ȘTEFAN NICOLAE: RELAȚIA MAESTRU – DISCIPOL

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Relația maestru-discipol: 

între continuitate și discontinuitate

   

Tema propusă de organizatorii Colocviului este foarte generoasă și acoperă, în cazul unor abordări atente, variate zone multidisciplinare, pornind de la cultură, educație, antropologie, pînă la chestiuni legate de identitate etnică, religie sau politică. PATER ET FILIUS invită, prin extindere, la diverse abordări cu o deschidere polisemantică stimulatoare. Vom încerca să ne oprim la relația maestru – discipol și mai cu seamă la faptul că aceasta nu înseamnă doar un proces mecanic în care sînt implicați trei factori: maestrul, învățăturile lui și discipolul, ci un proces mult mai complex și nu doar unidirecțional. 

Istoria culturală a omenirii este o succesiune de filiații și legături strînse, în ordine cronologică, dinspre maeștri spre elevi, de la o școală de gîndire spre alta. Dar această relaționare nu este unidimensională, nu este o curgere lină, ci, dimpotrivă, cel mai adesea presupune o dinamică nu lipsită  uneori de tensiuni.  

Există factori comuni în relația dintre maestru și discipol în practica religioasă, ca și pe terenul filosofiei și al culturii în general. Scenariul este același, calea este asemănătoare, multe dintre metode sînt comune, dar ceea ce diferă este conținutul. Relația dintre maestru și ucenici în religie se bazează pe credință, deci pe o acceptare deplină a doctrinei și implicit a maestrului. Ezitările sau nedumeririle învățăceilor, dacă avem în minte ceea ce ne spun Evangheliile, sînt zdruncinate în primul rînd de exemplul  Învățătorului Iisus, și în același timp de numeroasele pilde sau parabole care îi pun pe cei ce aveau să devină apostoli să încerce să spargă aparențele paradoxurilor pentru a ajunge la miezul doctrinei. Dar mai cu seamă, așa cum spunea cîndva Părintele Galeriu, relația dintre învățător și ucenic (inclusiv cea dintre duhovnic și fiul său spiritual) se bazează pe comuniune în Duhul Sfînt. 

În Grecia antică, maestrul crea în jurul său un spațiu de convivialitate incitantă, stîrnea interesul unui cerc de discipoli. Raportul dintre maestru și discipoli nu ațipea într-o rutină convențională, ci dimpotrivă crea permanent o tensiune stimulatoare și provocatoare. Personalitatea crează autoritatea, cum bine se spune, astfel că, în toate cazurile – fie că vorbim de Socrate, de Pitagora, de Platon sau Aristotel  sau de școlile neoplatonice – maestrul era acceptat și căutat datorită dimensiunii sale intelectuale și umane cunoscute și respectate. 

Maestrul se află la răscrucea unde își caută drumul – sau este rătăcit – ucenicul. El nu numai că îi arată acestuia direcția, calea pe care s-o apuce, dar îl și însoțește. Adesea îi provoacă dificultăți de parcurs, pentru ca, din rezolvarea lor, ucenicul să ajungă să înțeleagă sensul general profund al unui fenomen. Ucenicul își potrivește pașii cu cei ai îndrumătorului său, îl urmează și i se încredințează. Potrivit informațiilor ajunse la noi, adepții școlii epicureene se străduiau să-i semene maestrului chiar și fizic, dar  mai cu seamă încercau să atingă perfecțiunea interioară a acestuia. Maestrul își exercită astfel capacitatea formativă asupra celor care-l urmează în mod direct sau indirect. Esențială rămîne stabilirea unui raport de totală încredere și prietenie, chiar de colegialitate respectuoasă. Conștient de atașamentul pasionat al emulilor săi, un maestru adevărat își exercită influența prin stimularea capacității formative a discipolului, antrenîndu-i spiritul critic, discernămîntul. Absența spritului critic, a intensității căutării dialectice ar amorți potențialul creator al întregului grup. Comunitățile filosofice din vechime creau o confraternitate alcătuită sub orizontul cunoașterii, al stimulării libertății de spirit. Seneca spunea, referindu-se la grupul care se formase în jurul lui: „să ducem o viață  mai presus decît lumea, dar nu opusă ei”. 

Însă și extremele pot fi atinse intens și dramatic: nu de puține ori în istoria ideilor și a personalităților culturale, de la fidelitatea neștirbită s-a ajuns la rivalitate deschisă între un maestru și un discipol, drumul de la atașamentul total și aproape necondiționat la ruptura violentă se poate  parcurge rapid. In astfel de cazuri divorțul nu are la bază doar o anecdotică marginală care face apel la amănunte biografice, ci ține seama îndeosebi de imperativul unei creșteri interioare independente a discipolului. Este bine cunoscut episodul în care Sfîntul Francisc din Assisi se dezbracă de haine în piața publică, renunțînd la moștenirea și cariera pe care i-o pregătise tatăl său, un bogat negustor de postavuri, pentru a da ascultare unei chemări mai înalte, dedicîndu-se exclusiv lui Hristos. El renunță la o filiație naturală pentru a se dărui uneia spirtuale. Lărgind semnificația acestui episod, reamintim expresia latină Amicus Plato, sed magis amica veritas, întrucît se potriveșete foarte bine pentru susținerea ideii că și în cazul despărțirii de maestru, avantajată rămîne investigația, cercetarea adevărului sau căutarea mîntuirii.  

Într-un studiu profund care abordează această tematică, intitulat Modelul Antim și Modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală (Ed. Humanitas, București, 2015), doamna Anca Manolescu face o cercetare diacronică asupra felului în care au luat naștere și au lăsat o amprentă puternică în timp diversele modele de viață intelectuală și spirituală. E vorba de paradigme purtătoare de destine individuale și mai ales de grup, de exemple de exerciții prin care se face tatonarea și investigarea adevărului. Sînt pilde ale unor împreună - căutări cu împletire de destine, de comuniuni și  experiențe participative. Faptul că în centrul atenției autoarei se află două experiențe românești nu face decît să confirme că, în epoci și în locuri diferite, anumite forme de comuniune spirituală se constituie în cadrul unor grupuri sociale chiar și în perioade istorice potrivnice stimulării culturii și libertății intelectuale. 

Și în epoci mai îndepărtate diversele colectivități constituite în jurul unui mentor erau nuclee de vibrație intelectuală cunoscute doar de cercul celor interesați, fără să fie total ignorate în Cetate. Anumite caracteristici ale acestor grupuri sînt comune. Discipolul trebuie să fie convins de valoarea maestrului, îi apără concepția și ideile acestuia încercînd să le dezvolte. Ba chiar consideră că este datoria lui morală să fie continuatorul gîndirii celui pe care și l-a ales drept călăuză. Atașamentul față de ideile maestrului îmbracă uneori forma unei admirații nedisimulate. Dar procesul acesta intelectual și psihologic nu este întotdeauna simplu. Discipolul nu se transformă doar într-un epigon care repetă niște idei pe care și le-a făcut proprii. Dimpotrivă în lumea reală și în istoria cunoașterii sînt reținute numele acelor personalități care pornind  de la un model, nu au ezitat să abordeze critic ideile maestrului, încercînd să le depășească printr-o viziune proprie. Un maestru în devenire exercită o anumită fascinație asupra celor care se apropie de ideile sale. Această fascinație nu rezultă neapărat dintr-o demonstrație uneori cabotină a unor calități oratorice și de persuasiune, ci provine în majoritatea cazurilor din simplitate și mai ales din profunzimea trăirilor și a ideilor. 

În cazul grupului de la Păltiniș, amintit deja, membrii acestuia „se regăseau firesc în aceeași atmosferă alcătuită din rigoarea gîndului și libertatea lui” (Anca Manolescu, op. cit., p. 117). Dar nu numai membrii activi ai grupului au profitat de această capacitate formativă, ci și alte persoane care roiau în preajmă, și care îl tratau pe filosoful retras în munte ca pe „un duhovnic laic” (ibidem. p. 144).  Alteori în istorie cercul nu se stabilea fizic, ci se crea prin corespondența dintre maestrul ce își rezerva un rol hermeneutic și cei care îi așteptau sfaturile, îndrumările, îi acceptau observațiile sau corecturile. Ce altceva sînt epistolele apostolilor către primele comunități creștine? Și la fel au fost în antichitatea precreștină scrisorile lui Cicero sau ale lui Epicur către cei care le cereau sfatul. 

Relația pe care o stabilește maestrul în raporturile cu discipolii trebuie să se bazeze pe încredere, onestitate și deschidere. El se va strădui să stimuleze interesul acestora pentru ceea ce el a dobîndit, dar în același timp să le încurajeze propria lor creativitate și simțul critic. Altfel el se înconjoară de un cor de adulatori, care în loc să-i stimuleze propriul drum și propriile căutări nu vor face decît să creeze în jurul său un halou de tămîieri și temenele slugarnice. Un maestru adevărat poate cere loialitate și fidelitate din partea discipolului. Dar acestea nu ar trebui să se transforme în obediență și aliniere necondiționată la opiniile sale.   

În filosofia greacă antică, Socrate nu se simțea bine decît înconjurat de elevii săi pe care îi provoca, prin metoda maeutică, să desfacă împreună sensurile aparente ale lucrurilor și faptelor pentru a ajunge la esența acestora. Socrate avea iscusința să pătrundă în identitatea ascultătorului și, simulînd neștiința, să-l îndemne pe acesta să scormonească împreună în căutarea adevărului. „Ironia socratică” era tocmai această formă de a disimula înțelepciunea, adîncimea gîndului, în spatele unei aparente ignoranțe. Dacă Socrate este figura maestrului care se amestecă, simulează postura elevului, în istoria gîndirii sînt citate și exemple la polul opus în care maestrul își construia pentru sine un piedestal înalt sau o aureolă apropiată de a zeilor. Apollonius din Tiana, ca și Pitagora, au fost două dintre aceste figuri de oameni excepțional de inteligenți și creativi, dar care au avut, față de discipolii lor, atitudinea unor semizei coborîți printre muritori. In schimb, Aristotel și-a asumat rolul modest de învățător, pentru a-i deveni călăuză în toate zonele cunoașterii din epoca sa,  fiului regelui Filip al II-lea, nimeni altul decît Alexandru cel Mare. 

Să nu ne limităm doar la exemplele invocate pînă acum. Căci în ideea filiațiilor, care este tema acestui colocviu, este cuprins și magisteriul școlii. O clasă de elevi, este în mic un laborator de creștere în și pentru cunoaștere a generațiilor tinere. Ca și în cazul grupurilor filosofice, relația din domeniul educativ se bazează pe o asimetrie care predispune la o anumită distribuire a rolurilor. Este admisă premisa că cel care predă știe mai mult, îl depășește prin știință acumulată și experiență pe cel care se află în postura de a recepta. Mai cu seamă în fazele mai avansate ale procesului de învățămînt, pedagogiile moderne recomandă o apropiere dintre  cei doi actori, o diminuare a polarității, nu doar printr-o mascare tactică de către profesor a felului în care atrage spre cunoaștere pe elev sau student, ci prin stimularea interacțiunii. Așadar în raporturile maestru-discipol, înțelese la modul general, maestrul nu produce niște clone ale sale. In școli, continuitatea conține în sine o discontiunitate prin faptul că în acest laborator al cunoașterii fiecare își croiește ulterior drumul propriu pe baza unui algoritm de priorități pe care singur și-l construiește. 

Pe alt plan, același lucru se întîmplă în istoria artelor plastice, bunăoară. In Italia preranascentistă și renascentistă fiecare dintre orașele importante din peninsulă deținea, prin generozitatea unor mecena luminați, cel puțin un mare atelier în care un maestru avea pe lîngă sine o mulțime de ucenici. Giotto nu ar fi fost numele pe care îl cunoaște istoria picturii dacă nu ar fi fost descoperit, așa cum susțin biografii săi, de Cimabue care l-ar fi văzut pe cînd copilul Giotto desena cu o mare precizie pe cînd păștea oile. In atelierul acestuia avea să deprindă toate secretele artei cel care avea să picteze mai apoi frescele din Capella degli Scrovegni și din Basilica Sfîntului Francisc din Assisi și să marcheze o mare cotitură în arta picturală care precede renașterea, făcînd trecerea de la arta bizantină a Evului Mediu tîrziu la cea umanistă și realistă a epocilor următoare. 

Un alt exemplu. Michelangelo Bunarroti a fost admis încă de la 14 ani în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, datorită protecției de care s-a bucurat din partea membrilor familiei Medici, care i-a oferit și o educație filosofică în școala neo-platonică de la Florența, întrucît văzuseră în artistul adolescent geniul creatorului. După stagiul de învățare a tainelor meseriei, Michelangelo și-a asumat cu talent propriul destin artistic, deși alți colegi de-ai lui au rămas simpli imitatori ai maestrului lor. 

Dacă aproape întreaga cultură occidentală s-a construit mai cu seamă pe ideea continuității, în Occidentul modern și-a făcut loc treptat și tot mai insistent ideea că un gînditor, artist sau creator de orice fel poate fi recunoscut și omologat ca atare doar atunci cînd se depărtează de maestrul său, cînd îl lasă în urmă pe acesta, îl depășește și îl uită, sau chiar îl „ucide” simbolic, operațiune care poate fi psihanalizată, dar care ține totodată de pariul afirmării propriei identități. 

„Este foarte prost răsplătit un maestru, dacă elevul său rămîne doar un simplu discipol” spunea Nietzsche în Așa grăit-a Zaratustra. O să amintesc, în context, cazul binecunoscut al lui Constantin Brâncuși, care în 1904 ajungea la Paris, după o călătorie devenită legendară prin Europa. După trei ani în  care a încercat primele contacte cu viața și arta din orașul lumină, sculptorul român merge la atelierul lui Auguste Rodin, un artist deja faimos. Acolo forfoteau deja în jurul maestrului o mulțime de învățăcei care mai de care mai dispus să „fure” din tehnica acestuia. După o ședere de aproximativ un an, Brîncuși îl părăsește însă pe cel care ar fi putut fi maestrul său, spunînd, cu o frază devenită celebră, că „Nimic nu poate crește la umbra marilor copaci”. Cuvinte în fond laudative la adresa lui Rodin, dar care semnalau dorința lui de a-și construi propria identitate artistică. La polul opus se poate întîmpla și ca maestrul să pună obstacole, în vreun fel, discipolului care vrea să-și ia singur zborul. Este aproape banalizat cazul lui Johann Srauss tatăl, care a vrut să-l împiedice, se spune că din invidie, pe fiul său să se dedice muzicii. Aici ruptura este dublă, fiind vorba și de relația naturală tată-fiu. 

Maestrul autentic are drept unic scop să șlefuiască interior o ființă cu interes pentru cunoaștere, aptă să raspundă la intrebările vieții cu propria sa conștiință, iar ucenicul trebuie să conștientizeze faptul că transcenderea ego-ului este o condiție fundamentală pe calea spirituală. 

În acest sens mi-am propus ca, în partea finală a acestei intervenții, să încerc să identific cîteva dintre exemplele de școli, sau grupări care au existat în cultura română și care au jalonat, la scară istorică, evoluția societății românești spre modernitate, spre căutarea propriei identități. Brâncuși, despre care am pomenit, se formase mai întîi ca sculptor în România înainte de a pleca spre Franța, așa cum au făcut-o, în alte condiții, pictorii Nicolae Grigorescu și Theodor Pallady ori compozitorul George Enescu. Si pentru că am amintit aceste nume, este lesne de observat că nu orice geniu, orice personalitate excepțională adună în jurul său discipoli sau continuatori, nu formează o „școală”.

Uneori un mare maestru nu lasă în urma sa decît epigoni, iar dacă ne gîndim la cultura românească,  probabil acesta este cazul lui Eminescu. Cei care au încercat să imite doar stilul lui Eminescu au fost seduși de forma exterioară, de muzicalitatea poeziei sale, fără să poată atinge adîncimea filosofică, fiorul dramatic al unora dintre creațiile sale sau vastitatea orizontului său cultural sau simbolic. Insă la urma urmelor și epigonismul poate fi tot o formă de continuitate. Ultimul mare poet romantic al Europei acumulase o enormă cultură universală și fusese conștient, după cum rezultă dintr-un text al său, că „Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor”. Deși nu a creat după el propriu zis o școală, Eminescu a stîrnit o emulație care nu s-a stins, deși nu i-au lipsit detractorii. El a fost așadar un maestru care a creat în jurul său, de-a lungul timpului, mai ales un model intelectual, devenind chiar o referință identitară. 

Dar Eminescu însuși s-a format în cadrul Societății „Junimea”, unde mentorul acceptat a fost Titu Maiorescu. Junimismul a fost un curent literar care s-a creat desigur în jurul criticului amintit, dar grupul s-a construit pe filiații și afinități, a stimulat preeminența esteticului și a lăsat liber exercițiul creației care era judecat, cu spirit critic și discernămînt, conform unor criterii și valori care se construiau din mers. Faptul că în această ambianță s-au format ori măcar s-au afirmat nume precum ale lui Eminescu, Caragiale sau Creangă, nu este desigur puțin lucru. Apariția spiritului junimist  a avut loc într-un moment în care cultura, dar mai ales literatura română, abia dacă își exersau și își finisau o identitate proprie și erau în căutare de mari spirite orientative. 

Continuînd în sfera literară,  un alt moment care a creat o emulație creatoare a fost cel al revistei Sburătorul  și a cercului literar din jurul lui Eugen Lovinescu. Nu mai insistăm cu alte date asupra acestei mișcări, atîta doar să reamintim că una dintre marile ambiții ale mentorului a fost aceea de a produce sincronizarea literaturii române cu cea europeană. 

Închei prin a pomeni aici și grupul care s-a format în jurul unei figuri intelectuale importante, cu toate controversele și bemolurile care l-au urmărit și continuă să-l urmărească, mai ales datorită influenței sale în viața civilă a României interbelice. Este vorba de filosoful Nae Ionescu. Nimeni nu poate să conteste faptul că el a fost cel mai influent profesor de filosofie din perioada interbelică. Cu toate că nu a creat un adevărat sistem filosofic propriu (așa cum avea să facă Lucian Blaga, de exemplu) el a adunat în jurul său un mare număr de discipoli excepționali care au devenit ulterior nume de rezonanță în cultura română și europeană: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea. A fost un spirit socratic, care își baza fascinația pe oralitate, pe spiritul deschis spre diverse orizonturi ale  investigației, pe modul de incitare a interlocutorului. 

În concluzie, în istoria gîndirii umane, raportul maestru-discipol este unul necesar, chiar inevitabil, iar grupurile atestate marchează ca niște jaloane procesul larg și complex al devenirii reflexiei, cugetării și al creativității. Pentru creșterea interioară a fiecăruia este nevoie de un maestru, fie că acesta se numește învățător sau profesor, duhovnic sau mentor spiritual. Important este ca la capătul oricărei experiențe formative, fiecare să fie în stare să se încredințeze propriului maestru interior. Este foarte greu să-ți întîlnești maestrul adevărat și la momentul în care ai  avea cea mai mare nevoie de prezența lui. Dar este la fel de dificil să fii un discipol aplicat, dacă nu ai propria pornire spre cercetare, curiozitate în căutarea răspunsurilor la întrebările personale.

  

Ștefan NICOLAE

  

(Comunicare ținută la Colocviul de la Putna: 

PATER ET FILIUS – 24-27 august 2017)