Am încercat să pun în
evidenţă (pe acest blog şi nu numai), în mai multe rînduri, semnificaţia
religioasă a Crăciunului - naşterea neîntinată a Mîntuitorului şi renaşterea
lumii în perspectiva mîntuirii -, precum şi bogăţia tradiţiilor noastre creştin-ortodoxe,
bisericeşti şi/sau folclorice, dar nu am ocolit nici discordanţele
îngrijorătoare ale actualităţii, care, din păcate, se lăţesc de la an la an şi
devin din ce în ce mai agresive. Asupra acestora din urmă mi-am propus să atrag
încă o dată atenţia, cu speranţa că factorii responsabili (în primul rînd
Biserica şi Şcoala), dar şi fiecare credincios practicant în parte, vor găsi
puterea şi priceperea de a-şi concerta eforturile pentru a repune lumea românească
pe bunele ei făgaşuri, restituind şi marelui praznic din 25 decembrie adevărata încărcătură spirituală. (R.
C.)
«MOŞU' ŞI CU CALTABOŞU'!»
Hristos sau Moş Crăciun?
În mintea multor oameni ai zilelor noastre, Crăciunul nu se mai asociază
(sau se asociază doar foarte vag) cu ceea ce el celebrează de fapt: Naşterea
Domnului nostru Iisus Hristos. Poate că la români această situaţie este
nefericit legată şi de faptul că termenul popular care denumeşte sărbătoarea,
acela de Crăciun (cuvînt, în paranteză
fie spus, destul de controversat şi sub aspect etimologic), nu este prin el
însuşi evocator al evenimentului celebrat bisericeşte (festum nativitas Christi), aşa cum este în alte limbi (inclusiv în
limbile neolatine surori): Natale / Natività
(it.), Navidad / Natividad (sp.), Nativité / Noël (fr.), Christmas / Nativity
(engl.), Weihnacht / Weihnachten (germ.) etc.
Astfel, sărbătoarea Crăciunului, din 25 decembrie (Naşterea Domnului, în
calendarul bisericesc), tinde să fie asociată de tot mai mulţi români aproape
exclusiv cu personajul numit "Moş Crăciun" (comunismul ateu îl
rebotezase "Moş Gerilă"!), care tipologic se aseamănă cel mai mult cu
Sfîntul Nicolae (prăznuit în 6 decembrie), amîndoi fiind bătrîni şi aducători
de daruri (mai ales pentru copii), de unde şi proclamarea comercial-mondenă a
lunii decembrie drept "Luna Cadourilor".
Maimuţărind Occidentul
În pofida aparenţelor, nu mai este vorba nici măcar de personajul nostru
folcloric tradiţional, proprietar legendar al staulului în care a născut Maica
Fecioară şi naiv asimilat cu sfinţii Bisericii (ca şi soţia lui, Crăciuneasa,
pe vremuri patroana mitică a moaşelor), uitat demult prin nişte colinde şi
legende populare tot mai obscure pentru conştiinţa contemporană. "Moş
Crăciunul" actual este, de fapt, ipostaza locală (conturată în ultima sută
de ani) a lui Santa Claus, contrafacere occidentală modernă a Sfîntului Nicolae
(redus la calitatea lui de "dăruitor"). De acolo şi toată recuzita
personajului: barba colilie, costumul roşu coca-cola (tivit cu blăniţă albă),
sacul cu daruri, sania trasă de reni... Crăciuneasa însăşi s-a multiplicat
pervers într-un întreg alai de "Crăciuniţe" (din speţa majoretelor atît
de îndrăgite peste ocean). Pînă şi exclamaţiile atribuite în lumea anglofonă
moşului pîntecos, hîtru şi năzdrăvan sînt preluate ca atare: Wow! şi mai ales Ho! Ho! Ho! (devenită notă de identificare)!
Toată această maimuţăreală decerebrată a unor apucături străine este soră
bună, de altfel, şi cu pomul (bradul) de Crăciun şi Anul Nou (de negăsit în
vechea noastră tradiţie folclorică, ci venit tot dinspre Apus, prin secolul al
19-lea, mai întîi în mediile boiereşti cosmopolite), împodobit cu beteală,
steluţe, globuleţe, lumînărele, artificii şi dulciuri de tot felul, căruia îi
şi cîntăm (uneori chiar pe nemţeşte sau englezeşte): "O. brad
frumos...!" (O Tannenbaum...!,
mai rar O Christmas tree...!), ca în
vechea dendrolatrie păgînă (închinarea la "arbori sacri").
Tradiţia ca «decor»
Din fragedă pruncie, aşa cum tot mai mulţi copii identifică Paştele cu
"Iepuraşul" şi "Oul" de ciocolată, sîntem nărăviţi - mental
şi comportamental - să identificăm "sărbătorile de iarnă", de la Ajunul
Crăciunului şi pînă la Revelion, cu "Moşul" şi "Bradul", cu
euforia darurilor şi petrecerilor, cu voluptăţile culinare şi excesul bahic, cu
tot ansamblul îndelung pregătit al festivităţilor lumeşti şi cu tot patosul
îndelung visat al "descreierisirii" fără frontiere! Singurul element
mai "de echilibru", cu oarecare deschidere reală spre religie şi
tradiţie, par să fi rămas colindele, dar şi ele s-au demonetizat tot mai mult
în ultima vreme: în mediul urban, colindatul s-a ţigănizat, iar colindele de uz
mediatic sînt prea puţin cele religioase sau autentic folclorice, ci mai
degrabă nişte prelucrări recente, fără fior mistic, receptate superficial, pe
un fond aproximativ de sentimentalism difuz (dacă nu de-a dreptul... confuz).
Mi s-a întîmplat maian să am această experienţă cu o duzină de tineri (liceeni)
adunaţi "să petreacă" Ajunul Crăciunului la unul dintre ei: puseseră
un CD cu colinde (deşi nimeni nu se sinchisea să asculte propriu-zis,
priorităţile fiind cu totul altele), printre care s-a auzit la un moment dat şi
"Astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia, chip luminos...", prilej cu care
am putut să constat că nici măcar unul singur (deşi făcuseră religie la şcoală)
nu ştia ce înseamnă cuvîntul Mesia, nici nu-şi amintea colindul tradiţional al
copiilor ("Steaua sus răsare..."), ca pînă la urmă să-mi
mărturisească, n-aş zice că prea stînjeniţi, că "mai puneau" colinde
nu pentru că le-ar fi plăcut sau le-ar fi înţeles rostul, ci pur şi simplu
pentru că "aşa-i obiceiu' ăsta" şi "dă bine ca decor"!
Crăciunul? "Moşu' şi cu caltaboşu'!"... (Am scris altădată despre
rolul porcului în Crăciunul românesc, aşa că îmi reprim tentaţia de a
reveni...)
«Unde-i bine, nu-i de
mine...»
Occidentalilor, pe care îi considerăm îndeobşte mult mai secularizaţi decît
noi, nu numai numele sărbătorii, dar şi obiceiul de a reconstitui în preajma
ei, în spaţii publice, ieslea de la Betleem, fie ea cît de
"kitschoasă", le aduce măcar aminte despre ce este vorba de fapt. La
noi nu există un asemenea sprijin mnemotehnic figurativ şi nu asociem Crăciunul,
în spaţiul public, decît tot cu bradul şi cu podoabele luminoase (ce încearcă -
de cele mai multe ori zadarnic - să "coloreze" festiv nişte oraşe
triste şi murdare), fără nici o legătură cu scenariul evanghelic sau cu vreo
valoare de ordin sufletesc. Sigur, se iscă întrebarea, la cît sîntem de
înclinaţi spre imitaţie, cum de nu am preluat şi noi, după 1989, cînd o puteam
face în toată libertatea, acest obicei al butaforiilor cu caracter sacral.
Dincolo de limitele impuse de sărăcie şi de o anumită rezistenţă ortodoxă
reziduală, se pare că se verifică o dată în plus adevărul că noi împrumutăm
prosteşte de pe aiurea numai ce este rău, nu şi ce este cît de cît bun.
Occidentul, oricît de decăzut sau de degenerat în vîrsta lui postmodernă (unii
zic că şi postcreştină), mai are încă destule obiceiuri religioase
respectabile, dar noi nu ne-am arătat receptivi, în prag de veac şi de mileniu,
decît la insanităţile macabre de Halloween sau la dulcegăriile vulgare de St.
Valentine's Day! Vorba aceea: "Unde-i bine, nu-i de mine; unde-i rău, hop şi
eu!".
În loc de concluzie
Una peste alta, Crăciunul a ajuns, pentru mulţi dintre contemporanii noştri
din "Grădina Maicii Domnului" (care pe la recensăminte nu ezită,
totuşi, să se declare ortodocşi) unul de shopping
maniacal şi de distracţie cu orice preţ, fără nici o implicaţie spirituală şi
fără nici o legătură efectivă cu originile şi rosturile sărbătorii. De la
tăierea porcului şi "pomana" lui în plin post bisericesc (pe 20
decembrie, de Ignat) şi pînă la beţiile şi orgiile de Revelion (Anul Nou, numit
altădată "Crăciunul cel mic", cu toată cuviinţa implicită),
"omul recent" de la "porţile Orientului" (ca să nu zic din
"ţara lui Caragiale") tîrăşte voluptuos tradiţia în derizoriu, o
asortimentează acefal cu "apucăturile" altora şi face să crească an
de an un adevărat zid al uitării de Dumnezeu şi de sine, îndărătul căruia se
amăgeşte ţanţoş că "îşi trăieşte viaţa", întruchipînd parcă, desigur
fără s-o ştie sau s-o bănuiască, ironia amară a lui Topîrceanu că "omului
îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului"...
Fraţi creştini, clerici sau mireni, mai este ceva de făcut şi mai avem noi puterea să facem? Eu unul nu ştiu dacă da sau nu (dumneavoastră poate ştiţi
mai bine), dar să nu ne codim a pune degetul în rană şi să nu prididim a-L ruga
pe Dumnezeu, Mîntuitorul uitat de lume, să se îndure iar şi iar de neamul
acesta, măcar pentru lamura lui din ceruri!
Răzvan CODRESCU
(text apărut iniţial
în numărul pe decembrie 2013
al revistei Lumea credinţei)
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Onomastică
şi sfinţenie (De la Sf. Nicolae la Sf. Ştefan)
Si cum ar trebui sa primeasca un crestin adevarat Craciunul, sau ce ar trebui el sa faca?
RăspundețiȘtergerePrea puţini dintre noi, fie din neştiinţă, fie din neputinţă (aici recunosc, căindu-mă, că mă încadrez şi eu), mai facem ce se cuvine (sau măcar o parte din cele cuvenite), dar la rigoare ar fi aşa: să ţinem tot postul de 40 de zile (care e uşor, căci are multe dezlegări, nu ca la Paşte, dar despre care să nu uităm că nu se reduce la "a nu mînca de dulce", ci implică abstinenţa de la toate relele nărăviri ale vieţii curente) şi să-l încununăm cu spovedania şi împărtăşania; să tăiem porcul la Ignat, dar să nu mîncăm din el pînă în seara de Ajun (iar apoi, în tot răstimpul sărbătorilor, să mîncăm şi să bem cu măsură, căci nu îmbuibarea şi cheful sînt ţelul bunei prăznuiri); să mergem la biserică în dimineaţa de Crăciun; să facem mai multă milostenie şi să ne arătăm bucuroşi de oaspeţi, dovedindu-ne darnici nu doar cu cei apropiaţi nouă, ci şi cu străinii mai nevoiaşi decît noi; să primim eventualii colindători şi să ascultăm sau să cîntăm noi înşine colinde autentice (bisericeşti sau populare), ca pe nişte mărturii pline de încredere şi bucurie; să recitim relatările evanghelice despre Naşterea Domnului şi să le împărtăşim copiilor şi nepoţilor, străduindu-ne să le tîlcuim toate pe înţelesul şi inima lor; să înconjurăm cu un plus de veneraţie maternitatea şi sfinţenia copilăriei, înălţînd mai multe rugăciuni lui Dumnezeu şi Preasfintei Sale Maici; în fine, să trăim real sentimentul unei înnoiri a vieţii şi a firii, cu buna nădejde a mîntuirii înlesnite prin Întrupare.
RăspundețiȘtergerePomul împodobit, ghirlandele luminoase, focurile de artificii, costumul/masca de Moş Crăciun, specialităţile de porc sau de curcan, toate acestea sînt lucruri secundare şi mondene, îngăduite în felul lor, dar fără nici o legătură cu esenţa şi scopul sărbătorii (care nu-i nici laică, nici păgînă). Crăciunul nu-i preludiul Revelionului, cum par să creadă unii (tot mai mulţi). E o gravă sminteală ca, în loc să sărbătorim Anul Nou în duhul Crăciunului (cum era odinioară), să sărbătorim Crăciunul în duhul Anului Nou (Revelionului)! Dacă nu (mai) sîntem în stare să înălţăm lumescul la ceresc, măcar să ne abţinem de a coborî cerescul la lumesc! Fără discernămîntul între "sacru" şi "profan" totul se preface în pricină de sminteală.
Respectarea şi practicarea tradiţiei nu înseamnă o formă de izolare şi, cu atât mai puţin, de paseism, cum ar spune unii contemporani. E, deopotrivă, adevărat însă că am avut mai mereu, „cultură mică” fiind, tendinţa de a prelua forme occidentale – imitativ şi servil, cum sesiza Ibrăileanu, vorbind despre „maimuţăreală” şi „snobisme” – fără să socotim consecinţele acestui fenomen. Există, fără îndoială, acel saeculum, un spirit al veacului căruia nu ne putem sustrage, dar el trebuie adaptat la fondul spiritual românesc, la tradiţie, nu preluat fără discernământ, sub pretextul unei ostentative sincronizări ori, mai nou, al unei globalizări uniformizatoare. Una dintre instituţiile formative şi formatoare e, desigur, şcoala, îndepărtată în ultima vreme, din motive amare, de veritabila ei misiune. Fără a pretinde, cum fals s-a vehiculat, că suntem contemporanii unei „generaţii fără dascăli”, devine din ce în ce mai evidentă necesitatea unei implicări mai profunde a şcolii în construcţia mentalităţilor în devenire, fără a impune o pace romană a autohtonismului forţat, care n-ar da, ca orice exagerare, decât roade otrăvite. Viziunea unităţii în diversitate trebuie să guverneze, cred, mai ales aici, echilibrul între occidental şi românesc, pentru a putea, cum spunea Arghezi despre poetul naţional, ca, „fiind foarte români, să fim universali”...
RăspundețiȘtergereSă nu disperăm: Babbo Natale nu ne-a trecut de tot cu vederea. La Oradea, în această perioadă, Primăria instalează, de ani buni, în fața propriului sediu din centrul orașului, o iesle care o închipuie pe cea de la Betleem. Probabil că nu este, aceasta, o veste rea, dar, mai mult ca sigur, nici vestea cea bună nu e. Este, cel mult, așa cum spuneți și Dvs., ceva cît de cît bun. Dar atît, căci o sensibilitate ortodoxă normală nu are cum să nu fie întrucîtva contrariată la vederea nu doar a kitschurilor de tarabă, dar chiar și a sculpturilor cu tematică religioasă, care pot fi întîlnite în bisericile catolice.
RăspundețiȘtergereSa ne ajute Dumnezeu sa ne fie bucuria mai mare decat amaraciunea si amaraciunea mai mare decat uitarea.
RăspundețiȘtergereLa multi ani intru Domnul!
Pr. Nicolae
Nu sunt de acord cu indarjirea dvs. chiar si impotriva bradului de Craciun. Bradul care impodobeste casele oamenilor e un lucru frumos, si asta ar trebui sa fie de ajuns.
RăspundețiȘtergereDe asemenea, darurile aduse de Mos Craciun copiilor sunt ceva frumos.
Copiii se bucura realmente intr-un mod curat si nevinovat de daruri si de brad.
Nu cred ca trebuie sa fim atat de incrancenati, de genul "noi suntem ortodocsi puristi si traditionalisti si nu primim nimic din occident".
Repet, ceea ce conteaza e ca bradul e ceva frumos si care merita sa fie in casele oamenilor.
@ Anonim 6:22 PM
RăspundețiȘtergereNu atît Moşul şi Bradul în sine sînt problema, ci accentul festiv care cade pe ei, în loc să cadă pe Naşterea Domnului şi pe semnificaţiile acesteia. Nu vrea nimeni să strice bucuria lumească a copiilor, dar e grav cînd îi creştem în afara credinţei şi dăm şi noi în mintea lor, uitînd de faptul că nu-i o sărbătoare mondenă, ci una profund religioasă, angajînd întreaga iconomie a mîntuirii şi relaţia noastră intimă cu Dumnezeu.
Dacă sensibilitatea şi conţinutul religios nu ar fi neglijate, atunci accesoriile ar fi tolerabile şi chiar nevinovate.