duminică, martie 15, 2015

INTERMEZZO LIRIC: SONETE MISTICE (II)

SUMARUL BLOGULUI



I 

S-a dus al faimei vis – și este bine,
căci liber sînt de mine în amurg
și molcom ca un rîu de șes mă scurg
spre largul pur al dragostei divine.

Catarg mi-e-al crucii lemn și treaz mă ține
Cuvîntul care singur e demiurg,
iar dacă toate se-nvechesc și curg,
doar duhu-i nou și neclătit în sine.

Smerit mă cer luminii ne-nserate
și plin mă simt de linul ei, în care
nu eu trăiesc, ci Cel ce-i una-n toate,
arzînd nemistuit în fiecare,
și-atîta sînt cît El în mine este
și cît mă dă iubirea lui de veste. 


II 

Zic da, dar nu-ul tot îmi dă tîrcoale
și-ntocmai nu-s nicicînd cum vreau să fiu:
sînt blestemat sau pur și simplu viu
cînd duhul plînge-n poala cărnii goale?

Mai am în mine chipul slavei tale
sau am rămas doar strigăt în pustiu,
pe surpătura veacului tîrziu,
cu restul meu de cîntec și de jale?

Mai cred sau numai vreau să cred în tine?
Și cît mai e iubire din ce sînt,
sau cît mai e din zarva mea cuvînt?
Decît mă știu doar tu mă știi mai bine
și ca un orb spre golul tău m-avînt,
sperînd să dau de taina celor pline! 


III 

E-atîta frumusețe risipită
pe lumea-aceasta coaptă în păcat
că poți ghici din ea cu-adevărat
cum am fi fost de nu era ispită.

De nu mușcam din fructul blestemat,
splendoarea toată ne era menită
și-n plinătatea ei desăvîrșită
iubirea-n noi minuni ar fi lucrat.

Cînd și în hîrburi slava și-o arată,
cum oare n-am visa la raiu-ntreg,
ce-a fost cîndva și va mai odată,
căci prin iubire rănile se dreg,
iar Dumnezeu e-atît de bun și mare
încît se vrea-ntrupat în fiecare. 


IV 

Nu sîntem cei care-am fi vrut să fim,
dar nici străini de ce-am rîvnit mai tare,
ci-ntruchipăm aievea fiecare,
din ce-am visat, măcar un rest infim.

Prin ce-i puţin la urmă preţuim,
iar Dumnezeu, în mila lui cea mare,
ne dă mai mult decît am fost în stare
s-ajungem noi în drum spre ţintirim.

Doar dorul viu şi rîvna trează suie
făptura-n cer, cu ce-i mai pur în ea,
şi martor stă cel pironit în cuie
că Dumnezeu în rai la loc ne vrea,
iar unde noi ne poticnim, lumeşte,
îşi pune cîrca el şi ne urneşte. 


V 

De n-ar fi moartea capăt să ne pună,
ne-am nemuri ca diavolii-n păcat
și cerul ar rămîne ferecat
în slava lui însingurat de bună.

Ar fi pămîntul tristă văgăună
și Dumnezeu un biet demiurg ratat,
iar răul ne-ar fi chip adevărat,
puit mereu pe limba lui nebună.

Dar moartea-i stă păcatului în cale
și din ceva-l preface în nimic,
ca trupul nou la urmă să se scoale
și vindecat de visul lui mojic,
primind la loc a raiului chemare
de-a crește-n duh și-a se-nmulți-n splendoare. 

Răzvan CODRESCU

2 comentarii:

La 20/3/15 5:47 p.m. , Anonymous levant akimitzian a spus...

La V ar suna mai bine "Iar Dumnezeu, biet demiurg ratat". Fără "un". Zic și eu o vorbă...

 
La 20/3/15 5:49 p.m. , Anonymous același a spus...

pardon, "și Dumnezeu"

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire