S-A STINS MONAHUL DANIEL CORNEA

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Dumnezeu a hotărît să ușureze crucea monahului Daniel Cornea de la Tarcău, chemîndu-l la cele veșnice la numai 45 de ani (se născuse la 8 martie 1972). În ultimul an s-a luptat din greu cu cancerul. L-am văzut ultima oară în pragul lunii august, la Mănăstirea Christiana din București, la parastasul Maicii Hristofora (Gabriela Moldoveanu). L-am felicitat pentru excelenta carte – Cinema-ul; o lectură îmbisericită – încredințată spre publicare Editurii Christiana (unde i-a mai apărut, în 2004, micul, dar referențialul volum intitulat Sexualitatea: o privire din tinda Bisericii, avut deja în vedere pentru o apropiată reeditare), asigurîndu-l că ne vom strădui să o scoatem cît mai repede. Cum eram în așteptarea postfeței semnate de prietenul Andrei Dîrlău, i-am sugerat că ar fi de dorit ca în partea a treia, printre filmele analizate, să figureze și Rubliovul lui Tarkovski. După numai cîteva zile am primit textul, prin e-mail – probabil ultimul pe care a mai apucat să-l redacteze. Între timp a venit și excelenta postfață, pe care a apucat să o vadă, iar o dată cu ea și ultimele cîteva adăugiri și retușuri. Urma să ne ocupăm de copertă și să așteptăm sosirea Descrierii CIP de la Biblioteca Națională, dar... „timpul n-a mai avut răbdare”. S-a dăruit enorm acestei cărți testamentare (de fapt, un mic tratat de teologie ortodoxă a culturii, aplicată predilect pe arta cinematografică, aleasă pentru marele ei impact în actualitate), dar numai cîteva săptămîni l-au despărțit ireversibil de bucuria de a o ține în mînă (cartea va ieși în această toamnă și nu mă îndoiesc că va fi pasul cu dreptul al unei binemeritate posterități). S-a stins pe 5 septembrie și va fi înmormîntat la Mănăstirea Tarcău, unde și-a împlinit darul de iconar și s-a nevoit ani buni, cu discretă vrednicie. Dumnezeu să-l odihnească. (Răzvan Codrescu) 

Cartea din 2004

  

„ARGUMENTUL” 

ULTIMEI CĂRȚI

(în curs de apariție)  

În zilele noastre este din ce în ce mai dificil să mergi cu ochii deschişi fără a fi interpelat de ipostazele vizuale ale seducţiei. Dacă la aceasta adăugăm influenţa mass-media şi a internetului, ba chiar şi educaţia din şcoli, ajustată conform ultimelor directive europene, obţinem atunci un tablou deosebit de stimulativ. Concret: simplul fapt de a face cât de cât faţă – duhovniceşte – unui mediu atât de agresiv ne transformă deja în mici performeri ai pazei minţii şi simţurilor. La fel de adevărat este însă că abundenţei şocurilor vizuale, mecanismele noastre defensive îi răspund cu o ri­di­care a pragului senzorial. Citim în istoriile mo­nahale că văzând în nisip o urmă de picior feme­iesc, un avva s-a aplecat deîndată şi a şters-o, pen­tru ca să nu ispitească vreun confrate mai tânăr. 

Adusă în actualitate, atitudinea aceasta este, dacă nu impracticabilă, în tot cazul insuficientă. Fuga de ispită, atât de sănătoasă odinioară, se do­vedeşte astăzi cu două tăişuri: nu prea mai avem un­de fugi. Ultimele bastioane ale liniştii cedează rând pe rând presiunilor modernităţii. Fuga, apoi, lasă locul vacant. Cum ne vom putea afirma cre­dinţa şi identitatea dacă cedăm pas cu pas tot ceea ce înseamnă spaţiu, timp, actualitate, cultură, dacă „le dăm dracului”?! Trebuie să considerăm aşadar cu toată seriozitatea şi cealaltă opţiune: rezistenţa, răbdarea, dezvoltarea unor strategii de întâmpi­nare. Este cu neputinţă ca ispita să nu vină. Nu văd totuşi de ce ar trebui să ne găsească „muţi şi surzi”, ascunşi pe după ziduri, pe sub paturi, prin tăinuitele cotloane ale singurătăţii. 

Antrenamentul preliminar luptei duhovni­ceşti este o funcţiune bisericească. Mai precis, de el ar trebui să se ocupe instituţia catehezei. Înainte de aceasta el cade în sarcina familiei. Dacă familia nu izbuteşte însă, Biserica este cea chemată să îl ajute pe candidatul la statutul de creştin să stea drept, cu capul pe umeri, picioarele pe pământ şi ochii larg deschişi. 

În această perspectivă, asumarea în Biserică a culturii a fost considerată întotdeauna un instru­ment util [1]. Mai nou ea este privită ca o ocupaţie frivolă. Un cunoscut editor de carte creştină mi-a spus de curând că nu vede rostul unei cărţi despre cinema întrucât – citez – „nici unul dintre prietenii şi cunoscuţii lui nu se uită la filme”. Subînţeles fiind că toţi aceşti oameni preferă să îşi petreacă tim­pul în post şi rugăciune; ceea ce este extraor­dinar, cu condiţia să fie adevărat. Chiar şi aşa în­să, marea majoritate a creştinilor nu sunt doar pur­tători de trup, ci şi vieţuitori în lume. Nu lo­cuiesc deci în crăpăturile pământului, ci într-o lu­me tot mai aglomerată şi mai urbană. Merg la ser­viciu, se căsătoresc, dau naştere la prunci pe care se căznesc apoi să-i crească şi să-i educe. Pe scurt – răspund şi ei de fărâma de istorie care ne-a fost încredinţată. Creştinii nu sunt, astfel, doar consu­matori de cultură (cărţi, ziare, filme, site-uri), şi as­ta prin forţa împrejurărilor, ci au datoria să cre­eze cultură, pentru ca identitatea şi credinţa lor să fie mărturisite înaintea lumii. 

Dispreţuirea făţarnică a „celor lumeşti” este urmare directă a lenei şi nepăsării, atunci când nu este de-a dreptul complicitate cu răul, camuflată sub masca bunei cuviinţe. Vom auzi astfel: trebuie să ne ferim de cultură întrucât este impură, spurcă mintea, o încarcă cu lucruri rele ori nefolositoare etc.  

Prin urmare, creştinilor ar trebui să li se reco­man­de… incultura [2]! Credinţa riscă în felul acesta să piardă serviciile Culturii. Mai precis: izolată de filonul Credinţei, Cultura este împiedicată să-şi exercite vocaţia slujitoare.  

Putem gestiona însă impurităţile culturii, în speţă, ale cinema-ului? Dacă o definiţie a castităţii ar putea fi aceea de exerciţiu legitim al dorinţei, a­tunci curăţia privirii este totuna cu exerciţiul ei le­gitim. Castitatea nu e însă o virtute statică, de ge­nul eşti/nu eşti. De altfel, luând în calcul păcatul cu gândul, verdictul este că mai degrabă nu sun­tem curaţi. Pentru cei care se încăpăţânează să ai­bă insomnii pe această temă, curăţia nu este însă o achiziţie, ci o limită spre care tindem. Pe traseul acesta primul toiag şi sfetnic se dovedeşte a fi bu­nul simţ comun, discernământul natural sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia dintre noi. Culti­va­rea acestuia e principala miză a demersului cultu­ral. Este exact ceea ce face un film bun, dacă îl privim atent şi critic. Nici idolatrizată, nici demo­nizată, cultura îşi dobândeşte astfel locul cuvenit şi îndeplineşte funcţia care i-a fost menită în sluj­ba vieţii.

   

Autorul

[1] „Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne stră­duim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oa­menii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii obiectul care are să primească vopseaua (…), tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană” (Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri, P.S.B. vol. 17, pp. 567-568). 
[2] Nu discutăm aici adevărata intenţie din spatele acestui de­mers şi cine are interes să transforme adunarea credincioşilor într-o massă needucată, uşor de manevrat.