vineri, mai 09, 2014

SPRE UN NAŢIONALISM AL SECOLULUI XXI?


Am primit şi dau mai departe...



NAŢIONALISMUL,
IDEOLOGIA SECOLULUI XXI

Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.
Anticiparea ne stă la îndemînă, aşa că, înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă, trebuie gîndit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostru al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie.
Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sînt mai neoconi decît neoconservatorii din SUA. Economia reală nu poate fi manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea cînd România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin-ortodox, nu vom dansa după orice lăutar, ci după glasul sufletului nostru care de peste două mii de ani stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pămîntului acestuia pe care ni l-a dat Dumnezeu.
De la începutul crizei ucrainene, oficiali români de prim rang au reacţionat violent şi obedient, la nivel retoric, în faţa unei aşa-zise ameninţări ruseşti iminente la adresa ţării noastre. Declaraţiile conducătorilor instituţiilor importante din ţară, amplificate de mass-media, au creat o isterie războinică faţă de o situaţie care ar fi necesitat calm şi relaxare atît timp cît nu te simţi cu musca pe căciulă. Departe de a fi o ameninţare reală, aşa-numita stare de alertă, sau de potenţial război, este o manipulare nu doar grosolană, ci şi jignitoare la adresa condiţiilor precare de trai din România, care ar trebui să constituie principala preocupare a clasei politice. Scopul manipulării este să stîrnească ura românilor faţă de poporul rus, să marcheze puncte într-un an electoral şi să distragă atenţia de la gravele probleme ale României, pe care actuala clasa politică este incapabilă să le soluţioneze. Marile ameninţări la adresa României sînt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau vreo altă naţiune!
Interesul României este ca această criză ucraineană să ia sfîrşit cît mai curînd. Trebuie să apărăm interesele naţionale, iar nu pe cele ale mafiei financiare globale şi ale marilor corporaţii transnaţionale. Manipulările abjecte la care se pretează presa şi politicienii din România nu sînt decît ecoul unui imens aparat propagandistic neoliberal desfăşurat la scară mondială. Se încearcă prin toate mijloacele să se justifice ceea ce nu poate fi justificat: o lovitură de stat antirusească, instrumentalizată din zona atlantică, într-o ţară ale cărei graniţe de vest se află la doar cîteva sute de kilometri depărtare de Moscova.
Evoluția creată în Transnistria suscită mai multă îngrijorare printre politicienii noștri decît pierderea suveranității României, cu tot ce înseamnă aceasta: vînzarea terenurilor agricole și a resurselor naturale către străini, îndatorarea țării la FMI. România nu trebuie să fie preocupată de Transnistria, ci de teritoriile românești cum ar fi Bucovina de Nord și Basarabia de Sud, precum și de soarta bisericilor și a școlilor românești din Ucraina. Nu avem ce căuta în jocul altora, mai ales cînd din punct de vedere istoric lucrurile sînt foarte clare. Clasa politică românească gîndeşte mic şi acţionează şi mai mic. Murim de grija altora, ne preocupă problemele lor, cînd noi înşine sîntem în prăpastie ca ţară, din mai toate punctele de vedere: economic, social, politic! Este o absurditate! Trebuie să ne concentrăm pe factorul intern de dezvoltare a ţării, pe întărirea statului naţional, unitar, modern, şi nu pe ţinte false, care, oricum, dacă am vrea cumva să le atingem, au un deznodămînt clar, previzibil.
Mai catolici decît Papa, unii oficiali români (vezi Renate Weber) au cerut, cu o obedienţă care stîrneşte rîsul, sancţiuni împotriva Rusiei mult mai dure decît au cerut UE sau chiar Statele Unite! În contextul marilor provocări la care trebuie să răspundă omenirea, efectele izolării şi sancţionării Rusiei se vor repercuta negativ asupra tuturor ţărilor lumii. Rusia nu poate fi scoasă din cărţi. Iar pe de altă parte, unde este dialogul trîmbiţat în toate consiliile ONU, unde este libertatea de exprimare, unde este transparenţa, unde este buna înţelegere dintre noi? O ţară precum SUA, care a răspuns pînă acum negativ la toate documentele internaţionale mari legate de protecţia mediului – principala problemă, de rangul cel mai înalt, a omenirii –, de salvarea vieţii şi a Pămîntului, cum poate să înţeleagă sau să participe cu eforturi pozitive în arena internaţională diplomatică?
Vizita asistentului secretarului de stat american Hoyt Yee a creat în România o euforie mediatică. NATO ne va proteja! Cît de naiv sau de inconştient poţi să fii ca să te liniştească nişte mesaje trimise de SUA printr-un funcţionar de rang inferior al Departamentului de Stat? „Exceptînd cazul în care ne-am pierde minţile, noi [americanii] nu ne vom lupta cu Rusia pentru un teritoriu pe care nici un preşedinte [american] nu l-a considerat vital pentru noi“, scrie Pat Buchanan, senior adviser pentru trei preşedinţi americani (Nixon, Reagan, Ford) şi candidat la preşedinţia Statelor Unite în anul 2000 (extras din articolul „Nationalism, Not NATO is our Great Ally“, Patrick J. Buchanan –Official Website). Republicanul Ron Paul, membru al Camerei Reprezentanţilor pînă în 2013, este altă celebritate a vieţii politice americane care a criticat poziţia guvernului ţării sale în criza ucraineană: „Adevărul este că puciul de acum cîteva săptămîni, menit să-l răstoarne de la putere pe preşedintele ales Victor Ianukovici, a fost pus la cale de acelaşi grup: NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite şi FMI... În Ucraina lucrurile sînt încurcate, iar încurcătura este din ce în ce mai mare. Ar fi mult mai bine pentru ucraineni, pentru europeni, pentru ruşi şi pentru poporul american dacă noi ne-am ţine deoparte şi am urma principiile unei politici externe non-intervenţioniste. Să nu le trimitem bani şi arme. Să nu ne amestecăm şi să nu luăm partea unora sau altora dintre cei implicaţi în conflict“ (extras de pe Ron Paul Channel).
Multe personalităţi de vază americane, cu o vastă experienţă pe scena politică, împărtăşesc astfel de opinii. Doar că opiniile lor nu pătrund în România, ocupată de marile corporaţii şi servilă pînă la trădare prin politicienii săi corupţi. În ţara noastră, cei care încearcă să prezinte puncte de vedere echilibrate sau alternative, care contrazic interpretările oficiale, sînt etichetaţi imediat drept „rusofili“. Pe reţelele de socializare, dar şi în mass-media există o largă „patologizare“ a dezbaterilor pe această temă: asistăm, practic, la un dialog al surzilor în care participanţii se acuză reciproc de rusofobie şi rusofilie. Oare românii şi ruşii nu mai pot să întreţină relaţii normale între ei? Este un semn de maladie mentală dacă apreciezi sau critici cu obiectivitate Rusia? Este foarte trist că s-a ajuns la o asemenea situaţie nemaiîntîlnită de foarte mult timp în relaţiile României, ale românilor în general, cu alte popoare. Din fericire, adevărul este unic şi biruitor, el nu poate fi obiectul artei persuasiunii, trebuie doar enunţat.
Prin poziţia sa geostrategică, România este constrînsă să aibă relaţii diplomatice foarte bune cu toate ţările lumii, în special cu ţările mari şi în mod particular cu vecinii ei – pe care i-a moştenit, nu i-a inventat. Trăim într-o perioadă în care este nevoie de cooperare internaţională din ce în ce mai largă, o cooperare care nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu interesele financiare meschine.
Populaţia românească, covîrşită de greutăţile zilnice şi cu atenţia fixată pe acţiunile imediate şi pe termen scurt ale pseudopoliticienilor mioritici, n-are ochi şi urechi pentru a percepe noile realităţi planetare. În mod greşit, foarte mulţi români încă mai văd în SUA un bastion al democraţiei şi un apărător al legalităţii, iar pe ruşi nu-i diferenţiază de sovietici. Ei cred că Rusia este aceeaşi Uniune Sovietică, mai restrînsă teritorial şi mai slăbită.
Cînd vorbim de SUA şi Rusia, trebuie să ne referim la ceea ce sînt aceste ţări în realitate, şi nu la imaginea falsă din mintea noastră. Rusia de astăzi se străduieşte să se lepede de balastul sovietic şi să devină o putere conservatoare. O restauraţie conservatoare ar însemna pentru Rusia revenirea la normalitate a unei ţări care, înainte de catastrofalul experiment bolşevic, fusese o redută a monarhiei creştine. Kremlinul – scrie New York Times – „defineşte rolul Rusiei pe plan mondial nu pe baza învechitei paradigme a Războiului Rece, ci mai degrabă pe baza unei viziuni diferite, care favorizează suveranitatea statului-naţiune şi stabilitatea status quo-ului în faţa răspîndirii democraţiei de tip occidental“ (citat de William S. Lind în „Russia's Right Turn“, American Conservative, 11 februarie 2014). Din păcate, în loc să aprecieze dorinţa de schimbare a Rusiei, să salute renaşterea unei Rusii conservatoare, Occidentul i-a aplicat o lovitură dură tocmai cînd Rusia era pe drumul cel bun. Anatemizarea preşedintelui Putin ne demonstrează că direcţia tradiţional-naţionalistă a Rusiei de astăzi nu este văzută cu ochi buni de Noua Ordine Mondială neoliberală.
Trebuie să înţelegem că, în conflictul actual dintre SUA şi Rusia, nu este vorba numai de o înfruntare geopolitică, ci şi, sau poate mai ales, de una ideologică. „Lumea s-a întors cu fundul în sus. America, condamnînd şi chiar atacînd alte ţări pentru a impune «democraţia» şi definiţii iacobine ale drepturilor omului, devine liderul Stîngii internaţionale. Rusia îşi reafirmă rolul ei istoric ca lider al Dreptei internaţionale. Aceasta este o răsturnare de importanţă istorică“, scrie în articolul „Russia's Right Turn“, publicat în revista American Conservative, William S. Lind, reputat expert american în probleme militare şi analist al conservatorismului cultural. Pat Buchanan exprimă aceeaşi idee încă şi mai tranşant: „Condamnîndu-i pe «bolşevicii» care au cedat Ucrainei Crimeea, Putin a declarat: «Să-i judece Dumnezeu». Ce se întîmplă, de fapt? După moartea marxism-leninismului, Putin consideră că o nouă luptă ideologică este în curs de desfăşurare, o luptă între un Occident depravat, condus de Statele Unite, şi o lume tradiţionalistă, pe care Rusia s-ar simţi mîndră s-o conducă. În noul război dintre credinţe, spune Putin, Rusia se află de partea lui Dumnezeu, iar Vestul este Gomora“ (extras din „Vladimir Putin, Christian Crusader?“, în American Conservative, 4 aprilie 2014). Concluzia lui Buchanan nu lasă loc nici unui echivoc: Putin, departe de a fi „un nenorocit de kaghebist“, „presupusul hoţ, mincinos şi ucigaş care conduce Rusia“, aşa cum îl descrie propaganda neoliberală, se comportă mai degrabă ca un „cruciat creştin“. În actualul context, care a fost complicat de către alţii, Putin înfige adînc steagul suveranităţii în solul creştinismului tradiţional.
Orice părere am avea despre Vladimir Putin, realităţile actuale confirmă că preşedintele Rusiei are dreptate: multe ţări euro-atlantice s-au îndepărtat de rădăcinile lor, inclusiv de valorile creştine. Au adoptat politici ce plasează pe acelaşi plan familia cu mai mulţi copii şi parteneriatul între persoane de acelaşi sex, credinţa în Dumnezeu alături de credinţa în Satana. Occidentul a înlocuit valorile creştine cu valorile Hollywood-ului şi a capitulat în faţa revoluţiei sexuale. Divorţul facil, promiscuitatea, pornografia, promovarea deşănţată a LGBT (colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală şi transsexuală), agitprop-ul feminist, avortul, căsătoria între persoane de acelaşi sex, eutanasia, sinuciderea asistată sînt tot atîtea căi de decadenţă culturală şi degradare personală – căi pe care Rusia nu vrea să le urmeze. Rusia se pronunţă pentru valorile tradiţionale, apărarea identităţii naţionale şi a unei lumi a diversităţii culturale şi civilizaţionale, cu multiple centre de putere (SUA, Rusia, China, ţările BRICS, ţările ortodoxe). Ministrul de Externe al Suediei, un neoliberal, o spune clar: „Există o nouă mentalitate politică, cel puţin la Kremlin. Ei intenţionează să construiască un bastion ortodox împotriva Vestului“. „Bastionul ortodox“ nu este împotriva Vestului în general, ci împotriva ambiţiilor mondialiste ale acelui Occident neoliberal care a pierdut contactul cu realitatea. Nu numai Rusia, dar cea mai mare parte a omenirii, inclusiv majoritatea oamenilor de bună-credinţă din Occident, se opun Noii Ordini Mondiale, susţinute de „braţul înarmat“ al SUA. Este un sistem unipolar care a impus în lume „multiculturalismul“ uniformizator, „corectitudinea politică“ şi capitalismul financiar bazat pe îndatorarea ţărilor şi politica de jaf colonial practicată de marile corporaţii. Ce este rău în a i te opune?
În prezent, SUA nu sînt puterea anticomunistă pe care o aşteptau bunicii noştri, nici America lui Thomas Jefferson. Este în mare parte „statul adînc“ (Deep State). Conform definiţiei lui Mike Lofgren (http://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), un respectat analist american, fost membru republican al Congresului, „statul adînc“ este o vastă încrengătură de interese guvernamentale, corporatiste şi legate de complexul militar-industrial. „Statul adînc“ se sustrage controlului democratic şi influenţează în mod decisiv politica externă a SUA. Din păcate, ultimii 65 de ani de politică externă americană s-au bazat pe intimidare: „Fie faceţi ce spunem noi, fie vom trimite forţe să vă invadeze şi să vă ocupe ţara“. De la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ei au invadat ţară după ţară. Ei – „ei“ însemnînd conducerea SUA – au ordonat bombardarea Serbiei, invadarea Irakului şi a Afganistanului. Un lung şir de războaie, de „revoluţii colorate“ instrumentate şi de exemple de folosire a sancţiunilor economice pentru a intimida economii mai vulnerabile. În zonele lor de influenţă, ei îşi impun lacheii la conducerea ţărilor pentru a le slăbi şi aservi, aşa cum se întîmplă şi în cazul României.
Poporul american ştie că o asemenea politică externă nu este în folosul lui şi al naţiunilor lumii. Americanii sînt un popor care a trudit din greu ca să-şi construiască ţara. Şi-au dorit o republică prosperă, nu un imperiu globalist! Oare pe cine nu respectă guvernul SUA? În primul rînd nu-şi respectă propriii cetăţeni. Cum ar putea, atunci, să-i respecte pe cetăţenii altor naţiuni? Încrederea poporului american în administraţia Obama este acum de 8%. Ce se mai poate spune?
Este o adevărată tragedie pentru omenire faptul că SUA au îmbrăţişat Noua Ordine Mondială şi ideologia neoliberală a globalismului cu fervoarea milenaristă a comunismului. Ideologiile globalismului încearcă să legitimeze o lume unipolară reconstruită după dogmele neoliberale, militează pentru slăbirea sau distrugerea autorităţii statelor naţionale în faţa entităţilor non-statale (companiile transnaţionale, instituţiile financiare gen FMI), ca şi pentru „corectitudine politică“.
Este puţin cunoscută originea actualei Noi Ordini Mondiale prin care principiile globalismului sînt impuse întregii omeniri. Noua Ordine Mondială este rezultatul unei uriaşe inginerii economice şi geopolitice care a dus la convergenţa sistemelor sovietic şi occidental într-un proiect unipolar de dimensiuni planetare. Propaganda neoliberală, atît de dreapta, cît şi de stînga, prezintă Noua Ordine Mondială ca pe împlinirea definitivă şi glorioasă a istoriei omenirii. De fapt, este o legitimizare a ordinii neoliberale care funcţionează în avantajul marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.
Pe 15 decembrie 1987, în faţa Senatului american, republicanul Jesse Helms, preşedintele Comisiei pentru Relaţii Externe din cadrul Senatului, demasca proiectul Noii Ordini Mondiale ce urma să fie construită după căderea planificată a comunismului: „Examinînd atent ceea ce se petrece în spatele uşilor închise, constatăm că grupuri de interese de pe lîngă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit acţionează împreună cu stăpînii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberg sînt puse să răspîndească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale... Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. [...] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filosofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Libertatea şi tirania nu mai sînt privite ca fiind în mod necesar rele sau bune, şi în nici un caz nu sînt o componentă a politicii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică“ (Senator Jesse Helms, Congressional Record, Vol. 133, p. 18146, 1987).
Se cunosc prea bine efectele înrobirii României de către Noua Ordine Mondială neoliberală. Nu se vorbeşte însă mai deloc în ţara noastră despre efectele acesteia asupra promotorului ei entuziast, Statele Unite ale Americii. Chiar în „anii de glorie“ 2000-2009 dinainte de criză, precizează Pat Buchanan în articolul „Dismantling America“, producţia industrială a SUA a scăzut pentru prima dată după 1930. O dată cu ea, a scăzut PIB-ul şi au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Pierderea fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali. În ţara care predică altora austeritatea şi „guvernul restrîns“, pentru guvern lucrează mai mulţi oameni decît în industrie! Deficitele comerciale s-au ridicat în medie la 500-600 de miliarde anual timp de zece ani, trăgînd Statele Unite în jos şi ridicînd China la nivelul unei puteri mondiale. Produsele „Made in USA“ au dispărut de pe piaţa americană, fiind înlocuite de cele din import cumpărate cu bani împrumutaţi tot din străinătate. S-a ajuns la situaţia umilitoare în care Pentagonul nu poate găsi deocamdată un înlocuitor al motoarelor ruseşti RD-180 care propulsează rachetele americane Atlas V (din cauza sancţiunilor impuse Rusiei, importul acestor motoare a fost interzis) – conform articolelor din revista Bloomberg, „Pentagon Asks Air Force about Russia Rocket Engine“, şi postului tv Russia Today, „Pentagon Says it cannot replace Russian rocket engines“. Aşa cum Rusia comunistă a plătit un preţ enorm pentru menţinerea în viaţă a Uniunii Sovietice, tot aşa poporul american trebuie să plătească preţul uriaş al proiectului unipolar neoliberal al Noii Ordini Mondiale. Cobaiul pe care se testează mai întîi „binefacerile“ corporatiste – hrană modificată genetic, apă poluată de fracturarea hidraulică, ingineriile financiare, manelismul hollywoodian, austeritatea economică etc. – este în primul rînd poporul american. Nu este un popor fericit – toate statisticile indică acest lucru –, ci un popor urgisit. Poate mai urgisit decît noi, europenii, care trebuie să plătim costurile imense ale birocraţiei supranaţionale a Uniunii Europene. Globalismul nu este în folosul omului de rînd şi al statului naţional, ci în folosul elitelor cosmopolite şi al superbogaţilor, al marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.
Nu trebuie să ne fie însă teamă. De globalism şi de susţinătorii lui interni şi externi ne va apăra dragostea de ţară, dacă ştim să o trăim cu adevărat şi s-o creştem în suflet. Sau, ca să-l citez din nou pe Buchanan, „naţionalismul, nu NATO este aliatul nostru“.
Societatea românească bine manipulată echivalează naţionalismul cu şovinismul, xenofobia, antisemitismul. În ultimii 25 de ani am fost condiţionaţi să gîndim că apărarea identităţii şi suveranităţii naţionale înseamnă aceste trei cuvinte. Ele au fost folosite pe post de spray paralizant, ca să ne anihileze reacţiile de apărare cînd încercăm să protestăm contra pierderii identităţii şi jafului sistematic la care a fost supusă România de către agenţii culturali şi economici ai neoliberalismului globalizant. Nu NATO a distrus Uniunea Sovietică! Nu tancurile Abrams au sfărîmat bolşevismul care ştergea identităţile naţionale pentru a forma un om nou fără rădăcini, ci sacrificiul patrioţilor români, ruşi, polonezi, lituanieni etc. Dacă ruşii n-ar fi fost naţionalişti, Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat. Naţionalismul polonez, cu rădăcinile lui creştine, a insuflat rezistenţa anticomunistă a sindicatului Solidaritatea; naţionalismul lui Ceauşescu a salvat România în 1968, iar în 1989 românii au murit pentru dezrobirea României, nicidecum pentru Noua Ordine Mondială, „drepturile omului“ şi ale comunităţii gay!
Putin este un naţionalist care nu vrea să mai audă de Noua Ordine neoliberală şi ruşii îl aplaudă pentru această atitudine curajoasă. Popularitatea sa derivă din apărarea consecventă a intereselor ruseşti. De discutat poate fi modul în care Rusia acţionează pentru apărarea acestor interese. Nu putem să-i negăm însă dorinţa legitimă de a-şi reclădi suveranitatea şi fiinţa naţională pe baza propriei istorii, limbi, culturi şi identităţi etnice. Să nu uităm că toate acestea au fost grav afectate de sovietici şi de neoliberalii din timpul perioadei Elţîn. N-ar trebui oare să ne apărăm şi noi interesele naţionale, iar nu pe cele ale globalismului colonizator?
Precum Uniunea Sovietică la sfîrşitul anilor ’80, Noua Ordine Mondială este muribundă. Uniunea Europeană, copilul de suflet al globalismului, este şi ea pe cale să-şi dea obştescul sfîrşit. Nu numai Rusia cunoaşte un reviriment al naţionalismului. La alegerile din luna mai pentru PE vom asista la o spectaculoasă victorie a partidelor naţionaliste, printre care UKIP din Marea Britanie, Frontul Naţional din Franţa, partidul lui Geert Wilders din Olanda. Toate aceste partide ar dori ca ţările lor să părăsească UE, care în actuala configuraţie este o creaţie artificială, globalistă.
Dacă dorinţa lor este de înţeles, de ce să ne scandalizeze voinţa ruşilor şi rusofonilor din estul Ucrainei de a se separa de populaţia din vestul ţării? Din păcate, populaţia Ucrainei trăieşte o dramă, Ucraina însăşi fiind un produs al imperiului sovietic, o formaţiune statală artificială. Kievul înseamnă Rusia kieveană, iar Rusia moscovită nu-şi va ataca niciodată fraţii de sînge. Rusia va reacţiona însă cu fermitate dacă se va insista pe aceeaşi formulă ca în fosta Iugoslavie. Criza provocată în Ucraina este ultima zvîcnire a Noii Ordini Mondiale, o încercare disperată de a revitaliza proiectul unei lumi unipolare. Chiar mai mult decît România, acest stat lipsit de istorie şi experienţă a căzut repede pradă oligarhilor lacomi şi forţelor transnaţionale. Potrivit academicianului rus Andrei Fursov, Chevron, parte din imperiul Rockfeller, deţine deja regiunea Ivano-Frankivsk, iar clanul Rothschild, prin „Rothschild Europe“ şi „Royal Dutch Shell“, este activ în partea de est a Ucrainei (articol în engleză: „Battleground Ukraine: A Comprehensive Summary“)... Situaţia haotică nu va face decît să-i ajute, pe ei şi pe alţii de calibrul lor, să înşface pe nimic bunurile şi bogăţiile ţării. Acesta este de fapt scopul ordinii neoliberale: controlul resurselor statelor naţionale.
Iată de ce România are nevoie de un nou naţionalism adaptat provocărilor secolului XXI!
Un naţionalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creştină a limitei, a înfrînării şi a dragostei faţă de Hristos şi faţă de aproapele nostru. Suveranitatea naţională cere acţiune şi faptă creştin-ortodoxă, care întăresc mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă şi de cooperare între naţiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural şi cultural, ţinînd seama că avem o singură planetă. Trebuie să cooperăm cu celelalte naţiuni, nu pe baze abstracte şi interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinătate sau/şi afinitaţi etnice şi culturale.
Naţionalistul român adevărat acţionează din dragoste, nu din ură. Resentimentul şi ura faţă de alte popoare îi sînt sentimente necunoscute. Dimpotrivă. El consideră că binele pe care îl doreşte ţării sale, cum ar fi suveranitatea naţională, controlul asupra patrimoniului natural şi cultural, trebuie să fie şi binele de care să beneficieze celelalte naţiuni. De pe această poziţie încearcă să înţeleagă conflictele din lume. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate. Deşi iubeşte tradiţia şi respinge partea decadentă a societăţii moderne, naţionalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii. Nici nu este „izolaţionist“, repliat asupra lui însuşi. În relaţiile internaţionale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui. Nu este etnicist sau rasist. Luptă ca să-şi apere „nevoile şi neamul“ şi întreaga civilizaţie românească. Pentru că România este mai mult decît o ţară, este o civilizaţie.
A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve. un apărător al statului-naţiune. Naţiunea este vatra comunităţilor organice – familie, parohie, sat, comunităţi voluntare gen bresle, cooperative –, fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă şi dreaptă. În ultimii 25 de ani, naţiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuţe“ cu interese divergente. Dintr-un popor unit sîntem pe cale să devenim o populaţie dezbinată care şi-a pierdut rostul.
Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nici o entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stîrnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste.
Naţionalismul românesc al secolului XXI respinge în mod hotărît naţionalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural (vezi Jobbik din Ungaria, Sectorul de Dreapta din estul Ucrainei). Acesta este o relicvă a secolului XX şi se bazează pe ideologii rasiste şi pe darwinism social. De fapt, naţionalismul expansionist este o formă de imperialism, căci vrea să-şi exporte ideologia şi să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate. În locul naţionalismului expansionist, naţionalismul românesc va promova un naţionalism creştin – creştin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) îşi găsesc soluţia în felul nostru de a fi creştin, în general, şi creştin-ortodox, în particular. Aceasta implică respingerea fariseismului, a habotniciei şi a oricărei utilizări a Bisericii în promovarea unei agende politicianiste.
Nu putem reveni la dreapta rînduială românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană şi colectivitate, nu este căutarea, mai întîi şi cum se cuvine, a Împărăţiei lui Dumnezeu începînd de aici, din lumea aceasta. Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun care este din această lume şi de dincolo de ea.

Dr. Călin GEORGESCU

(Sursa iniţială: Cotidianul)

Puteţi citi aici şi interviul intitulat  
"În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie".

10 comentarii:

La 9/5/14 6:47 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Calin Georgescu nu este cumva presedintele Clubului de la Roma? Si Clubul de la Roma nu este cumva o structura masonica?

 
La 9/5/14 10:04 a.m. , Anonymous liviuta a spus...

Multe tampenii apar prin articolul asta.
Cat despre "traditionalistul" Putin, sa fim seriosi.
Omul a speculat genial o nisa ideologica, profitand de atacul dat se stanga occidentala valorilor familiei in ultimii ani (Obama, Hollande etc), atac dat cu mare acompaniament mediatic, ceea ce i-a permis lui Putin sa isi imbrace ambitiile imperiale in haina luptei pentru traditie (haina pe care, de pilda, pe vremea administratiei W. Bush, opozanta a politicilor pro-gay, pro-avort, pro-choice, Putin nu ar fi putut-o imbraca, pentru ca nu ar fi avut un adversar ideologic din perspectiva asta); Putin isi gaseste in felul asta aliati in publicul occidental (public scarbit de politica anti-viata si anti-normalitate a guvernelor care il conduc, public temator in a lua pozitie, datorita noilor delicte de constiinta impuse de elitele socialiste din toate partidele mainstream europene - chiar si din cele populare de multe ori - public care resimte nevoia unui lider care sa dea glas nemultumirilor sale si pe care, cu abilitate Putin si l-a luat drept target ideologic dar numai pentru a-i sluji drept pretext pentru noile politici).
In rest, articolul abunda de platitudini si idei sucite sau acuzatii false.
Ma scuzati, dle Codrescu, pentru limbajul folosit, dar un text care vine sa imi sugereze ca nu atrebui sa ne batem capul cu ce face Putin la cateva sute de kilometri de noi, eventual sa ma si bucur ca vine salvatorul crestinatatii de la Kremlin nu imi permite un ton mai relaxat.

 
La 9/5/14 10:27 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Dr. Călin Georgescu este, într-adevăr, preşedinte al Clubului de la Roma pentru zona europeană. Nu ştiu să vă spun exact ce raport va fi existînd între Clubul de la Roma şi masonerie în general, dar uitaţi-vă de zice "masonul"!
Eu am semnalat, fără comentarii; fiecare n-are decît să caute să-şi explice lucrurile după cum crede şi pe cît poate.

 
La 9/5/14 12:07 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stimate dl Codrescu,

Hristos a Inviat !

In selectia de mai jos:

"...o lovitură de stat antirusească, instrumentalizată din zona atlantică, într-o ţară ale cărei graniţe de vest se află la doar cîteva sute de kilometri depărtare de Moscova."

este cred o eroare de tipar: granite de "est" si nu de "vest", poate aveti timp sa corectati

eu unul va multumesc pentru postare(postari), eu gasesc textul foarte interesant (si sa fiu sincer habar n-aveam de chestia cu Clubul de la Roma... dar asta-i mai putin important cred)

Doamne ajuta !

 
La 10/5/14 11:18 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Problema cu Putin este ca el speculeaza intr-adevar aceasta nisa ideologica. El nu este un credincios ci doar pozeaza in asa ceva pentru atragerea maselor.
Tot asa cum Basescu a pozat in anti-comunist pentru atragerea unor intelectuali care au pus botul la minciunile lui.
Putin este un criminal. El a ucis-o si pe Anna Politkovskaia.
Nu are cum un "animal" ca el sa fie credincios. Tot asa cum nu se poate ca un vechi comunist precum Basescu sa fie anti-comunist.
Ei sunt niste "animale" politice si se comporta ca atare.

 
La 12/5/14 2:59 p.m. , Anonymous liviuta a spus...

Revenind asupra comentariului initial, as aduce cateva completari: disputa dintre URSS si occident (SUA) dinainte de 1989 era si o disputa ideologica intre capitalism-liberalism si socialism-comunism.


URSS nu opunea o simpla pretentie de hegemonie globala, ci o legitima prin ideologie, prin superioritatea socialismului/comunismului, ca etapa finala a dezvoltarii sociatatii umane, superioara celei burgheze.

Atractia pentru utopii a "elitelor" intelectuale si universitare occidentale, dar si a tineretului vestic (stimulat si prin promise "revolutii sexuale" - in fond, in lumea libera comunistii promit o anarhie hedonista, un anarhism aducator de placeri, o abrogare a culpabilitatii morale, iluzia unor false libertati in schimbul pierderii adevaratei libertati, a se vedea si cazul lui Maiakovski, dar dupa capatarea puterii, mirajul libertatii este inlocuit de realuitatea nemiloasa a interdictiilor necesare eliminarii oricarei posibilitati de nastere a unei opozitii) facea din acest segment deosebit de influent aliatul URSS din interiorul Occidentului.

Pana acum cativa ani, Putin nu putea opune o ideologie solida si cu pretentii de legitimitate Occidentului, iar simpla dorinta de recuperare a fortei, influentei si teritoriilor fostei URSS nu puteau constitui o astfel de ideologie legitima; e adevarat, "ura de sine" a "elitelor" intelectuale occidentale, fascinate permanent de revolutia continua si utopiile distructive si nostalgica dupa vremurile cand parea ca SUA si modelul liberal clasic vor cadea, gasise noi idoli in multiculturalism, islamofilie, discriminari pozitive de gen, sex, etnie, culoare etc, dar parca ii lipseau agentii care sa distruga occidentul (dupa un inceput promitator in septembrie 2001, parca nici islamistii radicali nu mai sunt ce au fost, fiind canalizati incet incet spre conflicte intestine, spre dezamagirea stangistilor de tot felul care incercau, prin elogiul unui soi de pacifism prostesc si relativizarea terorismului sa le creeze o poteca mai usoara pentru a calari civilizatia occidentala).

Acum, iata, de cand femeia cu barba pare a fi devenit viitorul Europei, Putin da lovitura: pretextul ideologic a fost creat, iar el, salvatorul traditiei, va putea lua sub steag nu doar pe vechii aliati de stanga ai URSS (acestia nu se mai uita ca Putin sustine exact valorile opuse lor, important e ca a venit momentul sa ardem occidentul si SUA, satanul capitalist), dar se vor inrola de buna voie si conservatorii exasperati si sastisiti de noua limba corect politica, de genul neutru, de educatia homosexuala in scoli, de femei cu barba, de "The kids are all right", de ceremonii cu saruturi gay etc.
Putin pare a fi salvator pentru ca occidentalii nu stiu insa ce inseamna stapanirea ruseasca.

Eu sper ca nici nu vor afla si ca nici noi nu vom mai afla prilej sa redescoperim aceasta "bucurie".

In rest, nu stiu pentru cat timp (caci corectitudinea politica tinde sa devina in occident noul totalitarism), avem posibilitatea de a ramane in modelul de stat occidental si de a ne opune in acest cadru, inca pastrator de libertati, nu doar ocupatiei externe a lui Putin, dar mai ales ocupatiei interne a stangismului din ce in ce mai intolerant, cu cohortele sale de ideologii feministe, gay-iste, samd.

Si sper, a propos de un interviul recent, ca daca aceste valtori ale istoriei in care ne aflam vor scoate la iveala si schimbari de traseu, sa revina si dl Codrescu, alaturi de altii, in piata publica, pentru a mai incerca o batalie, pentru a forta o cotitura in acest razboi.

Postarea e lunga, nu o mai recitesc, va rog sa scuzat eventuale greseli de dactilografie, de stil sau de sintaxa.

 
La 12/5/14 10:08 p.m. , Anonymous Barbu Catargiu a spus...

Eu pun o intrebare de al carei raspuns ma tem: intre o dominatie economica al carei corolar este distrugerea firescului si o dominatie economica in care iti pastrezi credinta, ce alegem?

Ca ortodocsi, ma refer? Alegem patria pamanteasca sau cea cereasca?

 
La 12/5/14 10:47 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Creştineşte vorbind, credinţa nu mi-o poate lua nimeni, iar economicul, fără să-l ignor, nu e totuşi prioritatea mea.
Problema care se pune mai cu seamă este cît de sinceră poate fi oferta creştină a unui kaghebist îndulcit la preacurvie...

 
La 13/5/14 1:18 p.m. , Anonymous liviuta a spus...

@Barbu Catargiu
La maniera in care puneti problema ar parea ca intre SUA/Occident si Rusia putinista s-ar putea pune semnul egalitatii("intre o dominatie economica si alta"), cu singura diferenta ca dominatia rusa ar fi cea care permite pastrarea pastrarea credintei,
spre deosebire de cea occidentala.
Din pacate pentru mine, astazi e mult mai greu sa afirm ca Occidentul ar fi o alegere dezirabila (nu pentru ca as fi minoritar, ci pentru ca Occidentul da semne ca vrea sa o ia pe aratura).
Desi imi dau seama ca nu mie mi-ati pus intrebarea, totusi pot sa va raspund si eu ca, cu toate cele spuse mai sus, in stadiul actual al lucrurilor, alegerea se face nu intre doua modele intersanjabile, ci intre un model economic inca viabil si relativ prosper, desi in criza (criza pe care eu o vad ca fiind urmarea unui tot mai pronuntat socialism in Occident, iar nu a unui capitalism cinstit) si un model economic falimentar, cu tot ce decurge de aici.
Intre un model politic autoritar cu reflexe criminale si un model politic (inca) bazat pe libertate (desi libertatea tinde sa fie transformata, printr-o intelegere draceasca, intr-o restrangere a unor libertati individuale in dauna unor pseudolibertati colective ale unor minoritati deviate, o oprimare a sanatatii in favoarea incurajarii bolii spirituale), libertate in cadrul caruia lupta pentru apararea unor valori crestine sau a posibilitati de a duce in liniste o viata crestina inca poate fi dusa.
Cat despre credinta, aceasta poate fi pastrata oriunde, dar incurajarea acesteia de catre modelul putinian depinde de cat timp incurajarea credintei ii serveste interesele.
Sintetizand, in dihotomia propusa de dvs Occident - Rusia alegerea se face intre doua modele politico economice pamantesti, iar nu intre patria pamanteasca si cea cereasca (banuiesc ca nu vedeti Rusia a fi patria cereasca).
Alegerea patriei ceresti poate fi facuta si in Occident si in Rusia.
In rest, aici, in prezentul mundan, alegerea se face intre o dominatie politica a unui regim autoritar, cu tendinte criminale si perspective totalitare sau o dominatie politica a unui model inca al libertatii, intre dominatia economica a unui model falimentar, al furtului si coruptiei pe scara larga sau a unui model economic inca functional in vreme de criza si cu resurse de prosperitate (nu ca asta ar fi esentialul pentru om, dar trebuie definita fiecare oferta).
Credinta se poate pastra oricum, decorul e diferit, depinde cata importanta da fiecare mediului in care vrea sa si-o poarte in timpul vietii.

 
La 13/5/14 7:18 p.m. , Anonymous Barbu Catargiu a spus...

Corecta intrebarea dvs si raspunsul in total. Credinta personala nu mi-o ia nimeni, dar credinta urmasilor mei?

Pana la urma, copiii din tara kaghebistulului sunt incurajati sa mearga in biserica, spre corabia mantuirii, iar cei din Occident sunt invatati ca nu sunt baietei sau fetite, ci ce vor ei.

Daca Putinache e fals si totusi procedeaza asa, atunci cum sunt cei care accepta si promoveaza perversiunile?

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire