SFINTELE TAINE ALE BISERICII (I)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

În limba română, folosim cuvintele „secret” sau „enigmă” mai ales cu referire la universul laic, cuvîntul „mister” mai ales cu referire la universul religios păgîn, iar cuvîntul „taină” mai ales cu referire la universul religios creștin. În înțeles larg, taina este un adevăr sau o realitate ascunsă, care scapă total sau parțial înțelegerii raționale curente și se asumă mai ales prin credință, în virtutea revelației divine. Într-un înțeles mai precis, în cadrul slujirii bisericești, Taina (grafiată cu majusculă) este o lucrare sfîntă prin care credinciosul este relaționat cu Dumnezeu prin harul Duhului Sfînt. Nu există creștinism autentic în absența împărtășirii Sfintelor Taine, iar de aceea e de folos să le trecem încă o dată în revistă, lămurindu-le pe scurt originea, înțelesul și importanța, pe care uneori credincioșii nu le cunosc sau nu le conștientizează pe deplin.

   

CELE ȘAPTE TAINE

  

În număr de șapte și instituite de Însuşi Domnul și Mîn­tu­i­torul nostru Iisus Hristos, Sfintele Taine sînt lucrări sfinte săvîrșite în Biserică, prin mijlocirea cărora Sfîntul Duh împărtăşeşte credin­cio­şi­lor, în chip văzut, harul nevăzut al lui Dumnezeu. Săvîrşitorul nevăzut al Tainelor, în Duhul Sfînt, este Însuşi Hristos, epis­co­pii şi preoţii fiind doar săvîrşitorii lor văzuţi, a căror împuternicire de a săvîrşi Sfintele Tainele stă în legătură cu succesiunea apostolică, consfințită ea însăși printr-o Sfîntă Taină, hărăzită celor aleși și vrednici să slujească („Axios! Dignus est! Vrednic este!”): Preoția sau Hirotonia.  

Cuvîntul românesc „taină” redă pe gr. mysterion şi pe lat. [mysterium] sacramentum”, cu înţelesul de „simbol sacru” (specific creştin). Părintele Dumitru Stăniloae (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. 1978, vol. 3) lămurește astfel noima generală a Sfintelor Taine: „La baza concepţiei despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om [preotul oficiant al Tainei – n. n.] asupra altui om [primitorul sau beneficiarul Tainei – n. n.], prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii ca trup tainic al lui Hristos” (p. 7); „Într-un înţeles mai special, tainele sînt lucrările invizibile ale lui Hristos săvîrşite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvîrşesc în Biserică”, iar „în sensul cel mai special, caracterul şi numele de Taine îl au cîteva lucrări vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos Însuşi, prin care Hristos uneşte cu Sine – şi deci cu Biserica – persoanele singulare care cred în El…” (p. 14); „Tainele pun în relief, ca şi întruparea Domnului [în Care „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”, cum stă scris la Coloseni 2, 9 – n. n.], marea însemnătate a trupului omenesc şi valoarea lui eternă ca mediu transparent al bogăţiilor şi adîncimilor dumnezeieşti” (p. 16); „Hristos pătrunde astfel cu trupul Său, sau cu energia trupului Său curat, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile preotului, ca să pună şi în trupul nostru începutul sfinţirii, care nu se produce însă dacă nu are loc şi un efort [liber şi conştient – n. n.] din partea primitorului Tainei” (p. 20); „Preotul este organul văzut prin care Hristos […] lucrează în chip nevăzut în Taine…” (p. 27), iar „Învăţătura Bisericii că validitatea Tainelor săvîrşite de un preot sau un episcop nu depinde de vrednicia lor [ci sînt valabile ex opere operato – n. n.] se bazează pe faptul că rugăciunea şi invocarea Duhului făcute de ei reprezintă rugăciunea şi invocarea Bisericii, iar gesturile lor sacramentale, ca şi declaraţia lor despre harul care se coboară, sînt însoţite de credinţa Bisericii că Hristos Însuşi lucrează prin ele în mod nevăzut, îndeplinindu-Şi de fiecare dată făgăduinţa făcută la instituirea Tainelor, anume că la săvîrşirea lor va coborî în cei ce le primesc [cf., de pildă, Ioan 6, 56 şi urm. – n. n.]” (pp. 29-30); „În ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sînt Taine ale unirii depline cu Hristos şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Mirungerea, Euharistia [numită și Împărtăşanie, Cuminecare sau Grijanie – n. n.]), două – ale reîntăririi în Hristos a celor îmbolnă­viţi sufleteşte şi trupeşte (Pocăinţa [numită și Spovedania sau Mărturisire – n. n.], Maslul) şi două – mijloace prin care se acordă primitorului pute­rea de a împlini fie misiunea specială a săvîrşirii Tainelor, a pro­povăduirii cuvîntului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia [mai cunoscută în popor ca Preoţie – n. n.]), fie îndatoririle speciale legate de viaţa con­jugală (Cununia [sau Nunta, Căsătoria – n  n.])” (p. 33). 

1. TAINA BOTEZULUI

  

Botezul (gr. baptisma, lat. baptismum – „afundare”) este Taina începutului vieții creștine, poarta de intrare în Biserică. El îl curăţeşte pe om de urmările pă­catului strămoşesc şi de păcatele acumulate pînă la săvîrşirea Tainei (dacă nu s-a botezat de prunc, după uzanța ortodoxă). Botezul nu anulează însă înclinația noastră către rău, care rămîne o problemă de fiecare clipă a modului în care ne folosim libertatea dată de Dumnezeu: cel botezat devine membru al Bisericii, urmînd ca în sînul ei, adică în comunitatea mistică al cărei Cap este Hristos Însuși (Cel ce a întruchipat Botezul arhetipal, în apa Iordanului), să lupte liber, pe măsură ce devine responsabil, îm­po­tri­va slăbiciunilor dinlăuntru şi a ispitelor din afară. În urma Botezului, ne facem părtași și celorlalte Taine ale Bisericii, menite să ne întărească pe calea mîntuirii.  

Cel botezat primește un nu­me (prenumele sau numele de botez), de regulă în cin­stea unui Sfînt, care îi va fi protector și model în viață. E bine ca alegerea numelui de botez să nu fie întîmplătoare, ci să stea în legătură fie cu un sfînt sau o sfîntă din calendar cu pomenire în ziua naşterii celui botezat, fie cu un mare praznic din apropierea datei respective, fie cu un sfînt la care părinţii au mare evlavie sau pentru care există o tradiție familială. Obiceiul – destul de răspîndit – de a i se da copilului un nume după naş/naşă nu face parte propriu-zis din rînduiala bisericească, chiar dacă naşii (ce trebuie să fie ortodocşi) au rolul, consacrat prin tradiţie, de părinţi spirituali. Biserica recomandă ca, atunci cînd aleg numele copilului, membrii familiei să nu se sfătuiască numai între ei, sau numai cu naşii, ci şi cu preotul paroh sau cu un duhovnic. 

Celui ce este botezat i se citesc „rugă­ciu­nile che­mării”, în care se chea­mă Numele lui Iisus Hristos, în­fri­co­şător pentru de­moni, pentru ca aceştia să se îndepărteze de cel ce primește Taina. După aceste ru­gă­ciuni, cel chemat (sau garantul său spiritual, nașul/nașa, în cazul pruncilor) se întoarce cu faţa spre Apus şi se lea­pă­dă de trei ori de sa­tana şi de toate lucrurile lui, arătînd astfel hotărîrea fermă de a sta împotriva puterilor întunericului.  

După ce s-a lepădat de diavol, cel chemat – direct sau prin garantul său spiritual – se întoar­ce cu faţa spre Răsărit, se uneşte cu Hristos şi făgă­duieşte solemn să creadă neabătut în El şi să-L slujească după toată cuviința.  

Apoi cel botezat (sau na­şul/nașa, în cazul pruncilor) rostește Crezul sau Simbolul Credinţei. Apa din cristelniță (numită și „apa mîntuirii”) se sfin­ţeşte prin invocarea Sfîntului Duh şi cel ce se botează este uns cu untdelemn sfinţit. Preotul îl scufundă de trei ori în apă, rostind formula consacrată: „Se botează ro­bul lui Dumnezeu [cutare] în numele Tatălui, amin, şi al Fiului, amin, şi al Sfîntului Duh, amin”. În acest moment culminant al Tainei, Du­hul Sfînt se pogoară în chip nevăzut asupra celui ce se bo­tea­ză, îl cu­răţeşte de păcate şi îl renaşte în viaţa cea nouă, întru Hristos. După naşterea trupească, Botezul este socotit a doua naştere, duhovnicească („baia nașterii celei de a doua” – Tit 3, 5).  

Cel botezat este îmbrăcat în haine albe, ca semn de primenire sufletească, şi i se dă cruciuliţă, ca semn că este de-acum creş­tin şi chemat să se mîntuiască prin credinţa în Iisus Hristos, Cel răstignit pe Cruce pentru toţi oamenii care au fost, sînt şi vor fi, pînă la sfîrșitul veacurilor.  

Săvîrşirea Botezului prin turnarea apei sau prin stro­pire neso­coteşte Canonul 50 apostolic. Afundarea întreită, practicată din vechime de Biserica Răsăritului, închi­puie moartea şi îngroparea Mîntui­to­ru­lui, după cum învață Părinții; omu­l cel vechi moare astfel păcatului, care ne-a înrobit de la căderea protopărinților Adam și Eva, iar ri­di­carea din apa Botezului închipuie Învierea cea de a treia zi a Domnului şi naşterea în fiecare a omu­lui nou, curat şi drept, îmbrăcat în Hristos, Domnul Slavei (toată asistența cîntă: „Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”). 

Potrivit Canonului 47 apostolic, calificarea de a boteza o au numai episcopul și preotul. Dar Canonul 43 al Sinodului VI Ecumenic îngăduie ca, în cazuri excepționale, Botezul să poată fi făcut de orice creștin, numai că acest Botez de necesitate sau de urgență va trebui completat ulterior cu Taina Mirungerii și cu cea a Împărtășaniei, care nu mai pot fi oficiate de oricine, ci numai de cei consfințiți. (Va urma) 

Răzvan CODRESCU