VLĂDICA BARTOLOMEU: 10 ANI DE LA SĂVÎRȘIRE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Veșnica și dreapta lui pomenire!

BARTOLOMEU ANANIA ÎN DOSARELE SECURITĂȚII (I)

„Anania Valeriu consideră că este un ostaș al Bisericii și unde e pus acolo se duce fără să cîrtească!” (notă informativă, 26 aprilie 1980)

2021 e anul (in)formal Bartolomeu Anania în Biserica noastră – deopotrivă an omagial (centenarul nașterii) și comemorativ (azi - 31 ianuarie - se împlinește un deceniu de la trecerea sa la Domnul).

Pe Mitropolitul Bartolomeu n-am avut ocazia să-l cunosc direct, dar mă bucur că am avut ocazia să-i ascult predicile pe cînd eram student la Cluj. În schimb, l-am (re)descoperit prin intermediul Memoriilor (pe care le-am recitit de cîteva ori) și, oarecum paradoxal, cu ajutorul dosarului de Securitate. Poate suna intrigant, dar pentru mine a fost o adevărată „epifanie documentară” cercetarea dosarului Mitropolitului Bartolomeu, asta pentru că în puține cazuri am întîlnit o astfel de „sinonimie” între memorialistică (ce spune autorul despre sine) și dosarele CNSAS (ce spune Securitatea despre autor).

Legat de documentele Securității, deși spațiu-i limitat, merită să fac cîteva precizări „metodologice”. Întîi de toate, aceste documente nu transpun/transcriu realitatea așa cum a fost, și cu atît mai puțin așa cum am vrea noi să fi fost. Nici pe departe. Documentele Securității trebuie înțelese ca reprezentări ideologice ale realității, respectiv grila prin care poliția politică comunistă a înțeles sau a vrut să înțeleagă realitatea. Dosarele au fost create în funcție de interesele operative, respectiv prezumția Securității că „obiectivul” desfășura activitate contrarevoluționară - și în logica asta erau construite/redactate notele și rapoartele informative. Securitatea era prea puțin interesată să afle adevărul despre cel urmărit, cît mai ales să găsească și cele mai mici motive pentru a-l incrimina. Iar cînd acestea lipseau, Securitatea nu avea scrupule să interpreteze ideologic realitatea, tocmai pentru a justifica reprimarea celui urmărit.

Să nu mă lungesc. Astăzi aș vrea să vorbesc despre „refuzul” lui Bartolomeu Anania de a deveni episcop. M-a intrigat subiectul ăsta, mai ales că apare recurent în dosarul său (deopotrivă în anii '50, '60, '70 și '80). Menționez că e vorba de dosarul de urmărire informativă, respectiv ce spuneau ceilalți – informatorii și ofițerii – despre Bartolomeu Anania.

Primele refuzuri se petrec la începutul anilor '50, cînd Bartolomeu Anania era unul dintre apropiații Patriarhului Iustinian, ocupînd diferite funcții în administrația bisericească (intendent patriarhal, decan al Institutului Teologic de la Curtea de Argeș, director al Bibliotecii Sf. Sinod):

„Patriarhul a hotărît ca, în cazul cînd episcopul Antim Nica va fi ales la Oradea, atunci în locul său va fi numit Anania. Băbuș susține că acest lucru l-a aflat de la Anania, care a fost chemat nu demult de patriarh cu scopul să-l facă atent să se pregătească.

Anania spune că este foarte zbuciumat fiindcă el nu vrea să primească această însărcinare, sub pretextul că vrea să-și termine întîi studiile. El ar fi bucuros dacă patriarhul l-ar trimite undeva în străinătate, la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia ca atașat bisericesc, fiindcă ar avea posibilitatea mai dezvoltată de studii și de contact cu cartea” (notă informativă, 1951).

„La 4 Octombrie 1951, Anania, întrebat de un profesor de ce nu cere să-l facă arhiereu sau măcar arhimandrit, Anania a răspuns că i s-a propus de mai multe ori aceasta de către Patriarh, dar el vrea să rămînă simplu diacon, pentru că n-a renunțat deloc la gîndul de a-și continua studiile de medicină, pentru a se face medic, «după ce vor trece vremurile actuale»” (Raport informativ – octombrie 1951).

Un al doilea moment e contextul atît de controversat al plecării în America din 1965 (într-un articol/postare ulterioară o să încerc să lămuresc acest aspect). Înainte de plecare, Securitatea îl interoghează pe Bartolomeu Anania în legătură cu intențiile sale, iar acesta declară explicit:

„I-am declarat patriarhului că, așa cum afirmasem și mai înainte, nu doresc și nu accept perspectiva unui episcopat în America – și nu în altă parte – și că aș vrea ca părintele Moraru să știe limpede acest lucru, pentru a nu continua niște demersuri inutile. Față de această declarație, patriarhul nu a manifestat nici un fel de poziție, nici pro, nici contra. Mi-a spus numai că va da ordin să mi se trimită dosarul cauzei, pentru ca eu să depun referat scris” (Raport informativ, 27 mai 1965).

Un alt episod a fost în 1976, după revenirea din America, revenire impusă de Securitate pentru că Bartolomeu Anania refuzase să facă jocurile propagandei ceaușiste peste Ocean. Atunci, în 1976, a fost, poate, momentul cel mai prielnic în care Bartolomeu Anania putea deveni ierarh, Patriarhul Justinian stăruind să-l aibă „toiag la bătrîneți”. Și atunci, pentru a preveni această decizie, intră în scenă departamentul Cultelor și Securitatea:

„Departamentul cultelor a recomandat membrilor Sinodului BOR de a se opune propunerii patriarhului de a-l promova pe Anania în funcția de episcop vicar și să-i ceară patriarhului retragerea misiunii pe care Anania a avut-o în America. Hotărîrea Sinodului fiind luată, Anania Valeriu a fost reținut în țară unde se afla pentru o întrunire colegială. A fost numit în funcția de director al Institutului biblic” (Plan măsuri, 19 noiembrie 1976).

Față de această situație tensionată, Bartolomeu Anania îi spune prietenului Grigore Băbuș:

„Nu am cerut și nici nu cer să devin episcop” (fragment dintr-o notă informativă despre părintele Grigore Băbuș, noiembrie 1976).

O reacție din mediul bisericesc la această problemă regăsim într-o notă informativă care redă poziția lui Popescu-Vâlcea, secretarul comisiei de pictură bisericească: „Despre cazul Anania: Anania are un singur defect și anume că este prea deștept și cu prea multă personalitate și din acest motiv este incomod pentru ceilalți ierarhi care îi barează drumul” (notă informativă, 3 martie 1977).

O ultimă discuție pe această temă – a „chemării în episcopat” – are loc în 1981, pe timpul Patriarhului Iustin:

„De asemenea, [Patriarhul Iustin - n. n.] l-a încredințat pe Anania de intențiile sale de a-l promova în ierarhia superioară bisericească, fie ca episcop la Rm. Vîlcea, fie ca mitropolit la Sibiu. Anania a răspuns că pe el un asemenea lucru nu l-a preocupat niciodată direct. Principalul său scop a fost și rămîne acela de a se realiza ca scriitor. Totuși, a mulțumit pentru propunere și nu a refuzat-o, că chiar a declarat că se va supune oricînd unei asemenea hotărîri, dacă aceasta se va lua de către autoritățile bisericești” (notă informativă din ianuarie 1981).

Închei această „evocare documentară” cu un fragment dintr-o notă informativă din anii '80, care redă un „topos” al modului în care Bartolomeu Anania s-a raportat la slujirea sa în Biserică (într-o altă formulare, îl regăsim în ultimul fragment al memoriilor sale, dedicat alegerii ca arhiepiscop la Cluj – „Am înțeles că Biserica își recheamă sub drapel pe bătrînul oștean. Și m-am supus”):

„Anania Valeriu consideră că este un ostaș al Bisericii și unde e pus acolo se duce fără să cîrtească!” (notă informativă, 26 aprilie 1980)..

Dragoș URSU