SUMARUL BLOGULUI
Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul
de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o
întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost
alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu,
Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor
colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi
accesată aici. Pentru detalii despre această antologie
on-line, a se citi aici. (R. C.)
2010
ATITUDINEA MÎNTUITORULUI
FAŢĂ DE LEGEA
VECHIULUI TESTAMENT
Introducere
Dumnezeu, cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, este mereu Acelaşi,
ieri şi azi şi mîine şi în vecii vecilor. El a făcut lumea şi toate cele ce sînt
în ea, şi în cele din urmă l-a făcut pe om, care, deşi zidit după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă la
asemănarea cu El, a căzut însă în
păcat prin călcarea poruncii. Şi aşa a hotărît Dumnezeu ca Însuşi Fiul Său să
ia firea omenească şi să vină printre oameni, pentru a le redeschide poarta
îndumnezeirii.
În Sf. Scriptură se vorbeşte despre trei (aşa-numite) Legi: cea naturală, cea mozaică şi cea a harului (Romani 2, 14). Însă, în fapt, voia lui
Dumnezeu e una, mereu aceeaşi şi valabilă pentru toţi oamenii: să se mîntuiască
şi la cunoştinţa adevărului să vină (I
Timotei 2, 4).
Atitudinea Mîntuitorului Hristos faţă de Legea Vechiului Testament poate fi
înţeleasă doar pornind de la ideea că nu există doi dumnezei, fiecare cu testamentul
lui; Cuvîntul lui Dumnezeu nu are termen de valabilitate, pentru că nici
Hristos, precum vom vedea, nu reneagă Vechea Lege, ci o desăvîrşeşte, o upgradează – dacă pot spune aşa, cu un
cuvînt modern, poate nepotrivit, dar care descrie destul de cuprinzător ideea
de bază. Trebuie să avem în vedere că Legea
mozaică propriu-zisă începe cu Moise, dar Cel Care i S-a revelat acestuia
ca fiind Cel ce este (Ieşirea 3, 14) este, în viziunea unor
Sfinţi Părinţi, Însuşi Hristos, ştiut fiind că sintagma grecească Cel ce este (o on) se regăseşte în
pictura ortodoxă în literele din aureola ce înconjoară Chipul lui Hristos.
Începutul ambelor testamente sau legi
este, aşadar, Dumnezeu.
Un alt aspect pe care aş dori să-l punctez este faptul că toţi creştinii,
în mod tainic, recapitulează viaţa lui Hristos, sau, cum notează Părintele
Stăniloae, parafrazîndu-l pe Sf. Maxim Mărturisitorul, că Hristos suferă şi pătimeşte împreună cu noi potrivit cu suferinţa
aflătoare în fiecare [1]. De
aceea omul credincios are ca model de viaţă pe Hristos (imitatio Christi) şi din atitudinea Mîntuitorului Hristos faţă de
Lege putem desprinde şi noi care trebuie să fie atitudinea creştinului faţă de
Lege.
De asemenea, precizez că accentul va fi pus mai ales pe Sf. Evanghelie de la Matei, întrucît ea
a fost adresată mai ales unei comunităţi evreieşti, fiind şi singura Evanghelie
scrisă iniţial în aramaică: Fie că aceasta [Evanghelia Matei] a fost scrisă la Ierusalim, fie în regiunea
siro-feniciană care mărgineşte Galileea nordică, un fapt ne pare sigur: aceasta
a fost alcătuită în şi pentru o comunitate în care elementul păgîn era foarte
slab [...], care trăia în vecinătatea unui iudaism în care fariseismul deţinea
fără concurenţă catedra lui Moisi, care se considera drept parte integrală din
poporul iudeu şi care-şi făcea o datorie
din mărturisirea mesianităţii lui Iisus printre iudeii care refuzau această
credinţă [2].
Vechiul Testament şi Noul Testament sînt amîndouă parte a aceluiaşi întreg pe
care îl constituie Sf. Scriptură. Cel Vechi nu are sens fără cel Nou şi cel Nou
nu îşi arată toată frumuseţea fără cel Dintîi, pentru că Acelaşi Dumnezeu este Cel
Care le-a dat pe amîndouă. Cum notează şi Pr. Prof. Nicolae Neaga, toată descoperirea cea din urmă este
cuprinsă în Legea cea dintîi, pentru că
Vechiul Testament este întîia expresie a Revelaţiei scrise şi, prin urmare,
izvorul prim al tuturor dogmelor dumnezeieşti,
pe care nu numai le anticipează, ci contribuie mult la pătrunderea lor
[3].
Totuşi trebuie precizat şi un ultim aspect, şi anume că, deşi Legea
mozaică, fiind un dat de la Dumnezeu, nu e rea, ea şi-a îndeplinit scopul şi nu
mai dă oamenilor posibilitatea mîntuirii; ea a fost, cum o numeşte Sf. Ap. Pavel,
călăuză spre Hristos (Galateni 3,
24), iar Hristos a împlinit Legea şi a desăvîrşit-o, dîndu-ne o nouă Lege, mult
mai rafinată: Legea harului. Acest
fapt se poate lesne desprinde şi din cuvintele Sfîntului Ioan Hrisostom, care spune,
referitor la unele cuvinte ale Mîntuitorului de la Matei, cap. 23: De ce n-a rînduit
Hristos acestea pe temeiul Legii Harului, ci pe temeiul Legii lui Moise? Pentru
că nu era timpul încă înainte de răstignire să vorbească desluşit despre ele
[4]. Legea şi-a atins scopul în Hristos, acum noul popor al lui
Dumnezeu, creştinii, care îi include şi pe iudei, au o nouă Lege, care o
include şi pe cea mozaică, dusă însă la un nou nivel, mult mai înalt, cum vom
vedea mai ales în cap. 5 de la Matei,
unde Mîntuitorul scoate din rădăcină păcatul.
De la această idee a pornit, precum vom vedea, Mîntuitorul Hristos în
dialogul cu iudeii şi, mai tîrziu, membrii Bisericii, iniţial iudei, în
dialogul cu păgînii – şi unii, şi alţii fiind acum chemaţi pentru a moşteni
împărăţia veşnică.
Legea lui Dumnezeu şi legea
omenească
Prima idee care trebuie însă abordată este cea de Lege. La evrei Legea se
cuprindea în cele cinci cărţi ale lui Moise – Pentateuhul – scrise sub inspiraţie divină, cunoscută ca nomos sau, mai uzual, torah; şi fiindcă cuvîntul torah derivă de la verbul yarah şi înseamnă ,,a arăta cu degetul, a învăţa”, el redă ideea că Legea
respectivă cuprinde normele care aveau să reglementeze viaţa religioasă şi
morală a poporului iudeu [5]. Importanţa acestor prime cinci cărţi ale
Sfintei Scripturi o notează Pr. Prof. Petre Semen: În aceste cărţi sînt prezentate
primele date ale revelaţiei divine care cuprind marile idei ale mîntuirii:
promisiunea unui izbăvitor, ideea mesianică şi pregătirea omenirii în vederea mîntuirii
prin poporul ales [6].
Însă trebuie notat că Legea mozaică n-a fost dată dintru început ca un
calup de legi pe care poporul, în mod spontan, a aflat că trebuie să le
respecte, ci ea a fost dată treptat, în cursul celor 40 de ani ai călătoriei
prin pustiul Sinai, în funcţie de context şi de necesităţile poporului, acest din urmă fapt trebuind a fi reliefat:
Legea nu a apărut din vreo dorinţă a lui Dumnezeu sau a lui Moise de a subjuga
poporul, de a dovedi cine e mai puternic, ci ea a apărut, iniţial, ca răspuns
la nevoile spirituale ale poporului evreu, care avea nevoie de îndrumare
spirituală prin labirintul de culturi, zeităţi şi spiritualităţi ale popoarelor
cu care a intrat în contact, scopul Legii fiind aşadar reglementarea vieţii
poporului evreu la toate nivelurile şi avînd un singur ţel final: pregătirea
unui popor care să menţină ideea mesianităţii curată şi din sînul căruia să
iasă Mîntuitorul. Spre exemplu, după eliberarea din Egipt se reglementează
sărbătoarea Paştilor (Ieşirea 3,
14-20), se reglementează situaţia celor întîi născuţi (Ieşirea, cap 12). Probabil începutul oficial (dacă se poate zice aşa) al Legii îl constituie darea
Decalogului (Ieşirea, cap. 20). De
abia după aceasta urmează instituirea preoţiei, a cultului şi toate celelalte
legi: ritualurile de curăţire, sabatul, distincţia animalelor curate şi
necurate etc.
Însă trebuie să avem în vedere un aspect de o importanţă deosebită: evreii
fac distincţie între Tora propriu-zisă
şi Tora Moşeh. Aceasta din urmă reprezintă strict ceea ce
Dumnezeu a revelat poporului evreu prin Moise, fără nici un adaos. Însă înţelepţii iudei au dezvoltat şi
o lege orală în paralel, prin interpretarea, aprofundarea şi dezvoltarea celor
scrise de Moise, iudeii avînd o concepţie foarte diferită faţă de creştinii de
azi cu privire la Lege: După înţelepţii
Talmudului, care au făcut din ea principiul iudaismului, legea orală, transmisă
de la învăţător la discipol, i-a fost comunicată de Dumnezeu lui Moise pe
Muntele Sinai în acelaşi timp cu legea scrisă. Înţelepţii se bazau pe
interpretarea versetului din Ex. 24, 12: “Domnul a zis către Moise: «Suie-te la
Mine pe munte, că am să-ţi dau nişte table de piatră, Tora şi Poruncile pe care
le-am scris pentru învăţătura lor»”. Rabi Simon ben Lakiş spune: “Acest verset
trebuie înţeles astfel: «tablele de piatră» se referă la cele Zece Porunci,
«Tora», la Pentateuh, «Poruncile», la Mişna , «pe care le-am scris», la Profeţi
şi la Hagiografe, iar «pentru învăţătura lor», la Ghemara, care au fost toate
primite de Moise pe Muntele Sinai” (Ber. 5a). Termenul Tora desemna iniţial
Pentateuhul, fiind extins ulterior la toată legea: scrisă şi orală [7].
Deşi într-o primă etapă a fost interzisă scrierea acestor legi cu caracter
oral pentru a păstra deosebirea de Tora
Moşeh, totuşi, din cauza volumului şi a contextului istoric (mare parte din
Lege era în pericol să se piardă), a fost transpusă în scris, dînd naştere Mişnei,
Talmudului şi altor scrieri. Se poate observa că, o dată cu trecerea timpului,
legea omenească a ajuns să aibă prioritate faţă de Legea dată de Dumnezeu,
precum susţineau chiar unii că unui cuvînt
al Pentateuhului i se pot da 70 de interpretări de sensuri diferite, iar doar pe
lîngă observarea Decalogului se formează alte 248 de porunci obligatorii a fi
îndeplinite şi 365 de oprelişti [8].
În perioada Mîntuitorului, aceşti învăţaţi care interpretau Tora au constituit ţinta mustrărilor Mîntuitorului
şi nu Legea în sine, pe care nu a
reformat-o, ci doar a îmbunătăţit-o. Se impune, aşadar, o distincţie între cele
două aspecte ale Torei: cel divin,
revelat, care a avut un anumit rol amintit mai sus, pe care l-a dus la
îndeplinire şi care a fost completată sau desăvîrşită de Mîntuitorul, iar pe de
altă parte este tradiţia iudaică, Legea creată de oameni, condamnată cu
severitate de Mîntuitorul Hristos. Acestora Mîntuitorul le zice, cînd ucenicii
erau acuzaţi că nu se spală pe mîini, că ei lasă porunca lui Dumnezeu şi ţin
datina bătrînilor (Matei 15, 3); şi tot în acelaşi context, făcînd un rechizitoriu
fariseilor, numeşte învăţătura lor plantă
pe care n-a sădit-o Tatăl şi care se va smulge (Matei 15, 13). În episodul acesta, cu spălarea mîinilor, nu era
vorba de o simplă spălare din motive de igienă, ci era un ritual ce avea corespondent în spălările levitice prevăzute în
Vechiul Testament, ritual care consta în spălarea mîinilor pînă la cot şi chiar
în îmbăieri sumare [9]. Răspunsul Mîntuitorului vine prompt: Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce
iese din gură, aceea spurcă pe om (Matei 15, 11), adică, altfel spus, nu
păcătuiesc cei care nu respectă legea bătrînilor, ci cei care calcă Legea dată
de Dumnezeu.
În locul similar de la Marcu,
cap. 7, este o remarcă foarte interesantă. Textul grecesc face referire la koinos, ce înseamnă şi normal, profan, dar şi necurat din punct de vedere ritual, de
aceea în versiunea britanică chiar se traduce prin defiled, adică cu mîinile spurcate, nu nespălate. Asemenea şi
despre spălarea vaselor şi altor obiecte din casă, care, din raţiuni igienice,
au ajuns porunci rituale care înlocuiau cuvîntul lui Dumnezeu, de a fi curaţi pe dinlăuntru, adică sufleteşte în primul rînd.
Tot în acelaşi context, Mîntuitorul face referinţă la o altă datină
omenească prin care evreii înlocuiau Legea dată de Dumnezeu, şi anume folosirea
templului ca scuză de a nu ajuta pe părinţi sau pe aproapele. El face chiar o
paralelă în acest sens între cuvîntul lor şi cuvîntul lui Dumnezeu: Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfîrşească.
Voi însă spuneţi: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aş fi
putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu. Şi concluzionează: Acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama
sa; şi aţi desfiinţat cuvîntul lui Dumnezeu pentru datina voastră (Matei 15, 4-6).
În acest context le vorbeşte învăţătorilor de Lege despre
formalismul lor. La Matei, cap. 23,
le spune că leagă sarcini grele şi cu
anevoie de purtat (v. 4) şi în locul asemănător de la Luca 11, 46 spune că nici un deget nu se apropie de ele, ci doar le
formulează pentru ca alţii să le poarte. Grăitoare în acest sens este existenţa
unei limite de deplasare, tehum, care
nu îngăduia o deplasare mai mare decît pînă la sinagogă [10]. Aceleaşi gînduri [de a
fi lăudaţi de oameni] îi fac zeloşi în a
da zeciuială din izmă, mărar şi chimen, zeciuială neprevăzută de Lege; fac
aceasta pentru a suplini încălcarea unor porunci mai mari, care preconizau
dreptatea, mila şi fidelitatea [11].
Trebuie notat că plantele amintite de Mîntuitorul: idyosmon, anithon şi kyminon, deşi nu rele în sine,
simbolizează superficialitatea, fiind
toate aromate cu rol de a da aparenţa
frumosului (în miros, gust sau decoraţie), fără a schimba în esenţă ceva.
Se poate desprinde, în linii mari, atitudinea Mîntuitorului faţă de o parte
a Torei, cea creată de oameni, care
tindea să înlocuiască cuvîntul lui Dumnezeu cu cuvîntul bătrînilor şi al
învăţaţilor. El condamnă formalismul, superficialitatea şi înlocuirea cuvîntului
lui Dumnezeu cu cel al raţiunii umane.
Hristos – Împlinitorul Legii
Vechiului Testament
Mîntuitorul Hristos, după cum am arătat, a respectat Legea Vechiului
Testament ca o Lege dăruită de Dumnezeu, recunoscîndu-i de multe ori
autoritatea şi importanţa pentru progresul spiritual al credincioşilor. Mai
ales în Evanghelia de la Matei de
nenumărate ori se face referire la actele pe care le-a făcut Mîntuitorul şi în
care s-au îndeplinit profeţii, încît N. Neaga afirmă chiar că biografia Mîntuitorului se face nu numai
după modelul Evangheliştilor, ci şi după acea minunată schiţă trasată de Duhul,
care a grăit prin profeţi. Toată
descoperirea cea din urmă este cuprinsă în Legea cea dintîi [12].
Încă din capitolul al treilea al Evangheliei
de la Matei vedem că încă de la începutul ei activitatea publică a Mîntuitorului
este marcată de împlinirea profeţiilor. În versetul 15 îi spune Sfîntului
Ioan că trebuie să se plinească toată
dreptatea. Cuvîntul folosit de Scriptură aici este plirosai, de la pliro,
care înseamnă „a îndeplini, a umple”, dar şi
„a perfecţiona, a desăvîrşi”. Acelaşi verb este folosit şi în celebrul
verset de la Matei 5, 17: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea
sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc. Simion Todoran remarcă
faptul că din acest verset deducem ce
înseamnă împlinirea la Sf. Evanghelist Matei şi anume: nimic din Lege n-a fost
schimbat şi totuşi totul este reformulat în funcţie de o regulă de interpretare
majoră: prioritatea celor două porunci ale iubirii. A împlini înseamnă
continuitate şi ruptură, prelungire şi decalaj; noţiunile sînt dialectice [13]. În Evanghelia de la Matei avem cel puţin 10 proorocii împlinite;
primele patru sînt din perioada copilăriei Mîntuitorului, însă de remarcat este
faptul că verbul pliro stă acum la
pasiv aorist: pliroti – ca să se îndeplinească, s-a împlinit. Pe
baza acestor profeţii se poate face o tipologie foarte interesantă
Moise-Hristos. Mîntuitorul a îndeplinit şi slujirea profetică pe lîngă
demnitatea arhierească şi cea împărătească.
Chiar una dintre proorociile mesianice din Deuteronom, cap. 15, face o referire clară la Proorocul – care va
fi asemenea lui Moise, dar mai mare ca el. În seria numeroaselor profeţii mesianice
din Pentateuh, în Deuteronom găsim
una dintre cele mai cunoscute atribuite lui Moise, rostită în cadrul unei cuvîntări
mai largi de avertizare a israeliţilor asupra pericolului religios pe care îl
reprezentau popoarele idolatre. Textul profeţiei este următorul: Prooroc
din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul
tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronomul
18, 15). După cum am precizat, Moise se adresa poporului care va intra în
contact cu multe alte popoare păgîne, el trebuind să se individualizeze, să-şi
păstreze credinţa. ,,Nabi” (de la a comunica o ştire) era un
vestitor al voii divine, diferit de
profeţii popoarelor şi zeilor lor. În
cazul de faţă, însă, Moise nu face aluzie la profeţi în general, pentru că
foloseşte substantivul nabi la
singular [14]¸ ci el se referă
la Unul singur, un profet al Domnului care
excelează prin grandoarea lui, căci altcumva nu era necesară prevestirea
solemnă a Lui şi compararea cu marele Moise [15]. Faptul că va fi
,,ridicat de Dumnezeu” întăreşte cele spuse, iar faptul că va fi din fraţii lor israeliţi subliniază şi firea
omenească a lui Hristos. Evreii au considerat că acel profet de care vorbea
Moise ar fi fost Iosua, sau Ieremia, sau alţii, dar nici unul dintre ei nu a
împlinit cuvintele lui Moise, de aceea ei se aflau chiar în timpul Mîntuitorului
în aşteptare, memorabile fiind cuvintele adresate de farisei Sfîntului Ioan
Botezătorul: Tu eşti Proorocul? (Ioan 1, 21). Pentru a ne feri şi pe noi,
creştinii, de astfel de tîlcuiri eronate şi pentru a putea şi noi Pe Acela să-L ascultăm, cum zice şi Sf.
Chiril al Alexandriei, nu vom urma tîlcuitorilor
de semne [...], ci luînd conducător în toate pe Hristos, Cel Care S-a făcut
pentru noi prooroc şi om ca noi, de la El vom primi cunoştinţa celor
trebuincioase şi lîngă El vom rămîne, aruncînd departe de noi proorociile
mincinoase ale dracilor şi dispreţuindu-le.
Contextul naşterii lui Moise nu poate să nu fie asemănat cu cel al naşterii
cu trupul a Mîntuitorului: ura lui Irod determină fuga în Egipt şi uciderea atîtor
prunci evreieşti, dar aduce aminte şi de aruncarea pruncilor evreilor în apa
Nilului (Ieşirea 1, 22). De asemenea,
vedem aproape aceeaşi poruncă dată de Dumnezeu lui Moise: După atît de multe zile a murit regele Egiptului care prigonise pe
Moise, şi Domnul a grăit aceasta lui Moise în pămîntul Madian: „Scoală şi
întoarce-te în Egipt, că au murit toţi cei ce căutau sufletul tău!" (Ieşirea 4, 19), dar şi lui Iosif: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi
mergi în pămîntul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul
Pruncului (Matei 2, 20). Precum
se observă, acest ansamblu de asemănări este destul de
sugestiv şi arată că istoria lui Moise poate fi considerată efectiv o
prefigurare a copilăriei lui Iisus [16]. Plecarea din Egipt şi Botezul au fost văzute de unii ca o
retrăire a istoriei poporului Israel în viaţa Mîntuitorului [17].
Dacă aceste etape ar putea fi contestate totuşi, ca fiind doar rezultatul
contextului istoric asemănător, evidenţa evenimentelor şi faptelor din timpul
maturităţii lui Iisus nu pot fi contestate.
Încă din primele momente ale activităţii Sale publice, Mîntuitorul afirmă
deschis faptul că n-a venit să strice Legea: N-am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să
plinesc (Matei 5, 17). Însă Mîntuitorul dă un sens adînc cuvintelor
ce urmează: Adevărat zic vouă: Înainte de
a trece cerul sau pămîntul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece pînă ce se
vor face toate (Matei 5, 18) [18]. În sens literal, Mîntuitorul
arată faptul că Legea are o valoare incontestabilă, poruncile de bază fiind
iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Însă într-un sens secundar, se poate
înţelege şi faptul că Mîntuitorul îndeplineşte toată Legea mozaică pînă ce se vor face toate, iar în
viziunea Sfinţilor Părinţi Învierea Mîntuitorului apare ca o nouă creaţie, după
cum spune şi una dintre cîntările Canonului pascal: Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pămîntul şi cele
dedesupt. Legea are ca valoare de bază veşnică iubirea, ca reflexie a
iubirii intratreimice revărsate şi spre oameni, iar partea de ritual, de jertfă
care anticipa Jerfta cea adevărată, avea doar un rol pedagogic, de
conştientizare a stării de păcat etc, dar nu avea putere mîntuitoare.
Iisus a împlinit Legea şi profeţii, îndeplinind şi toate preceptele iudaice
referitoare la viaţa religioasă a poporului evreu. Se prezintă încă de mic la
Templul din Ierusalim, inclusiv la tăierea-împrejur. El chiar numeşte Templul Casa Tatălui Meu (Ioan 2, 16) şi l-a frecventat încă din copilărie (Luca, cap. 2). Rîvna pentru Templu chiar Îl determină să pună mîna pe bici şi să-i izgonească pe neguţătorii care îşi făcuseră
sediu acolo, vînzînd materiale pentru
jertfă şi transformînd astfel ritualul într-o afacere (Matei, cap. 21).
Se poate vedea aşadar din faptele Mîntuitorului că nu a condamnat Legea
niciodată, nu a desfiinţat-o, ci doar a spiritualizat-o.
Predica de pe munte
În Vechiul Testament, dar si în spiritualitatea altor popoare, muntele este
un loc al puterii, al sacrului. E destul să pomenim de Muntele Olimp sau Fuji,
de cetăţile indienilor din America centrală zidite pe cele mai înalte culmi,
pentru a realiza că omul se simte mai aproape de divinitate în munte. La
poporul evreu doi munţi au jucat un rol important: muntele Sion, unde e zidit
Ierusalimul, şi muntele Sinai, unde a fost dată Legea. Dintre evanghelişti, Sf.
Matei insistă cel mai tare pe ideea de munte, mai multe episoade din Evanghelia sa fiind relatate ca petrecîndu-se
în munte: Schimbarea la Faţă (cap. 17), muntele de pe care a fost ispitit (cap.
4), ,,muntele fericirilor” (cap. 5-7) şi muntele Înălţării la cer (cap. 28). În ultimele două cazuri – notează Pr.
Simion Todoran – este vorba de o
autoritate incontestabilă pentru pronunţarea poruncilor, aşa cum a făcut Moise
pe Muntele Sinai. Felul cum persoanele implicate în evenimente erau aşezate,
conţinutul învăţăturii date pe munte, toate acestea sînt argumente decisive în
a demonstra că modelul mozaic este unul din componentele majore ale
hristologiei mateiene [19]. Conform Pr. Prof. D. Stamatoiu,
Muntele Fericirilor, cum e numit, ar fi identificat cu Muntele Kurun Hattin de
azi, avînd o înălţime de 560 m faţă de lacul Ghenizaret [20].
Cuvîntarea Mîntuitorului din acest
munte e prezentată mai ales de Sf. Matei în capitolele 5, 6 şi 7, dar
apare şi la Sf. Luca, mai pe scurt, şi ea
ocupă, în Noul Testament locul pe care, în Vechiul Testament îl deţinea
Decalogul. [...] Legea morală a Vechiului Testament o regăsim aici, dar
completă şi desăvîrşită [21].
După enunţarea fericirilor, care constituie nucleul noii morale, începe, o
dată cu versetul 17 al cap. 5, partea a doua, prin anunţarea temei: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea
sau Proorocii, n-am venit să stric, ci să plinesc. Sf. Ioan Gură de Aur are
o tîlcuire foarte interesantă a acestui verset: Cine L-a bănuit pe Hristos că a venit să strice Legea sau Profeţii,
cine L-a învinuit, ca Hristos să dea acest răspuns? [...] Că poruncile ca
oamenii să fie blînzi, îngăduitori, milostivi, curaţi cu inima, luptători
pentru dreptate nu presupun un gînd ca acesta, ci unul cu totul potrivnic. [...] Pentru că avea să dea legi mai mari decît legile Vechiului Testament [...] şi pentru că avea să deschidă drumul unei mai înalte vieţuiri,
dumnezeieşti şi cereşti [22].
În cele ce urmează, Mîntuitorul expune plinirile
efective, cu exemple. Acum, cum se cîntă în dogmatica glasului 2 la
vecernie, trecut-a umbra Legii şi darul a
venit, legea darului. Prima dată Mîntuitorul se referă la porunca a 6-a a
Decalogului: Să nu ucizi! (Ieşirea 20, 13). Mîntuitorul porneşte de
la textul biblic, care interzice omuciderea, şi merge pînă la rădăcina răului, zicînd că Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 21-22). Cuvîntul Său pătrunde pînă
la înlăturarea cauzei răului, dorind o extirpare completă a acestuia din om.
Următoarea poruncă pe care Mîntuitorul o analizează e cea de-a 7-a: Să nu fii desfrînat! (Ieşirea 20, 14). Mîntuitorul adaugă însă
că cel care doar se uită cu gînd poftitor la femeie a şi săvîrşit adulter în
inima lui, într-un mod asemănător cu ceea ce a zis despre ucidere: ceea ce este mînia pentru ucidere este pofta
pentru adulter [23]. În
continuare, Mîntuitorul prelungeşte ceea ce a spus mai înainte cu o precizare
despre divorţ. La evrei era în practică obiceiul ca bărbatul să poată să se
despartă pentru aproape orice motiv de soţia lui, atîta vreme cît îi dă carte
de despărţire. Deşi şi la iudei cartea de despărţire era un motiv de dezbatere
religioasă, se ajunsese chiar ca, după
rabi Hiliel, bărbatul să poată să dea carte de despărţire soţiei sale chiar şi
atunci cînd numai aceasta ar fi mers cu capul descoperit, sau ar fi cusut pe
stradă, sau ar fi ars bucatele [24]. Mîntuitorul ridică prestigiul
căsătoriei şi prin cuvînt, după ce am văzut că a săvîrşit prima minune din
activitatea Sa pămîntească la nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2).
Următoarea paralelă expusă de Mîntuitorul este cea referitoare la jurămînt,
găsită la Levitic, cap.19, versetul
12: Să nu juraţi strîmb în numele Meu!
La vechii evrei cărora li se adresa Mîntuitorul jurămîntul comportă o conotaţie de blestem, dacă jurămîntul se
dovedeşte a fi fals sau dacă este încălcat [25]. Jurămintele în care
nu era implicat numele lui Dumnezeu să
fie considerate pasibile de a fi încălcate. În acest sens, Mîntuitorul
desfiinţează practica jurămîntului la evrei, care ajunsese să fie folosit mult
prea uşor.
Penultima paralelă se referă la legea talionului. Conform textului din Ieşirea 21, 24, plata pentru o
nedreptate socială consta într-o pedeapsă pe măsură, însă această poruncă se
regăseşte şi la alte popoare [26], Mîntuitorul
o copleşeşte prin porunca dragostei: celui ce vrea să-ţi ia haina, să-i dai şi
cămaşa, celui ce vrea să mergi o milă cu el, mergi două, celui ce te loveşte
peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt. Porunca aceasta se prelungeşte şi
în ultima antiteză: Aţi auzit că s-a zis:
„Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu zic
vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 43-44). Prima parte a poruncii
se află în Levitic 19, 18 şi e
poruncă divină. Partea a doua, cea care spune să urăşti pe vrăjmaş, este o
adiţiune a învăţaţilor evrei, care spuneau că iubirea de aproapele se
mărgineşte doar la semenul evreu. Prin porunca aceasta a iubirii – a lui
Dumnezeu şi a aproapelui – Mîntuitorul cuprinde tot Vechiul Testament într-unul
Nou: al iubirii jertfelnice şi al urcuşului spre îndumnezeire.
Concluzii
Revelaţia divină este, fără îndoială, cea mai mare dovadă a dragostei lui
Dumnezeu faţă de om. Deşi iniţial Revelaţia a fost legătura directă şi
neîntreruptă cu Dumnezeu, cum vedem în începuturile cărţii Genezei, în timp,
din pricina decăderii omului, unele norme au trebuit fixate în scris. Datorită
acestui fapt, Legea, deşi bună, a trebuit să fie adusă la viaţă, dacă se poate
spune aşa, de harul şi binecuvîntarea venite prin Hristos. De aceea şi în ziua
de azi, oricît s-ar discuta pe tema Noului Testament, oricîte studii de
aprofundare s-ar scrie, esenţa rămîne tot în Taine, în trăirea lui Hristos Cel
mereu prezent în Biserică. De aceea Biserica nu a fost afectată nici de
distrugerea Templului din Ierusalim de către romani, nici de căderea
Constantinopolului, pentru că Legea Noului Testament se află în primul rînd în
inimile celor credincioşi şi mai ales în Sf. Potir cu care aceştia sînt (sau ar
trebui să fie) într-o strînsă şi neîntreruptă legătură.
Din punct de vedere religios, Vechiul
Testament este o scriere de rangul întîi, dar mai ales Vechiul Testament este
pentru Noul ceea ce este rădăcina pentru floare. Ambele Testamente formează Sf.
Scriptură a Bisericii, fără Vechiul n-ar exista Noul, ne-ar lipsi Hristos [27].
Ca şi Noul Testament, Vechiul Testament cuprinde voia lui Dumnezeu exprimată
prin oamenii Săi aleşi [28].
Din cele expuse mai sus rezultă doar un singur lucru valabil pentru
creştini şi iudei deopotrivă, anume universalitatea
legii iubirii inaugurate de Hristos.
Caesar ARONET
(student la Facultatea
de Teologie Ortodoxă
„Dumitru Stăniloae” din Iaşi)
Note
[1] Pr. Dumitru
Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii
Ortodoxe¸ EIBMBOR, Bucureşti, 2002,
p. 241.
[2] Nadim Tarazi, „Iisus Hristos şi Legea mozaică”,
în Ortodoxia, an XXV, nr. 4/1973, pp.
621-622.
[3] Pr. Prof. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 32.
[4] Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 820.
[5] Ierom. Dr. Modest Zamfir, „Atitudinea Mîntuitorului
faţă de Vechiul Testament”, în Ortodoxia, an XXXV, nr. 1/1983 , p. 94.
[6] Pr. Prof. Petre Semen, Introducere în teologia biblică a Vechiului
Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, p. 155.
[7] Enciclopedia
iudaismului, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2000, p. 194.
[8] Ierom. Dr. Modest Zamfir, op. cit., p. 95.
[9] Ibidem, p. 100.
[10] În
zi de Sabath sau de Yom Tov a nu se trece de limita( calea) Sabatului, adică o
distanţă de nu mai mult de două mii de cubiţi (aproximativ trei sferturi de
milă) de la locul unde cineva s-a stabilit pentru Sabath sau Festival (extras din Rabi Gersion Apeal, The
concise code of Jewish Law¸ vol. 2,
Ktav Publishing, 1990, pp. 399-400).
[11] Ierom. Modest Zamfir, op. cit.¸ p. 102.
[12] Pr. Prof. Nicolae Neaga, op. cit. , p. 32.
[13] Pr. Lect. Simion Todoran, „Iisus şi
Vechiul Testament”, în Credinţa Ortodoxă,
an I , nr. 2/1996, p. 90.
[14] Pr. Prof.
Petre Semen, op. cit., p. 143.
[15] Pr. Prof.
Dr. Nicolae Neaga., op. cit , p. 46.
[16] Pr. Lect. Simion Todoran, loc. cit.
[17] Ibidem.
[18] Iota este litera grecească corespunzătoare literei iod, cea mai mică din alfabetul
ebraic; termenul cirtă, prin care este tradus grecescul keraia, este folosit de Mîntuitorul pentru a desemna accentele şi
vocalele limbii ebraice. Este cunoscută însemnătatea unei litere şi chiar a
semnelor diacritice la stabilirea
sensului unui cuvînt în limba ebraică (Ierom. Modest Zamfir, op. cit., p. 97).
[19] Pr. Simion Todoran, „Iisus şi Vechiul
Testament”, în Credinţa Ortodoxă, an
I, nr. 2, 1996, p. 99.
[20] Pr. Prof. D. Stamatoiu, „Raportul dintre
Legea Veche şi cea Nouă, după Predica de pe munte”, în Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3, 1979, p. 548.
[21] Ibidem.
[22] Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 195.
[23] Pr. Prof. D. Stamatoiu, op.cit¸ p. 554.
[24] Pr. Prof. Dr. Gh. I. Ghica, Atitudinea Mîntuitorului faţă de Legea
Vechiului Testament, Craiova, 1929, p. 68.
[25] Enciclopedia iudaismului,
Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 120.
[26] Codul
lui Hamurabi este cel mai
vechi exemplu în acest sens; o practicau şi romanii.
[27] Pr. Prof. N. Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004,
p.141.
[28] Ierom. Modest Zamfir, „Atitudinea Mîntuitorului
faţă de Vechiul Testament”, în Ortodoxia, an XXXV, nr. 1, 1983, pp.
102-103.
Repere bibliografice
(în ordine cronologică)
• Pr. Prof. Dr. Gh. I. Ghica, Atitudinea
Mîntuitorului faţă de Legea Vechiului Testament, Craiova, 1929.
• Nadim Tarazi, „Iisus Hristos şi Legea Mozaică”, în Ortodoxia, an XXV, nr. 4, 1973.
• Pr. Prof. D. Stamatoiu, „Raportul dintre Legea Veche şi cea Nouă, după
Predica de pe munte, în Mitropolia
Olteniei, an XXXI, nr. 1-3, 1979.
• Ierom. Dr. Modest Zamfir, „Atitudinea Mîntuitorului faţă de Vechiul
Testament”, în Ortodoxia, an XXXV, nr. 1, 1983.
• Rabi Gersion Apeal, The concise
code of Jewish Law¸ vol. 2, Ktav Publishing, 1990.
• Biblia sau Sfînta Scriptură,
EIBMBOR Bucureşti, 1991.
• Novum Testamentum Graece,
Nestle-Aland, Stuttgart, 1993.
• Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Matei,
EIBMBOR, Bucureşti, 1994.
• Pr. Lect. Simion Todoran, „Iisus şi Vechiul Testament”, în Credinţa Ortodoxă, an I , nr. 2/1996, p.
90.
• Enciclopedia iudaismului, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 2000.
• Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi
mistica Bisericii Ortodoxe¸ EIBMBOR
Bucureşti, 2002.
• Pr. Prof. Nicolae Neaga, Hristos în
Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
• Prof. Petre Semen, Introducere în
teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008.
* Caesar Aronet, „Atitudinea Mîntuitorului față de Legea Vechiului
Testament”, în Puncte cardinale,
anul XX, nr. 8/236, august 2010, pp. 8-9; nr. 9/237, septembrie 2010, p. 10
(rubrica „Lectio sacra”).
Mai puteţi citi pe acest blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire