigrezi? Dacă un părinte care ţine la copilul lui ca la ochii din cap şi-l laudă la toată lumea cât e de grozav, observă o dată că copilul lui are totuşi capul cam mare sau un început de platfus, înseamnă că-şi denigrează copilul? Dacă despre persoana cu care convieţuieşti conjugal de o viaţă întreagă îi spui unui prieten apropiat că n-are nici un defect, doar că se bâlbâie când se enervează, înseamnă oare că-ţi denigrezi «jumătatea»? Cred că lui Eminescu însuşi i-ar fi ruşine de asemenea «apărători» absurzi, care de fapt nu vor să apere decât ce le place lor să creadă, luându-l pe Eminescu doar ca pretext” (16/1/09, 11:21 AM).
“E incredibil «darul» unora de a citi una şi de a înţelege alta! În articol e în mod evident vorba de Eminescu nu ca şi creştin prin naştere, mediu ori sensibilitate sufletească, ci de Eminescu ca şi creştin credincios şi practicant. E clar că Eminescu, deşi avea o vie sensibilitate religioasă şi era în principiu solidar cu comunitatea ortodoxă a neamului său pe care l-a iubit atât, nu ţinea nici să fie riguros teologic, nici riguros confesional, nici riguros ascetic. Altminteri creştin era, fără discuţie, şi Creangă răspopitul, dar nici unui admirator de al său nu cred eu că i-ar trece prin cap să spună că Creangă ar fi fost un model de preot ortodox. Dar parafrazându-l pe dl. Codrescu, Creangă rămâne Creangă aşa cum a fost. Ce-i aşa de greu de înţeles? Impresia mea este însă că mulţi mai degrabă nu vor să înţeleagă decât nu înţeleg de fapt: preferă o minciună convenabilă unui adevăr incomod” (16/1/09, 10:58 PM).
Cred că nu mai e cazul să insist, ci cel mult să mai trimit o dată la lectura fără idei preconcepute a textului meu, dar şi a celorlalte texte pe care le-am scris despre Eminescu, din care orice om cu mintea normală poate cumpăni apoi cît de “detractor al lui Eminescu” sînt eu (sau am putut fi vreodată).
Răzvan CODRESCU
[1] Este destul de curioasă – dincolo de cecitatea ei – această „reacţie” atît de tîrzie: textul meu a apărut încă de acum vreo 13 ani, întîi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile („Eminescu şi creştinismul”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, şi în România literară, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu modificări succesive, sub semnătura Răzvan Codrescu, în vol. meu De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, col. “Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000., pp. 33-51, în Rost, anul VI, nr. 63, iunie 2008, pp. 42-48 (fără notele de subsol), în Aldine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, pp. 22-23. Probabil că postarea lui on-line, anul trecut, l-a făcut mai vizibil şi pentru cei mai puţin dedaţi cu lectura cărţilor şi revistelor.
[2] Nu exagerez cînd spun „campanie”, pentru că, în afară de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt constant atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, un serial împotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, în comparaţie cu unii tineri precipitaţi, nici măcar scuza analfabetismului. Omul, pur şi simplu, „a intrat la o idee”...
[3] De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenţii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. Şi ceva mai jos: “Însă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredinţa sau neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca şi a-l asimila creştinismului”.
[4] Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licenţă, din 1983, s-a intitulat Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş, greu digerată, în plin comunism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul Cornea. Înşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din ignoranţa şi suficienţa vajnicilor „veghetori”, modestele mele referinţe la Eminescu din 1990 încoace: „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui Eminescu”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, martie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează pe Eminescu!”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta înţelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de la naşterea poetului)”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, anul VII, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Tradiţie spre Mîntuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat şi în Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus şi în antologia În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 90 şi urm.); „Eminescu şi creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, p. 2, şi în vols. Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, şi De la Eminescu la Petre Ţuţea…, ed. cit., pp. 15-19, ca şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în vol. Exerciţii de “reacţionarism"..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, serie nouă, anul IV, nr. 919, sîmbătă 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): o perspectivă creştină”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editorială a jubileului Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1702, sîmbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciadă pentru Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 1826, sîmbătă 17 iunie 2000, p. 6); “La încheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 1; “Eminescu şi credinţa”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre Eminescu”, în Lumea credinţei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau bloguri, arătînd tocmai punctele de întîlnire ale lui Eminescu cu creştinismul); „Noua singurătate a lui Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 2(55), februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 1-2/217-218, ianuarie-februarie 2009, p. 2. La acestea se adaugă două poezii închinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc şi pe blogul meu, unde se află postate şi Doina, precum şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”, în arhiva lunii ianuarie 2008).
[5] Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi pe blog, a fost determinată şi de campania strîngerii de semnături pentru canonizarea poetului, iniţiată de protocronistul şi tracomanul Gh. Gavrilă-Copil. Faţă cu asemenea manifestări necumpănite, îţi vine să tragi concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia însăşi trebuie apărată de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o cauză, nu face decît să o compromită.
[2] Nu exagerez cînd spun „campanie”, pentru că, în afară de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt constant atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, un serial împotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, în comparaţie cu unii tineri precipitaţi, nici măcar scuza analfabetismului. Omul, pur şi simplu, „a intrat la o idee”...
[3] De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenţii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. Şi ceva mai jos: “Însă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredinţa sau neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca şi a-l asimila creştinismului”.
[4] Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licenţă, din 1983, s-a intitulat Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş, greu digerată, în plin comunism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul Cornea. Înşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din ignoranţa şi suficienţa vajnicilor „veghetori”, modestele mele referinţe la Eminescu din 1990 încoace: „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui Eminescu”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, martie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează pe Eminescu!”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta înţelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de la naşterea poetului)”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, anul VII, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Tradiţie spre Mîntuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat şi în Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus şi în antologia În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 90 şi urm.); „Eminescu şi creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, p. 2, şi în vols. Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, şi De la Eminescu la Petre Ţuţea…, ed. cit., pp. 15-19, ca şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în vol. Exerciţii de “reacţionarism"..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, serie nouă, anul IV, nr. 919, sîmbătă 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): o perspectivă creştină”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editorială a jubileului Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1702, sîmbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciadă pentru Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 1826, sîmbătă 17 iunie 2000, p. 6); “La încheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 1; “Eminescu şi credinţa”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre Eminescu”, în Lumea credinţei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau bloguri, arătînd tocmai punctele de întîlnire ale lui Eminescu cu creştinismul); „Noua singurătate a lui Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 2(55), februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 1-2/217-218, ianuarie-februarie 2009, p. 2. La acestea se adaugă două poezii închinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc şi pe blogul meu, unde se află postate şi Doina, precum şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”, în arhiva lunii ianuarie 2008).
[5] Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi pe blog, a fost determinată şi de campania strîngerii de semnături pentru canonizarea poetului, iniţiată de protocronistul şi tracomanul Gh. Gavrilă-Copil. Faţă cu asemenea manifestări necumpănite, îţi vine să tragi concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia însăşi trebuie apărată de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o cauză, nu face decît să o compromită.
P. S. Dincolo de miza greşită, nu e rău că s-au adunat la un loc, în respectivul număr al revistei Veghea, nişte texte care pot fi de folos cui se va învrednici vreodată să studieze sistematic şi aprofundat problematica religioasă la Eminescu. Sigur, textele sînt inegale, dar cel puţin două merită toată atenţia: cel al lui Nichifor Crainic (mult mai ambiguu, pentru cine ştie să citească, decît li se va fi părut antologatorilor, fapt pe care-l remarcasem şi-n studiul meu - nota 11) şi cel al Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), şi el de o superioară prudenţă.
De remarcat că acelaşi Nichifor Crainic, în articolul „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin” (publicat mai întîi în Gândirea şi inclus apoi în volumul Ortodoxie şi etnocraţie din 1937), scria mult mai tranşant: „... naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare...” (subl. mea; termenul de „rasist” trebuie luat aici în sensul etnomaniei romantice, nu în cel al rasismului nazist de mai tîrziu, pe care Crainic însuşi îl critica aspru în „Rasă şi religiune”, considerîndu-l incompatibil cu poziţia creştină).
Întorcîndu-ne la numărul din Veghea, o menţiune aparte merită frumoasa "Baladă pentru Eminescu" a lui Radu Gyr (Convorbiri literare, 15 iunie 1939), reprodusă spre final.
Eu cred ca degeaba le explicati, stimate domnule Codrescu. Ei nu pot pricepe, pur si simplu. Pe de alta parte, sunt sigur ca majoritatea celor care vitupereaza impotriva dvs, nu l-au citit in mod serios niciodata. Ei au o idee fixa - Eminescu trebuie canonizat, ca e sfant. Ar fi trebuit sa aduceti si argumentul necrologului scris de Caragiale, care se numeste IN NIRVANA, si din care va redau ultimile fraze: "Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi."
RăspundețiȘtergere1889, iunie 18
Dar poate ca detractorii dvs il cunosc mai bine pe Eminescu decat Caragiale...
Sigur ca Eminescu nu ajunsese atat de fervent budist pe cat il arata acest text duios al celuilalt mare geniu, Caragiale. Dar sigur este ca Eminescu, prin cultura germana, ajunsese sa cunoasca spiritualitatea orientala, foarte la moda atunci cand abia fusese descoperita de intelectualii epocii. Ca a fost atras de ea, nu mai incape nici o indoiala, si este sigur ca a aprofundat-o in felul sau riguros de implicare sufleteasca si intelectuala, pentru ca romantismul a predispus la asumarea singuratatii.
In fond, faptul ca Brancusi (care a cantat in strane de biserici) a murit cu Milarepa la capul patului si nu cu Biblia nu il face mai putin geniu.
Sa fii normal, sa gandesti in loc sa spui lozinci a devenit un lux in Romania asta dezmembrata de comunism si post-comunism. Dar nu trebuie sa disperam, exista si oameni care nu gandesc in sabloane ortodoxiste. Ideologii "ortodoxiei" nu isi dau seama ca prin intoxicare cu propriile lor idealitati bombastice - in care incearca sa-l comprime pe acest imens om de cultura si om exemplar ca cinste sufleteasca - nu fac decat sa-l reduca si sa-l epuizeze intr-un mod cat se poate de formal.
As pune pariu ca baietii care va agreseaza pe motiv de Eminescu nu numai ca nu l-au citit pe poetul national - sa nu fim atit de scrupulosi incit sa le pretindem un asemenea efort -, dar nu vor avea nici rabdarea sa va citeasca acest text. E prea lung pentru neuronul lor care moare de singuratate.
RăspundețiȘtergereSe vede si din numarul de comentarii ca nu e un text pentru oricine, daramite pentru huliganii de presa. Apropo, ce neam al nevoii suntem: apar comentarii cu ghiotura doar la vreun text cu potenial de scandal.
Mos Guerilla
Greu, domnule Codrescu, greu de tot cu cei care citesc şi printre rânduri fără să aibă mintea la ei...
RăspundețiȘtergereEu îl iubesc şi îl admir pe Eminescu cu acelaşi entuziasm de liceean îndrăgostit, dar asta nu înseamnă că nu pot fi de acord cu ceea ce scrieţi dumneavoastră despre creştinismul lui Eminescu, fiindcă nu este decât pura realitate. Şi-apoi, atunci când iubim pe cineva, îl iubim aşa cum este, chiar dacă am dori să fie "perfect", din punctul nostru de vedere...Şi oricât ai idealiza pe cel iubit în clipa îndrăgostirii, tot vine o vreme când dragostea cea oarbă îşi ia vâlul înapoi de pe ochi, inclusiv ai sufletului, şi aceasta cred că este proba de foc a iubirii, când descoperind defectele celuilalt, iubirea ta nu se micşorează.
Iar despre creştinismul lui Eminescu a scris şi părintele Savatie Baştovoi în eseul "Patologicul şi demonicul la romantici",eseu cuprins în a doua ediţie a cărţii "Ortodoxia pentru postmodernişti", iar părintele aş putea spune că îl meneajează şi mai puţin decât dumneavoastră. Însă, cu toate acestea, Eminescu rămâne acelaşi pentru cei care au înţeles cine a fost el, cu întreaga lui viaţă de om genial, dar totuşi om, având dreptul să trăiască aşa cum vrea, ca oricare alt muritor, şi de a da socoteală Unuia Singur Dumnezeu.
Cu aceeaşi consideraţie
Pentru Cirtemys:
RăspundețiȘtergereNu cumva să înceapă acum fulgerele împotriva lui Caragiale!
Lui Mos Guerilla:
Încheiaţi foarte "eminescian" comentariul dvs. ("... ce neam al nevoii sîntem...").
T. V. Stefanelli despre Eminescu: "... căci ofta şi pronunţa cu zîmbet amar cuvintele lui obicinuite: Of... neamul nevoii!".
Pentru Adriana:
Comentariul dvs. este mai convingător decît întreg textul meu. Vă mulţumesc.
Apropo: cititi si pe blogul domnului Razvan Ionescu, Ferestre in pridvor, articolul "Neamul nevoii"!
RăspundețiȘtergereVai de capul lui Eminescu ce posteritate a avut si are! Nimeni nu il mai citeste, dar toti se bat in piept sau se iau de piept cu el.
Facem asa si cu aia morti, si cu aia vii: luam cate un om mare - Eminescu, parintele Justin etc - si facem din ei fanion pentru nebunelile noastre!
Pe blogul dlui Razvan Ionescu e si un lung comentariu excelent la Memoriile Mitropolitului Anania, care este si sfintia sa un mare eminescian, dar cu masura omului de carte. A scris un Imn Eminescului, dat n-a zis: sa-l canonizam! Cu chestiile astea se joaca oamenii care habar nu au nici de literatura, nici de religie.
RăspundețiȘtergereEste interesanta discutia despre canoane. Numai ca problema nu e daca sa-l punem pe Eminescu in calendarul ortodox (nu cred ca vreun om normal ar putea pretinde asa ceva), ci daca putem sa-l pomenim la parastas. Domnul Codrescu nu ne lamureste in aceasta privinta. Ba aflam ca
RăspundețiȘtergere"eu n-am spus nici că Eminescu n-ar fi avut viaţă spirituală (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om genial?), nici că n-ar fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om botezat?). Eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că viaţa, gîndirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rînd prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă."
ba ca
"Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare)”.
Bun, influenta metafizicii orientale asupra lui Eminescu, preluata prin Schopenhauer, astea sunt chestii stiute din liceu. Ca n-a fost un poet crestin, nu-i greu de demonstrat. Dar ca n-a fost crestin el insusi? Oare doar marii poeti mistici au parte de o "noapte intunecata a sufletului", nu si cei romantici? Ratacirile lui in Nirvana sa fie neaparat semnul unei lepadari definitive de Hristos? Oare cochetarea lui cu metafizica orientala nu a fost mai degraba determinata de o proasta intelegere a crestinismului ortodox, in sensul "ortomocsiei" de care vorbea Mircea Platon? Cum arata ortodoxia romaneasca in a doua jumatate a secolului 19?
Si ma intorc acum la problema canonului. Sunt notorii atacurile impotriva centralitatii ocupate de Eminescu in cultura literara. Logica este simpla: se duce centrul, se duce si ierarhia, adica principiul canonului - atat de nesuferit pentru postmodernitate. Ei bine, oricat de indreptatita ar fi analiza d-lui Codrescu, si cu toate ca ea se desfasoara in coordonatele altui canon decit cel al culturii profane, ea se dovedeste a fi in mod nefericit sincrona cu atacurile postmoderne cunoscute.
Pe de alta parte, este surprinzatoare precizia "canonica" cu care dl. Codrescu ii refuza lui Eminescu calitatea de crestin, in conditiile in care domnia sa s-a aratat mult mai generos cu necrestini precum R. Guenon. Iar daca Eminescu a avut in comun cu crestinismul cam aceleasi lucruri pe care le are si Dalai Lama (spiritualitate, religiozitate difuza, etc), cum naiba de a putut exprima atit de bine sufletul unui popor crestin? Sa i-o punem doar pe seama genialitatii?
Pentru Dumnezeu (de cîte ori trebuie să repet?): Eminescu n-a fost necreştin, nici vreun creştin renegat (în pofida cîtorva teribilisme conjuncturale, pe care le-am citat în analiza mea), ci pur şi simplu n-a fost (desigur, nu fără legătură cu epoca) un credincios fervent şi exemplar, care să-şi conformeze riguros viaţa şi gîndirea după preceptele şi exigenţele bisericeşti.
RăspundețiȘtergereA nu-ţi asuma însă litera unei spiritualităţi nu înseamnă a fi total străin de duhul ei. Pentru un creştin Eminescu nu-i tocmai un model religios, dar pentru un necreştin - mozaic, islamic, budist etc. - el nu poate fi înţeles fără raportare la creştinism. E şi mult creştinism în Eminescu, dar nu unul pur, riguros şi normativ (sau, dacă vreţi, canonic), de natură teologală sau eclezială, ci unul mai degrabă difuz şi oscilant după împrejurări şi stări sufleteşti, precum şi după diferite ispitiri culturale.
Sigur că reprezentativitatea lui Eminescu stă în legătură cu genialitatea lui, dar şi cu apartenenţa lui organică şi genuină la românitate, inclusiv la fondul ei de creştinism genetic.
Pentru aspectul particular al creştinismului românesc, au fost alţii mai reprezentativi decît Eminescu, chiar dacă n-au avut geniul lui (pe mulţi dintre aceştia îi găsiţi în sinaxare).
Oricît de importantă ar fi Ortodoxia în definirea ei (şi este!), românitatea nu stă numai în nota ei creştin-ortodoxă, ci e o sinteză complexă de note istorice şi spirituale, pornind încă din străvechimile tracice.
Or, cum avusesem grijă să precizez chiar din capul locului în articolul cu pricina, nu-i vorba de a contesta - Doamne fereşte! - nici "exponenţialitatea" lui Eminescu, nici nota ortodoxă a "specificului naţional", însă un om, oricît de genial şi de specific, nu poate da seama singur de toate dimensiunile unei tradiţii naţionale, fie şi numai pentru faptul că se supune şi el, în mod fatal, unor determinări istorice şi psiho-biografice. Îngrijorarea dvs. "cum naiba" poate atunci să fie Eminescu reprezentativ pentru cultura unui popor creştin-ortodox se dovedeşte nefondată la o analiză mai profundă.
Cît despre parastase, să-i facem cît mai multe! Ba chiar viaţa noastră naţională s-ar cuveni să fie un parastas perpetuu pentru Eminescu - cel mai de seamă dintre oamenii care au făcut umbră acestui pămînt pe care noi astăzi îl cam umbrim degeaba, nevrednici de darul care ni s-a făcut prin el.
Avem asa un mare "dar" sa amestecam lucrurile incat vom ajunge sa ne facem sfinti la fiecare colt de strada sau poate, daca considerati exagerat, macar in fiecare cartier.
RăspundețiȘtergereFrate Razvan, gresesti ca incerci sa raspunzi unor acuzatii nedrepte, cei ce au in ei bunacuvinta, nu au nevoie de argumentari peste argumentari, pentru ca daca au in ei o inima buna stiu ca nu ar lasa sa iasa ceva rau din ei si asa ar vedea si pe ceilalti semeni, din acest punct de vedere s-ar raporta la ei. Daca noi cei ce marturisim ortodoxia nu santem fraierii lumii acesteia atunci cine, caci " dragostea toate sufera, toate CREDE, toate nadajduieste, toate RABDA, dragostea nu cade niciodata", fara ea orice am avea(prorocia, darul vorbiri in limbi, toata sttiinta, credinta cat sa mutam muntii) santem NIMIC. Iar cei ce vor sa creada ca Eminescu este sfant, nici daca el s-ar scula din morti si ar nega nu l-ar crede, pentru ca la ei credinta in rau e mai mare decat cea in Dumnezeu. Il vad peste tot pentru ca il cauta, daca nu il gasesc sant neimpliniti. Cu ei nu putem discuta rational, nu pentru ca nu au minte ci pentru ca nu au dragoste. Pentru ei trebuie sa ne rugam si avem datoria sa-i iubim, pentru ca avem porunca sa ne iubim vrajmasul.
Totuşi.... Pe când o redecodare a Luceafărului? Vorbeşte acolo Eminescu depre "singurătatea geniului" (aşa cum ne-au îndoctrinat atâtea serii de manuale) sau despre singurătatea diavolului? Pur şi simplu mă întreb de mult timp.
RăspundețiȘtergereM-am saturat domnule Codrescu de atata ura, denigrare si agresivitate intre oamenii dreptei crestine. Sper sa imi fie dat sa vad macar o zi in care toti cei care lupta pentru aceeasi cauza sa nu se mai certe si sa se inteleaga frateste.
RăspundețiȘtergerePoate este incercarea data de Domnul si peste care trebuie sa trecem pentru a putea face ceva cu adevarat. Intai sa lasam de la noi ca sa aratam ca suntem mai buni, nu sa incercam sa demonstram firul logic la superioritatii noastre fata de fratele.
Imi vine sa plang uneori cand vad cum se cearta fratii. Si imi pare nespus de rau ca in loc sa invingem satanele incercam sa ne invingem intre noi.
Eu va admir pentru osteneala domniei voastre si nu vreau sa ma intelegeti gresit.
Doamne ajuta!
@ Matei Mihailescu:
RăspundețiȘtergereAti avea dreptate, cu o conditie: sa fie vorba de frati. Insa, nu tot cel care zice "Doamne, Doamne" crede, nici nu e patriot tot cel care spune "Patria, neamul". Si pt a distinge, e de ajuns sa te uiti la buna-credinta a celui care vorbeste. Ati mai vazut atita ura in rastalmacire cita s-a manifestat in cazul "Codrescu - detractorul lui Eminescu"? Cum poti sa-l pui la indoiala pe un om ca dl Codrescu, care a scris atit de mult si de consistent despre Eminescu, ca si despre dreapta-crestina, in general, si sa-i creditezi pe niste martafoi care nu sint la zi nici macar cu minima bibliografie scolara?
Gore
Pentru Marian MHM:
RăspundețiȘtergereÎn nici un caz despre singurătatea diavolului. Diavolul nu iubeşte şi nu jertfeşte. Nu e retras, ci vrea mereu să se "împieliţeze", să posede pe cineva, să nu rămînă "pe pustii". Şi nu e rece, cum se crede, ci mai degrabă mereu înfierbîntat: de trufie, de ură, de "flăcările iadului". Detaşarea finală a Luceafărului, oricît de amară, nu este - nu poate fi - soluţia diavolului.
Ce abjectie sa te folosesti in scopurile tale meschine de niste fosti detinuti politici care habar n-au de rafuielile de pe internet - Aspazia Otel, Traian Mija sau Virgil Maxim, Dumnezeu sa-l odihneasca! A citit "martafoiul" ce prefata a scris dl Codrescu la ultima carte a dnei Aspazia Otel Petrescu? E si pe blogul acesta, pentru cine vrea sa se lamureasca, nu sa umple lumea de bale - "Eroismul femenin", in martie de anul trecut.
RăspundețiȘtergereFlorin
Ai dreptate, dar un singur lucru nu pricep: esti "Florin" sau esti "Anonim"?
RăspundețiȘtergere"Martafoii" nu citesc, ei numai scriu. Iar daca ar citi, oricum n-ar intelege (dovada ca n-au inteles nimic din articolul d-lui Codrescu si nici din comentariile la el).
RăspundețiȘtergereProfit de ocazie ca sa semnaley, celor care citesc si inteleg, un foarte bun articol din Evenimentul Yilei despre A treia forta si Romania profunda (scrie Dan C. Mihailescu).
Dl Razvan Codrescu despre Dna Aspazia Otel-Petrescu:
RăspundețiȘtergereIn acest context, reeditarea cartii de fata este un act pe cat de nobil, pe atat de necesar, iar pilda de vrednicie marturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Otel Petrescu e una demna de cea mai inalta pretuire.
Mergand pe calea deschisa, pentru lumea legionara, de regretata doctorita Ana-Maria Marin (1910-2001), autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din tara cotropita (in regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea stramta (Editura Gordian, Timisoara, 1993 – contributia cea mai importanta, recenzata si de Aspazia Otel Petrescu) si Povestea neamului romanesc scrisa de o bunica pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Otel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temnita grea) adauga, intr-un rodnic amurg, trecutului sau de luptatoare pentru Cruce, Neam si Tara un prezent de neistovit patos marturisitor, devenind vocea unei intregi generatii mucenicite si a celui mai consistent front de eroism feminin romanesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a facut pana acum, in cele aproape doua decenii de la prabusirea globala a comunismului, doamna Aspazia Otel Petrescu a devenit o adevarata institutie a memoriei nationale. Prezenta activ la toate comemorarile camaradelor de suferinta, evocandu-le individual sau generic, in scris sau prin viu grai, implicandu-se in mai toate initiativele majore de cinstire si pomenire a celor cazuti in prigoanele mai vechi sau mai noi, talcuind in cei mai puri termeni crestini intreaga suferinta indurata pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generatiilor mai noi sensul si maretia luptei si jertfei eroice a „cruciatilor secolului XX”, cu o constanta si o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, in acelasi rastimp al marturisirii, dintre barbatii supravietuitori ai marilor batalii si prigoane, regretatul Ion Gavrila Ogoranu (1922-2006).
Volumele de amintiri si evocari publicate pana astazi de doamna Aspazia Otel Petrescu – Strigat-am catre Tine, Doamne... (Editura Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000, cu frumoasa prefata a profesorului Ion Coja), Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea. In memoria femeilor decedate in lupta anticomunista (Editura Scara, Bucuresti, 2001, cu un capitol IV cuprinzand cea mai completa lista de nume de femei trecute prin prigoane si puscarii, multe cu moarte martirica) si Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustratii alb-negru si color, de o certa valoare documentara) – se constituie in bibliografia esentiala a eroismului feminin romanesc de extractie legionara, de la premisele anilor 40 si pana la experientele-limita ale inchisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc si de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevarului (din traite, iar nu din auzite), ci si cu ales dar narativ (autoarea, de neam razesesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface in icoane vii si nemuritoare, capabile nu doar sa deschida minti, ci si sa cucereasca suflete. Fie ca acestea sa fie, macar in cateva dintre numeroasele cazuri (in frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a carei moarte martirica se implinesc in aceasta primavara 45 de ani), icoanele inainte-mergatoare ale unor sfinte mucenite din sinaxarele bisericesti de maine!
(Am luat de pe siteul revistei Puncte Cardinale)
Dar ia recitiţi Luceafărul în cheia pe care v-am propus-o. Veţi avea o surpriză!
RăspundețiȘtergereCine sta sa asculte "brasoave" despre Eminescu?
RăspundețiȘtergereNu mai stricati orzul pe giste, domnule profesor, cu un copil de 13ani si cu un bacalaureat la Ciorogirla!
RăspundețiȘtergereIar pe "eminescologul" Nae Georgescu sa stiti ca l-am avut la cursuri. Nu-i decit un ins ridicol, cam cum ne povesteati dumneavoastra despre I. D. Balan.
Cristina
PS
V-am vazut nu demult, din masina, cu domnul George Ardeleanu si m-a cuprins asa, un dor dupa vremurile bune...
Dragă Cristina, cîndva mi-ai ascultat sfaturile, iar acum se pare că a venit vremea să le ascult şi eu pe ale tale.
RăspundețiȘtergereCred că în privinţa d-lui N. G. exagerezi puţin (ce-i drept, eu nu-l cunosc cum e la cursuri). Să ştii că poate fi numit eminescolog şi fără ghilimele, chiar dacă are ciudăţeniile dumnealui.
Despre I. D. Bălan nu-mi amintesc să vă fi vorbit eu vreodată. Poate, mai degrabă, domnul Ardeleanu...
Oricum, m-a încercat şi pe mine, o clipă, dorul de care zici. Una dintre acele clipe care-ţi lasă sentimentul că viaţa e totuşi mai frumoasă decît pare...
La cum il expediaza Nicolae Manolescu pe Eminescu in Istoria lui "critica", pai Nae Georgescu e mare eminescolog!
RăspundețiȘtergereCititorului nedumerit:
RăspundețiȘtergereD-na Aspazia Oţel Petrescu este un reper indiscutabil de rezistenţă creştină şi naţională, de jertfelnicie şi moralitate. Nu este însă un reper cultural sau literar. În ierarhia valorilor umane, spiritul de sacrificiu, fidelitatea sau rectitudinea sînt desigur mai importante decît competenţele profesionale, dar totuşi nu pot ţine loc de ele. Faptul de a fi făcut închisoare politică şi de a fi un om de toată isprava nu te preface automat în instanţă universală. Punctul de vedere al doamnei Aspazia Oţel Petrescu în cazul Eminescu este unul de esenţă sentimentală şi mărturisit ca atare.
Eu am atras atenţia asupra situaţiilor de acest gen într-un pasaj al analizei mele:
"S-ar putea ca vreun cetăţean pios, receptînd textele prin prisma propriei sensibilităţi religioase, să capete din ele o impresie mai largă decît cea estetică. Se cade însă a nu confunda ceea ce aparţine poetului însuşi cu ceea ce sîntem noi “predispuşi” să vedem în el..."
Iar în altă parte explicam că
Eminescu, chiar dacă n-a fost un ortodox fervent şi scrupulos, "nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile..."
Merită pusă, însă, şi această întrebare: de ce d-na Aspazia Oţel Petrescu sau d-l Teofil Mija nu şi-au manifestat indignarea sau dezaprobarea încă din 1995, cînd textul a apărut chiar în "Puncte cardinale", publicaţie la care au fost constant abonaţi şi în care au şi scris în nenumărate rînduri?
Este limpede că acum, după 13 ani, au fost incitaţi anume de "superbii tineri", spre a-i determina să facă nişte declaraţii de care apoi să se poată aceştia din urmă prevala tendenţios, în răfuielile lor maniacale.
Se întîmplă, din păcate, şi la case mai mari...
Vreti sa spuneti ca manastirea Petru Voda luata drept steag de fratii R. in rafuielile lor personale?
RăspundețiȘtergereAm vrut să spun exact ceea ce am spus.
RăspundețiȘtergerePentru nebuni ca CVT sau VR cipul n-ar fi contraindicat, ci o forma de securitate publica.
RăspundețiȘtergereIi tot dati zor cu nebunia lui Roncea. Dar „prestigiosul” Liiceanu, care povesteste chiar el cum vorbeste cu teflonul in bucatarie si-l alinta „Teflonila”, vi se pare mai zdravan la cap? Nu-i iau apararea lui Roncea, dar nu-i el singurul nebun de pe Dambovita.
RăspundețiȘtergereN-a spus nimeni ca e singurul, ci doar ca e imediat dupa CVT (si la o mare distanta de aialalti din „top”).
RăspundețiȘtergereV.R. nu-i de pe Dambovita, ci de pe Ciorogarla, de unde si-a luat si bacalaureatul la peste 30 de ani. Diferenta dintre el si Liiceanu e precum cea dintre Regele Lear şi nebunul satului.
RăspundețiȘtergereCred ca aţi vrut să semnaţi "Pater voster" şi v-aţi grăbit...
RăspundețiȘtergereNu-s probleme numai la Ciorogîrla...
Am mai trecut în vizită pe aici...
RăspundețiȘtergereMulţumesc, d-le Codrescu pentru răspuns! Onorantă părerea dumneavoastră, dar comentariul meu nu are nici pe departe valoarea textului pe care îl semnaţi!
Numai bine pe mai departe!