CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (V)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

Spre jumătatea anilor ’80, pe cînd eram încă profesor stagiar de limba română și mai zelos decît oricînd să iau vremurile în răspăr, sfidînd, în felul și după puterile mele, materialismul și ateismul regimului comunist, m-am apucat să redactez – cu gîndul de a-l face să circule măcar într-un cerc restrîns, mai ales printre tineri (elevi, studenți, dar și colegi de generație, de regulă complet lipsiți de cunoștințe religioase) – un soi de manual catehetic, intitulat O introducere în creștinism din perspectiva ortodoxiei răsăritene. Era de fapt și o lămurire de sine, sintetizînd și sistematizînd ceea ce cumulasem în cîțiva ani de lecturi și meditații. Simțeam nevoia să împărtășesc un crez, dar și să exersez o anume subversivitate, nu fără o notă ușor teribilistă de patetism juvenil. Proiectul era ambițios și nu l-am realizat decît parțial, ajungînd să scriu – și să transcriu caligrafic (prin vara lui 1989), cu intenția de a dactilografia ulterior – numai partea dedicată expunerii doctrinare, pe care am socotit-o cea mai importantă. 

Evenimentele din decembrie 1989 au pus de la sine demersul meu într-un con de desuetudine. Noua libertate religioasă a dus la fireasca explozie a literaturii aferente, iar Biserica și-a putut exercita de-acum nestingherită misiunea ei catehetică, așa că n-am mai avut motivația de a duce la capăt modestul meu „catehism” subversiv, rămas mai degrabă ca simplu document al unei deveniri personale (sau cel mult al zbaterilor unei epoci nefericite, pe care slavă Domnului că am depășit-o mai repede decît aș fi putut eu să sper atunci cînd îmi începusem demersul auctorial). 

Ca să nu rămîn cu sentimentul unei osteneli cu totul zadarnice, am decis totuși să public, cu minime restructurări, reformulări sau adaosuri, ceea ce apucasem să scriu, folosindu-mă de contextul oferit de revista Puncte cardinale, unde materialul a apărut în serial, mai mulți ani de-a rîndul (din august 1991 pînă în septembrie 1995), cu titlul Curs elementar de religie creștină și sub semnătura Vasile A. Marian.  Am primit semne că unora le-a fost de folos – și îmi place să cred că altora le-ar mai putea fi de folos și astăzi, așa că reiau serialul din Puncte cardinale și pe acest blog (cu unele actualizări – de regulă, între paranteze drepte – și mici îndreptări tacite), măcar ca provocare la o mai bună așezare în orizontul credinței (pe care cineva ar putea-o dobîndi pornind de aici și mergînd spre surse mai înalte). Astăzi, fără îndoială, aș aborda altfel multe dintre aceste probleme, dar am încredințarea că reformularea și adîncirea lor rămîne treaba altora mai autorizați decît mine, sub tutela insubstituibilă a Bisericii, căreia îi sîntem cu toții smerite mădulare, cu multele noastre păcate și cu puținele noastre virtuți. (R. C.) 

  

UNIVERSUL RELIGIILOR (2) 

3. Revelația naturală și revelația divină

   

Am arătat deja că religia nu poate fi rezultatul unei activități omenești autonome, ci ea implică un raport mistic între spiritul omenesc și spiritul divin. Pe de altă parte, nu este vorba aici de o relație între un factor activ (omul) și unul pasiv (divinitatea). Omul aspiră către Dumnezeu, dar Dumnezeu Însuși îl ajută în ascensiunea lui spirituală, arătîndu-Și și în chipul acesta grija și iubirea față de propria creație. Viziunea primitivă a zeului „leneș”, „adormit” (deus otiosus), întîlnită în unele religii arhaice, nu ține nicăieri de dinamica funcțională a religiilor vii, ci reprezintă de fiecare dată, dacă observăm cu atenție, doar o vagă amintire mitologică a unor religii anterioare, dispărute. Aceste „zeități-fosile” nu stau nicăieri în centrul vieții religioase. Cît despre teoriile mai noi ale așa-numiților deiști, specifice mai ales secolului al XVIII-lea, acestea nu reprezintă credințe religioase, ci simple idei filosofice, ivite tocmai pe fondul unei atrofieri a spiritului religios (deismul consideră că Dumnezeu există, că El a creat lumea, căreia i-a stabilit anumite legi eterne, asigurîndu-i o funcționalitate mecanică, după care ar fi încetat orice fel de legătură cu și și-ar fi interzis orice fel de imixtiune în propria Sa creație). 

Dar o divinitate care să-și părăsească sau să-și renege creația reprezintă o absurditate atît din punct de vedere logic, cît și din punct de vedere mistic. În realitate – și întreaga viață a omenirii o confirmă cu prisosință – Cerul a vegheat necurmat asupra Pămîntului, iar omul n-a fost părăsit niciodată pe de-a-ntregul în singurătatea nimicniciei sale. Dacă i s-a întîmplat să apuce calea însingurării, a autonomiei față de transcendent, a făcut-o strict pe cont propriu și împotriva voinței lui Dumnezeu. 

Revelația reprezintă cea mai însemnată modalitate prin care Dumnezeu a continuat „să lucreze” asupra lumii. Ea a și făcut cu putință avîntul marilor religii. Observînd fondul comun al religiilor, la care tocmai ne-am referit, mulți teologi sau cercetători ai sacrului au acceptat ipoteza unei revelații primordiale ca obîrșie imemorială a tuturor credințelor și ideilor religioase. Revelația (gr. apokalypsis, lat. revelatio) a fost înțeleasă, așadar, ca o adevărată piatră de temelie a vieții religioase. Înțelesul ei este acela de „arătare”, „descoperire” (cf. lat. revelo,-are, „a dezvălui”). Divinitatea însăși i se dezvăluie omului și-i arată lumina adevărului, călăuzindu-l treptat pe calea deplinei realizări existențiale. Adevărul, în sens religios, nu este, prin urmare, atît „cucerire” a omului, cît dar al lui Dumnezeu. 

Dar înainte de a vorbi despre revelația divină propriu-zisă trebuie arătat că există și o așa-numită revelație naturală, adică o modalitate indirectă de (re)cunoaștere a supranaturalului din cele naturale, a Creatorului din creația Sa, așa cum, bunăoară, subînțelegem existența și geniul unui artist îndărătul unei opere de artă pe care o contemplăm. Natura/Firea însăși mărturisește, prin frumusețea, măreția și rînduiala întocmirilor ei, existența unei supranaturi creatoare: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegîndu-se din făpturi” (Romani 1, 20). 

De altfel, omul însuși, singur între toate făpturile văzute, este înzestrat, prin firea sa, cu facultăți cognitive capabile să intuiască sau să imagineze existența unui plan divin în ordinea naturii și, în consecință, ideea însăși de divinitate creatoare. Chiar dacă Dumnezeu „ar fi tăcut”, chiar dacă nu ni S-ar fi dezvăluit direct prin revelația divină, omul tot ar fi postulat, pe cale naturală, existența unui principiu divin prin care să-și explice, în mod deductiv și imaginativ, taina întregului univers. 

Această revelație naturală a jucat un rol de seamă în protoistoria mitico-religioasă a omenirii și multe plăsmuiri mitologice se vor fi țesut, fără îndoială, pe canavaua acestor acestor intuiții naturale. Pornind de aici, unii au clasificat religiile în naturale și revelate (înțelegînd revelația numai în sensul ei major, cel de revelație divină directă sau nemijlocită). În acești termeni se exprima și Nichifor Crainic: „Religiunile naturale, de la formele cele mai umile ale animismului sau de la zeitățile superb modelate de arta grecească și pînă la eterația vaporoasă a budismului ori la schița filosofică a divinității abstracte a unui Platon sau Aristotel, toate sînt produse ale geniului omenesc. Ele sînt supuse acelorași legi genetice ca și fenomenele de artă și de cultură... Am zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul unor amintiri obscure despre o fericită stare primordială pierdută, Îl visează pe Dumnezeu, în vreme ce creștinismul Îl trăiește aievea. Căci există o tragedie a geniului omenesc: aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-l viseze, să-l presimtă, să-l imagineze... Religiunile naturale sînt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor potrivit ar fi acela de religiozități în căutarea lui Dumnezeu. Religiunea este un raport precis între om și Dumnezeul viu și adevărat. În ele este însă vorba de un raport între om și imaginea aproximativă pe care și-o plăsmuiește el despre Dumnezeu” (Puncte cardinale în haos, ed. cit., pp. 178-179).  

Altfel spus, pe cale naturală omul a putut ajunge la ideea de Dumnezeu, dar n-a avut cum să-L cunoască pe Dumnezeul adevărat. Este semnificativ că în ajunul venirii lui Hristos lumea păgînă ajunsese să aducă închinare, între altele, unui Dumnezeu Necunoscut. „Și Pavel, stînd în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați atenieni, în toate văd că sînteți foarte evlavioși, căci străbătînd cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: «Dumnezeului Necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscîndu-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte 17, 22-23). Avem aici dovada limitelor și inevitabilei crize a religiilor naturale, precum și a imperioasei necesități a unei depline revelații dumnezeiești. 

E drept că nici o religie nu se recunoaște pe sine ca „naturală”, fiecare avînd pretenția de a se afla în posesia exclusivă a unei revelații supranaturale. Ceea ce nu se poate contesta este că toate religiile, chiar și cele așa-zis naturale, conțin, în măsuri variabile, măcar „frînturi” sau „semințe” de adevăr dumnezeiesc, nici una nefiind lipsită complet de lumina divină. Acel „logos seminal” (logos spermatikos), despre care s-a vorbit încă din teologia creștină timpurie, reprezintă însuși principiul dumnezeiesc aflat la geneza religiilor, tainic întrepătruns cu masa de elemente mitico-religioase formate pe calea revelației naturale. Poate fi vorba fie de amintiri ancestrale, mai mult sau mai puțin fidel conservate, fie de dezvăluiri treptate și parțiale, căpătate în conformitate cu nivelul experienței religioase a diverșilor indivizi sau a diverselor comunități. Așa se explică, de bună seamă, existența și dăinuirea unor învățături și experiențe religioase arhaice, comune unor spiritualități uneori foarte îndepărtate în spațiu și în timp, dar mai ales a anumitor „performanțe” mistice universal atestate (minuni, profeții, „călătorii transmundane” etc.). 

Revelația divină, din punct de vedere creștin, se definește drept „lucrarea prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii create, mai întîi prin proorocii Vechiului Testament și apoi, în mod personal, prin Fiul Său” (Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981, p. 321), punînd astfel treptat dinaintea omului înduhovnicit „bogăția înțelepciunii și științei lui Dumnezeu” (Romani 11, 33). 

Pentru a pune capăt rătăcirilor firești ale omului căutător de zei și plăsmuitor de mituri, Dumnezeu Însuși S-a dezvăluit pe Sine, în trepte, după măsura maturității receptive a omului, făcîndu-ne cunoscută „taina voii Sale” (Efeseni 1, 9). Revelația aceasta este supremul dar pe care l-a primit omul în istorie. Voind Dumnezeu „ca toți oamenii să se mîntuiască și să vină la cunoștința adevărului” (I Timotei 3, 4), S-a descoprit gradat, încă din vechime, „în multe rînduri și în multe feluri” (Evrei 1, 1), pînă ce S-a întrupat în persoana Fiului, luînd chip omenesc și înlesnindu-ne și nouă a deveni „părtași ai firii dumnezeiești” (II Petru 1, 4). Evanghelia lui Hristos trece astfel drept izvorul unic și deplin al descoperirii dumnezeiești (în vreme ce Legea cea veche fusese doar „călăuză spre Hristos”, după spusa din Galateni 3, 24). Ea este dată pentru totdeauna: „Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne în veci” (I Petru 1, 25). 

Rezultă că marile religii revelate sînt iudaismul vechi (aflat în posesia unei revelații dumnezeiești unitare și continue, dar încă nedesăvîrșite) și creștinismul (posesor al revelației desăvîrșite, pe urmele vechiului iudaism). „Noul Testament în cel vechi se ascunde”, spune Fericitul Augustin. Continuitatea aceasta ne ajută, de altfel, să înțelegem mai bine de ce Dumnezeu a ales să Se întrupeze tocmai printre evrei. Monoteismul, care nu este un rezultat al cugetării omenești, ca monismul filosofic, ci darul cel mai de preț al revelației divine, l-a scos pe om din jungla rătăcirilor politeiste, întîi prin Legea lui Moise, apoi prin Harul lui Hristos. 

Biserica creștină este păstrătoare și transmițătoare a Revelației, pe urmele Apostolilor Domnului, garantînd cu autoritatea ei mistică și istorică adevărurile cele veșnice, mai presus de orice rătăcire. Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în a sa Mărturisire de credință (1672), scrie în privința aceasta: „Este firesc ca orice om, vorbind numai după mintea sa, să greșească, să amăgească și să fie amăgit, pe cînd Biserica sobornicească, care niciodată n-a vorbit și nu vorbește de la sine, ci din Duhul lui Dumnezeu (Care și pe învățător îl îmbogățește necontenit, în veci), este îndeobște cu neputință să greșească, să amăgească sau să fie amăgită...” (apud I. Bria, op. cit., p. 324). 

Pentru cei credincioși, adevărul revelației biblice și dumnezeirea creștinismului sînt mai presus de orice argument sau dovadă exterioară. Acestea din urmă se pot însă aduce pentru necredincioși. Pot mărturisi astfel pentru autenticitatea dumnezeiească a revelației biblice: înălțimea morală, incontestabilă și nedepășită, a religiei creștine; forța ei persuasivă și formativă; imensa ei răspîndire în spațiu și durată în timp; pecetea definitivă pe care a reușit să și-o pună pe două milenii de istorie omenească („era creștină”); eterna ei actualitate; împlinirea străvechilor profeții; minunile săvîrșite și martirajul asumat în numele ei. Ne aflăm în fața unui miracol spiritual unic în istorie, imposibil de trecut doar pe seama unor pescari umili și analfabeți din îndepărtata Galilee sau chiar pe seama geniului religios al unui Saul din Tars (numele de dinainte de convertire al Apostolului Pavel, cel pe care unii au încercat să-l prezinte drept adevăratul întemeietor al creștinismului). Nici o operă omenească n-a atins și nici nu va putea atinge vreodată măsura aceasta.  

„Cum ar fi cu putință ca iluzia unor indivizi lipsiți de orice autoritate sau prestigiu să devină obiectul unui cult de valoare generală, universală?! Poate cineva să-și închipuie în mod serios că Ierusalimul, Alexandria, Roma și Athena au fost cucerite de halucinațiile unor bieți pescari din Galileea?!... Cum s-ar putea ca timp de nouăsprezece veacuri omenirea să fi fost victima unei iluzii deșarte, țesute în unghere întunecate, răspîndite pe căi întortocheate și menținute prin simple artificii?!”, se întreba, pe bună dreptate, un biograf modern al lui Iisus (Sterie Diamandi, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, București, 1942, pp. 248-249). 

Două mii de ani de istorie creștină vin să-i dea dreptate înțeleptului Gamaliel: „Feriți-vă de oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărîre sau lucrul acesta este de la oameni, atunci se va nimici. Dar dacă este de la Dumnezeu, atunci nu veți putea să-l nimiciți, ba v-ați mai afla și luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5, 38-39). 

Creștinismul veșnicește sub încredințarea aceasta: „Cerul și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 25; Luca 21, 33). (Va urma) 

Răzvan CODRESCU

  

Mai puteți citi pe acest blog: 

Curs elementar de religie creștină (I) 

Curs elementar de religie creștină (II) 

Curs elementar de religie creștină (III) 

Curs elementar de religie creștină (IV)