CENTENAR SINESIE IOJA

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Imaginea preotului ne este rareori clară. O asociem cu Biserica. Însă, neavînd mereu conştiinţa a fi noi înşine parte a Bisericii, continuăm să definim aşteptările noastre faţă de slujitorul ei folosind clişee, zvonuri şi păreri. Calea asumată de către părintele Sinesie Ioja este o limpezire a acestei imagini. Pentru că gestul şi cuvîntul cucerniciei sale sînt argumente de folos pentru a desluşi chipul talantului celui ce a primit hirotonia.

  

Începuturile

 

Prima parte a vieţii este cuprinsă în întîmplări obişnuite. Este născut la 23 aprilie 1916, în familia preotului Romul Ioja, în comuna Neagra, judeţul Arad. Ciclul primar îl parcurge în Neagra, cel gimnazial la Brad, în 1942 absolvind cursurile Academiei Teologice din Arad. Este hirotonit, în acelaşi an, diacon, apoi preot (6 noiembrie), pe seama parohiei Valea Mare. Se căsătoreşte, apoi i se nasc prunci. Mutarea la cele veşnice a tatălui său îi îngăduie continuarea slujirii acestuia în parohia Rănuşa, la 11 kilometri de Neagra, unde este transferat. Se impune enoriaşilor prin calităţile de gospodar, prin puterea cuvîntului şi mai ales mulţumită smereniei profunde, mereu împletită cu rugăciunea (Marcel Petrişor, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, pp. 57-59). 

Instaurarea regimului comunist în România este evenimentul care transformă cursul existenţei parohului din Rănuşa. Mai exact întîlnirea, în decembrie 1944, cu un coleg de liceu, Gligor Cantemir, unul dintre partizanii paraşutaţi de aviaţia germană pentru a organiza mişcarea de rezistenţă. Găzduit de părintele Sinesie, îi cere ajutorul pentru îndeplinirea sarcinii. Motivaţia: pe baza legăturilore din comunele văii Dezna, este persoana potrivită punerii în contact cu cei care pot contribui la organizarea de grupuri care să ducă la îndeplinire acţiunile preconizate.

Arestarea şi pătimirile

Urmarea – arestarea parohului din Rănuşa, la 5 ianuarie 1949, de către Securitate. Urmează ancheta şi trimiterea în justiţie. Considerat organizatorul grupului de rezistenţă, în cadrul procesului din 6-22 decembrie 1949, părintele Sinesie Ioja îşi afirmă nevinovăţia. Prezenţa lui Gligor Cantemir, vreme de trei luni, în locuinţa sa se datorează firescului ospitalităţii şi vechilor legături de camaraderie. Apartenenţa la Mişcarea Legionară a oaspetelui nu are, de asemenea, cum să se constituie în acuzaţie la adresa părintelui, atîta timp cît nu a avut niciodată legături cu aceasta.  

Avînd pentru autorităţi statutul de cap al lotului, în final, după un proces în care nu a fost admisă prezenţa martorilor, este condamnat de Tribunalul Militar Timişoara, la 22 decembrie 1949, la 12 ani de temniţă grea, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii. Pe rînd, este închis în arestul Securităţii din Arad şi Timişoara, la Aiud, în colonia de muncă Baia Sprie şi Jilava. La Tîrgu Ocna este trimis în februarie 1951, ca urmare a contractării tuberculozei pulmonare. Protestează faţă de regimul de detenţie în cîteva rînduri, inclusiv prin greva foamei. Menţine legătura cu familia. Şi se numără, potrivit mărturiei părintelui Constantin Voicescu, printre cei care, prin asistenţa religioasă, menţine nădejdea, sporeşte credinţa şi hrăneşte curajul colegilor de temniţă. Şase ani mai tîrziu este readus la spitalul-penitenciar de la Tîrgu Ocna, unde este supus regimului de izolare. Este transferat ulterior la închisoarea Văcăreşti, unde, în noaptea de 2 spre 3 august 1958, părăseşte această lume.  

În ianuarie 1957, examenul medical identificase prezenţa tuberculozei pulmonare fibro-cazeoase şi a tuberculozei peritoneale intestinale. Pentru investigaţii, o perioadă a fost internat la Spitalul numărul 9 din Capitală. Certificatul de deces enunţă ca motiv al morţii „contuzie forte cranio-encefalită, fractură la bază” (Adrian Nicolae Petcu, „Ioja, Sinesie”, în Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 382).

Moştenirea

 

Rămîne esenţa misiunii sale. O surprinde, în mod admirabil, unul dintre cei alături de care, legat cu cătuşe, ajunge la Aiud: „Era un om blînd şi bun, cu multă dragoste faţă de om şi cu multă credinţă în Dumnezeu. [...] Blîndele priviri ale părintelui Sinesie mă încurajau. [...] Avea o voce blîndă şi cu multă bunătate în ea. Îţi descreţea fruntea şi mai uitai de necazuri. Era înzestrat cu darul preoţiei” (Anastasie Berzescu, Lacrimi şi sînge. Rezistenţa anticomunistă armată din Munţii Banatului, Editura Marineasa, Timişoara, 1999, pp. 125-126). O defineşte, de asemenea, unul dintre preoţii romano-catolici cu care împarte celula, care-l consideră pe părintele Sinesie Ioja „om ajuns în pragul sfinţeniei”, în vreme ce acesta nu ezită să se definească drept „cel mai prost preot ortodox din lume”, suferinţa-i datorîndu-se necesităţii răscumpărării păcatelor (Marcel Petrişor, op. cit.).  

La un secol de la naşterea părintelui Sinesie Ioja, imaginea creionată de părintele Mihail Lungeanu „preotului de mir din Banat [...] de o mare credinţă, [...] avînd un permanent duh de rugăciune” (Moise Iorgovan, Sfîntul Închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 162) este moştenirea cea mai de preţ. Nu pentru oglindirea unei vieţi ori a muceniciei, ci – în primul rînd – pentru înţelegerea calităţii de fii ai Bisericii pe care ne-o arogăm.

Vincenţiu DASCĂLU