I
Eu sînt ce-am fost și nimeni vreodată
n-o să m-aducă altceva să fiu,Eu sînt ce-am fost și nimeni vreodată
iar glasul care strigă în pustiu
nu-l voi schimba-n tăcere vinovată.
Nu fără frică sînt, nici fără pată,
dar cît mai am în mine suflet viu,
oricît ar fi de greu și de tîrziu,
eu fruntea vreau să nu mi-o țin plecată.
Dator mă simt – și nu e vreo trufie –
să nu mă fac uituc de morții mei
și celui care pe de rost ne știe
să-i ținem crucea sus, ca pe-un temei,
căci tot ce-n lume-i chip de veșnicie
se cere după-asemănarea ei.
II
Îi ştim de frică morţii şi nu-i bine:
ea să se teamă-ar trebui de noi,
cei vii acum şi-n veacul de apoi,
din îndurarea dragostei divine.
Căci unde-i boldul morţii cînd ne ţine
în cîrca lui, cu chinuri şi nevoi,
cel ce ne vrea statornic înapoi,
părtaşi cu el în rai luminii line?
Pînă la cruce-i moartea – şi atît!
De-ar fi măsura crucii-n noi deplină,
i-am rîde-n faţă morţii ce-o să vină
şi îngerii ne-ar ţine de urît.
Ni s-a-ntrupat Lumină din Lumină,
dar cu păcatul noi murim de gît!
III
Ce rost avem pe lume cînd rămîne
în urma noastră încă şi mai rea?
Ne mîntuim pe cît se pierde ea?
Sau ne-amăgim, fricoşi, de azi pe mîne?
Ne rîd în nas şi liftele păgîne
că sîntem mici pe cît de mari ne-am vrea
şi crucea-atîrnă zi de zi mai grea
pe umeri slabi şi suflete bătrîne.
Buric ne credem lumii fiecare,
dar nu ne pasă nici măcar de noi,
ci doar să umplem clipa trecătoare,
chiar de rămînem înlăuntru goi,
iar Dumnezeu aşa străin ne pare
că nu mai vrem nici raiul înapoi!
IV
Vecia-ai tot crezut-o la-ndemînă,
ci-acum, în gura morţii, te-ndoieşti
şi-ai da pe-un rest al vieţii pămînteşti
nădejdea strînsă-n carnea ta bătrînă.
Îţi recunoşti iubirea drept stăpînă,
dar nu te-ncrezi minunii ei cereşti,
ci doar în trup ai vrea s-o preamăreşti,
furat mereu de vraja ei păgînă.
Ce suflet trist ţi-a fost rămas în oase
şi cîtă spaimă zace-n fundul lui!
Ce se făcură visele frumoase
şi, fără cruce, ce Golgotă sui?
Dar Dumnezeu, în mila lui cea mare,
ne face cuib ca unor păsări chioare.
V
De n-aş fi eu, n-ai fi nici tu, nici toate
cîte pe lume le-am năşit din vis,
cum nume-a dat Adam în paradis
făpturii-ntregi, desăvîrşind-o poate.
Părtaşi ne vrea ai sfintei lui socoate
cel care cerul tot ni l-a promis
şi-oricît de mult ne-am scufunda-n abis,
cu crucea iarăşi la liman ne scoate.
Noi darul sfînt să-l înmulţim se cade,
ivind mereu pe trunchiul lumii lui,
cu trupul sau cu duhul, alte mlade.
În felul ei, aievea-i fiecare,
c-o săvîrşeşti, c-o cugeţi sau c-o spui,
şi toate-ncap în taina lui cea mare.
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu