O DEZBATERE EŞUATĂ

Am primit mai multe mesaje în care mi se cere să-mi spun şi eu punctul de vedere cu privire la recenta dezbatere despre cipurile biometrice desfăşurată la Bucureşti, sub egida A.Z.E.C. Mă îndoiesc că modestul meu punct de vedere mai are vreo importanţă în context, dar încerc totuşi să-l formulez pe scurt, pentru puţinii care şi-au exprimat interesul (sau mai degrabă curiozitatea) de a-l afla.
Cred că prietenul Claudiu Târziu a surprins destul de bine, în cîteva fraze lucide şi amare, sentimentul de mîhnire pe care ni l-a lăsat multora dintre cei de faţă lipsa aproape totală de etică a dialogului, îmblînzită într-o oarecare măsură doar de mărturisitoarea intervenţie telefonică a părintelui Iustin Pârvu. A putut fi auzit astfel – de cei care mai au urechi să audă – adevăratul părinte Iustin, nu cel contrafăcut de retorica belicoasă a unor ucenici care nici nu-l merită, nici nu-l onorează. Reprezentanţii oficiali ai Ministerului de Interne, deşi cam derutaţi de context, au dat dovadă de destulă răbdare, chiar în mai mare măsură decît reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Române (dacă părintele profesor Constantin Coman a rezistat pînă spre sfîrşit ostilităţii apriorice cu care a fost întîmpinat de o parte a asistenţei, părintele profesor Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, întrerupt în mai multe rînduri, a ales să părăsească sala). Dintre invitaţi, prestaţia cea mai slabă mi s-a părut cea a monahului Filotheu Bălan (oţărît şi confuz, inflexibil pe poziţia sa, dar oarecum depăşit de situaţie), iar cea mai consistentă cea a sociologului Dan Dungaciu (pe care, din păcate, prea puţini au mai avut răbdarea şi disponibilitatea să-l asculte cu atenţie).

În aceste condiţii, nu-i de mirare că dezbaterea n-a reuşit să aducă limpezirile scontate şi a făcut o impresie mai degrabă deplorabilă, mai ales celor mai puţin familiarizaţi cu problematica şi curentele interne ale lumii ortodoxe. De altfel, modul în care dezbaterea a fost mediatizată de presa laică (ProTV, Adevărul etc.) a aruncat totul în derizoriu, cum s-a întîmplat mai demult şi în cazul Tanacu. Ortodoxia a reuşit din nou să lase impresia unei elementarităţi superstiţioase şi vociferante, cele cîteva discursuri mai miezoase (părintele Coman, sociologul Dungaciu, părintele Şişmanian) fiind pînă la urmă înecate în atmosfera aproape toxică, punctată penibil de istericalele maicii Ecaterina (Monica) Fermo şi ale unui „grup de presiune” care a venit şi a plecat cu ideea fixă (şi pînă la urmă absurdă) că organizatorii şi-ar fi propus să-l denigreze pe bunul părinte Iustin Pârvu sau să şubrezească bazele Ortodoxiei!
Că, arătînd deplină consideraţie faţă de părintele Iustin şi prevalîndu-se de aceeaşi poziţie faţă de cipurile biometrice ca şi monahul Filotheu, se poate discuta şi altfel, în termeni de actualitate, cu date şi argumente sistematizate, ba chiar cu o bibliografie internaţională la zi (căci problema şi-au mai pus-o şi alţii, din cele mai diverse perspective), o arată studiul-raport alcătuit recent, la solicitarea Mitropolitului Teofan (în sfîrşit, un ierarh al B.O.R. care a înţeles că, înainte de a te pronunţa, e bine să încerci să te informezi!), de părintele profesor Mihai Valică şi care poate fi citit chiar pe acest blog. Cu părintele Valică poţi fi sau nu de acord, dar nu-i poţi contesta coherenţa şi seriozitatea. Provocarea în sine rămîne, indiferent de proporţiile pe care i le dau unii sau alţii, părîndu-mi-se la fel de neavenit şi să faci abstracţie de ea, şi s-o prefaci în psihoză naţională.
Iniţiatorului şi moderatorului acestei tentative de dezbatere, preşedintele A.Z.E.C. Răzvan Bucuroiu, i s-a reproşat mai cu seamă că şi-ar fi ales tendenţios invitaţii. Ţin să precizez că suspiciunea respectivă nu are absolut nici un temei. Trebuiau să fie de faţă Mînăstirea Petru-Vodă (care declanşase reacţia publică), Patriarhia Română (care, ca de obicei, replicase pripit şi superficial, dar care, pînă la urmă, rămîne, împreună cu Sf. Sinod, suprema instanţă bisericească) şi Ministerul de Interne (care gestionează oficial problema noilor paşapoarte). Adresîndu-se acestor trei foruri, d-l Bucuroiu nu putea să le impună ce reprezentanţi să-şi trimită, ci fiecare i-a trimis pe cei pe care i-a considerat potriviţi. Singurul invitat contactat efectiv de d-l Bucuroiu a fost d-l Dan Dungaciu, pentru că se impunea într-adevăr un unghi de vedere sociologic. D-l Dungaciu, recunoscut pentru competenţa şi onestitea sa profesională, nu cred că ar putea fi receptat ca „duşman” de nici una dintre „taberele” implicate, de toate fiind apropiat (şi apreciat) de-a lungul vremii. Şi atunci unde mai rămîne loc pentru pretinsa tendenţiozitate subversivă a d-lui Bucuroiu în „selecţia” respectivă?!

Înţeleg, în acest context, amărăciunea d-lui Bucuroiu şi hotărîrea sa, adusă la cunoştinţă chiar în finalul dezbaterii, de a demisiona din funcţia de preşedinte al A.Z.E.C., căci nu e prima oară cînd este bănuit fără temei de intenţii impure, pe de o parte, iar, pe de altă parte, s-a dovedit o dată în plus că A.Z.E.C. nu reuşeşte, dintr-un motiv sau altul, să se ridice la bunele intenţii ale celor care au fondat-o şi care s-au săturat, pe bună dreptate, să tot fie „ţapii ispăşitori” ai disensiunilor curente dintr-o lume românească incapabilă – şi chiar nedoritoare – de a-şi îmblînzi năravurile şi de a coagula într-un sens sau altul. La rîndul meu, fără a fi apucat să discut acest aspect cu d-l Bucuroiu, îmi propun să demisionez, la prima întrunire a Comitetului Director, din funcţia de vice-preşedinte al A.Z.E.C., pentru că am, ca şi d-l Bucuroiu, destule alte lucruri de care să mă ocup mai cu folos – şi cu o discreţie a implicărilor publice care îmi vine, personal, mult mai bine. Le lăsăm satisfacţia impură celor care vor privi retragerea noastră ca pe un triumf al manevrelor lor diversioniste şi dizolvante. Pentru noi nu mai contează demult, nici ca prieteni, nici ca adversari.

Scriind aceste rînduri, mi-am adus aminte, cu regret, că la alcătuirea recentului meu volum de sonete (Rug aprins) am lăsat pe dinafară „falsul sonet” pe care-l reproduc mai jos – şi pe care l-aş fi putut scrie foarte bine sub impresia pe care mi-a lăsat-o această dezbatere eşuată şi atît de trist relevantă pentru chipul de azi al creştinătăţii noastre...

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,
ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,
dar o smintesc cei care cred orbeşte
şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire
şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
spre cel ce şi la ceas de răstignire
se roagă din prisosul milei sale
să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
piroane-i bat în mîini şi în picioare.

Răzvan CODRESCU