«CARTEA MĂRTURISITORILOR» LA A DOUA EDIȚIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN ACEASTĂ LUNĂ,

LA EDITURA MANUSCRIS

POSTFAȚĂ LA EDIȚIA A DOUA

Ediția a doua a Cărții mărturisitorilor, pe lîngă îndreptatea tacită a unor mici erori sau inconsecvențe strecurate în textul primei ediții [1] (dar și consemnarea unor decese survenite între timp [2]), include, în Addenda, trei texte noi: „Despre iertare, pornind de la Repetiție la moarte...” (cartea de memorii din detenție a doamnei dr. Galina Răduleanu, fiica preotului și luptătorului anticomunist Boris Răduleanu), „Dumitru Cristea sau poezia ca destin” și „Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă”, la care se adaugă prezenta postfață. Am optat să așez în Addenda – ci nu la locul lor, în ordinea cronologică a cărții – primele două texte menționate, pentru a nu fi nevoit să modific paginația ediției întîi (ceea ce m-ar fi obligat la refacerea întregului „Indice de persoane” – operațiune extrem de anevoioasă, pe care o rezerv unei eventuale ediții viitoare, mai consistent adăugite). Numele și/sau trimiterile noi au fost adăugate indicelui inițial, fără alte mențiuni.

Mă simt dator, în postfața acestei noi ediții, cu cîteva precizări terminologice, pe care le-am omis în ediția întîi, lăsînd loc unor nedumeriri sau neînțelegeri, mai ales cu privire la titlul și subtitlul cărții, pe care unii le-au receptat ca fiind ambigue sau bombastice. Este vorba, mai exact, de cuvintele-cheie „mărturisitor” și „învrednicire”.

Martir, martor, mărturisitor – trei termeni echivalenți, provenind din același vechi etimon grecesc: martyr (cel care depune mărturie pentru adevăr în fața unei instanțe de judecată). În înțeles larg, martirul este cel care își face datoria și își asumă riscul de a spune adevărul cu orice preț. În înțeles bisericesc, martirul este cel care suferă și moare pentru Hristos și Biserica Lui. Pentru înțelesul bisericesc, termenul de martir (mărturisitor) este dublat în limba română de acela de mucenic, cu un alt etimon, de origine slavă, care înseamnă chin și din care se trage și cuvîntul muncă (se vorbește de „muncile iadului” sau de faptul că dracul îl „muncește” pe om, după cădere). Mucenicul este cel chinuit, muncit pentru credința pe care o are și o recunoaște (și care nu-i doar a lui, ci a unei întregi comunități, cu care trăiește și moare solidar).

În primele veacuri, Biserica s-a întemeiat pe jertfele a milioane de martiri/mucenici ai dreptei credințe. De atunci și pînă astăzi, jertfele mucenicești s-au adunat, punctînd întreaga istorie, dar secolul XX este singurul comparabil cu mucenicia primelor secole, atît prin număr, cît și prin oroare. Comunismul a făcut peste 100.000.000 de victime, dintre care multe au murit în numele Crucii, opunîndu-se ideilor și practicilor ateiste impuse prin teroare oficială, „de partid și de stat”. Avem în urma noastră o întreagă civilizaţie a jertfei şi tot ce-i durabil în istorie se întemeiază pe o formă sau alta de asumare mărturisitoare, de eroism şi martiraj.

Istoria modernă a României s-a născut parcă premonitor sub semnul jertfel pentru Cruce și Neam (Sfinții Martiri Brâncoveni) și a fost punctată de jertfelnicia mai multor generații, culminînd cu neomartirii din temnițele comuniste și mergînd pînă la jertfa pentru libertate a celor peste o mie de tineri din decembrie 1989 (în așa-zisa „Revoluție Română”, care, în paranteză fie spus, numai revoluție n-a fost; dar aceasta este o altă discuție, ce nu anulează curajul și jertfa de sine a victimelor nevinovate, pe care Dumnezeu nu le trece cu vederea și cărora posteritatea este datoare să le păstreze cu reverență memoria).

Mărturisitorul se învredniceşte, așadar, să fie martor al adevărului. Dar pentru că adevărul este de multe ori incomod, s-a întîmplat adesea ca mărturisitorul să devină martir, adică martor jertfelnic, mergînd, dacă e nevoie, pînă la sacrificiul suprem.

Desigur, vrednicia, în înțelesul avut aici în vedere, nu-i doar simplă hărnicie (care nici ea nu-i de lepădat). Adevăratul sens al vredniciei se vădeşte din formula de consacrare bisericească rostită în trei limbi: Axios. Dignus est. Vrednic este! Grecescul Axios trimite cu precădere la ideea de valoare (axiologia = știința valorilor), iar latinescul Dignus est trimite cu precădere la ideea de demnitate. Vrednicia ține, în sensul ei înalt, de valoare și demnitate. În-vrednicirea este, deci, asumarea unor valori superioare, slujirea lor demnă şi mărturisirea lor fără preget şi cu orice risc. Nimic nu-i mai de preț decît ca omul să se în-vrednicească în fața și în numele lui Dumnezeu.

Ca neam creştin, se cade cu atît mai mult să ne cinstim mărturisitorii, de la martirii primelor veacuri, pe a căror jertfă s-a temeluit Biserica, pînă la neomartirii secolului XX, cei mai mulţi muceniciţi în temniţele şi lagărele comuniste. Vrednicia lor este – sau s-ar cuveni să fie – sămînţa în-vrednicirii noastre, dinaintea lumii şi dinaintea lui Dumnezeu.

Unii dintre martirii cunoscuți au intrat deja în calendarele bisericești. Alții vor intra, probabil, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Sînt însă și eroi-martiri care nu vor ajunge niciodată în sinaxare, pentru că și-au dat viața pentru comunitate, dar fără să afirme neapărat un crez religios. Cu toții merită însă prețuirea și cinstirea noastră, chiar dacă nu sînt și nu vor fi numărați cu sfinții. Artista Silvia Radu – în expoziția intitulată „Grădina cu îngeri” – a ales să-i numească generic „îngeri”, ca veghetori puri și exemplari ai destinului nostru comunitar. Căci înger înseamnă „trimis”, slujitor al unei ordini mai înalte, ambasador al cerului pe pămînt [3]. Cît despre grădină, paradigma ei absolută este Edenul biblic, unde îngerii sînt acasă și stau de veghe. „Grădina cu îngeri” a Silviei Radu ne transpune – cum și-ar dori și cartea de față – într-un Eden al conștiinței românești, populat cu îngerii păzitori ai trecerii noastre prin veac, înveșniciți ca pilde ale jertfelniciei mărturisitoare, fără de care nimic nu se împlinește și nu durează. Pe jertfele lor dăinuim ca Biserică și ca Neam, ei ne sînt repere și modéle. Ei întruchipează, în ultimă instanță, Adevărul nostru în cumpăna eternității. Iar îndemnul esențial și tacit este acela de a-i mărturisi noi înșine pe mărturisitori și de a ne învrednici să ducem mai departe, fiecare după puteri, crucea mărturiei lor.

Răzvan CODRESCU

[1] Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești, Editura Rost/ Fundația Sfinții Închisorilor, București – Pitești, 2014, 722 pagini. Editura Manuscris – sub egida căreia apare această nouă ediție și care deține drepturile asupra cărții – este continuatoarea directă, pe linie editorială, a Fundației Sfinții Închisorilor.

[2] Grigore Caraza, Ilie Tudor, Maria Constantinescu, Aspazia Oțel Petrescu, Mina Dobzeu.

[3] În creștinism există o tradițională vecinătate între sfințenie și condiția îngerească. Nu sîntem îngeri, dar ne putem înălța la cote angelice. Despre marii nevoitori ai creștinismului s-a spus nu o dată că „și-au agonisit loruși stare îngerească”. Însuși prototipul sfinților creștini, Sfîntul Ioan Botezătorul, a fost supranumit „Îngerul Pustiei” (și chiar este reprezentat uneori iconografic cu aripi îngerești).