luni, iulie 22, 2013

ACTORII ŞI CREDINŢA


ÎN CURÎND, LA EDITURA
LUMEA CREDINŢEI



Notă editorială

Volumul de faţă este alcătuit din interviuri, evocări sau mărturisiri apărute de-a lungul unui deceniu (2003-2013) în revista Credinţa ilustrată şi în magazinul ilustrat Lumea Credinţei, aducînd în prim-plan personalităţi artistice ale scenei româneşti, ale micului şi marelui ecran, în relaţia lor cu credinţa creştin-ortodoxă: Tudor Gheorghe (intervievat de Răzvan Bucuroiu), Virgil Ianţu (idem), Emilia Popescu (idem), Monica Fermo (Sora Elena, la data cînd a fost intervievată de Răzvan Bucuroiu; azi: Maica Ecaterina), Stela Popescu (intervievată de Gabriel Mateescu), Dragoş-Vasile Pâslaru (azi: Monahul Valerian prezentat de Răzvan Bucuroiu), Dan Puric (intervievat de părintele Ion Alexandru Mizgan şi prezentat de Răzvan Codrescu), Andrei Şerban şi Tatiana Niculescu Bran [1] (intervievaţi de Elena Dulgheru) şi Laura Vasiliu (intervievată de Isabela Aivăncesei) [2].
În Addenda am reprodus (după volumul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre adevăr [3], pp. 15-19) şi "tulburătoarea confesiune a unei actriţe americane convertite la Ortodoxie": este vorba de Mary Magdalene McCann, foarte îndatorată în traseul ei spiritual atît vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu (traducătorul textului din engleză în română), cît şi colegilor de breaslă români Beatrice şi Claudiu Bleonţ.
S-a păstrat ortografia surselor (menţionate la finalul fiecărui text), s-au îndreptat tacit micile erori strecurate în acestea şi, în cîteva locuri, s-au adus lămuriri utile cititorilor, fie în note de subsol, fie în text, între paranteze drepte. Toate titlurile şi intertitlurile interviurilor (predominante în volum) sînt redacţionale.
Textele se succed în ordinea cronologică a apariţiei lor (din aprilie 2003 în iulie 2013). Nu au fost operate ajustări sau adaosuri majore.
Fotografiile (pe care vremea de austeritate le-a împiedicat să fie reproduse color) au fost selectate din ilustraţia însoţitoare a textelor în numerele care le-au găzduit. Pentru înfăţişarea grafică a volumului cu modestia impusă de context se cuvin mulţumiri doamnei Larisa Barbu (care a prelucrat şi imaginile).
De asemenea, editorii ţin să aducă mulţumiri şi pe această cale tuturor celor ce intervievaţi sau intervievatori au făcut cu putinţă acest demers editorial, despre care nutrim încredinţarea că va afla deschise inimile şi va capta interesul unui public cît mai larg, însufleţit de bucuria mereu reînnoită a întîlnirii întru Hristos.
Speranţa este ca la o viitoare ediţie conţinutul cărţii să fie amplificat, mai ales cu noi interviuri realizabile între timp, pentru că, desigur, numărul personalităţilor noastre artistice apropiate de Biserică este mult mai mare, din breasla actoricească ivindu-se chiar semnificative figuri monahiceşti sau teologice, absente din prezentul volum.
Asupra acestei vii dimensiuni spirituale şi mărturisitoare a artei, nu întotdeauna uşor de găsit la alte meridiane, cititorii vor avea ocazia, la capătul lecturii, să tragă singuri concluziile care se impun.

Răzvan Codrescu

[1] Tatiana Niculescu Bran nu este nici actriţă, nici regizoare, ci autoarea romanelor jurnalistice Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor (Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 şi 2008), precum şi a textului scenic din montarea regizorului Andrei Şerban (2008). Este de menţionat că autoarea a apărut şi pe scenă în respectiva transpunere teatrală şi că, ulterior, cărţile sale au stat şi la baza scenariului filmului artistic După dealuri, realizat de regizorul Cristian Mungiu (2012).
[2] Din păcate, dintr-un capriciu al intervievatorului (Silviu-Andrei Vlădăreanu un prieten mai puţin), n-a putut fi introdus în volum, cum ar fi fost firesc, şi recentul interviu cu actorul Mihai Coadă (Lumea Credinţei, noiembrie 2012). [Nota Blog]
[3] Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, sub îngrijirea lui Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Gheorghe Calciu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012.



Credinţa pe rol*

Admiraţi, contestaţi, idolatrizaţi, atacaţi, vînaţi, uitaţi – actorii ne-au produs şi ne produc o vie emoţie nouă, oamenilor „de rînd”. Înainte vreme, adică pînă în 1989, ei erau eroii ficţiunilor de pe ecrane. Tot ei erau şi cei care – pe scenă fiind – printr-o abilă inflexiune a vocii, intonaţie sau gest confereau replicilor forţa mesajului de rezistenţă, cu apropo, cu tîlc politic... Aşa au ajuns (cel puţini, unii dintre ei) sacerdoţi ocazionali ai libertăţii pierdute de poporul român. Ce-i mai iubeam! În pofida cozilor la bilete de toată noaptea (vezi stagiunile Teatrului Mic de pe la mijlocul anilor '80), a frigului din sălile prost încălzite iarna, a lipsei de reclamă la marile spectacole, a crizei economice din ultimii ani ai comunismului, şi în ciuda lehamitei ca stare de spirit generalizată, sălile erau arhipline. Acolo unde actorii ţineau aprinsă, pe cît se putea, flăcăruia libertăţii...
După căderea dictaturii, lucrurile s-au mai schimbat, actorii de pe scenă intrînd într-o dificilă şi nemeritată concurenţă cu malaxorul televiziunilor comerciale, care ofereau "spectacol" – mult, gratuit, la orice oră din zi şi din noapte. Puţini au rezistat ispitei show-urilor păcătoase, a can-can-urilor în direct, a exhibării amănuntelor vieţii profesionale şi chiar intime. Şi mai puţini au rezistat tentaţiei de a nu apărea în videoclipuri comerciale, în reclame sau în campanii promoţionale pentru diferite produse. Să fim bine înţeleşi: nu judecăm noi pe nimeni – ar fi culmea! –, însă, ca şi în cazul temniţelor roşii, ne mîndrim cu cei care au rezistat pînă la capăt "reeducării". Cu atît mai mult cu cît au apărut şi cazurile "extreme": actori care nu numai că şi-au mărturisit în mod public credinţa, dar au şi luat calea mănăstirii.
Cartea de faţă vă aşterne înaintea ochilor mărturiile unor artişti care au ales să vorbească public despre credinţa lor. Aşadar, nu picanteriile vieţii lor profesionale le veţi afla citind acest volum, ci gîndurile intime, frămîntările, dar şi certitudinile celor care strălucesc pe scenă şi ecran, dar care duminica pot fi găsiţi într-un ungher de biserică, în deplin anonimat, rugîndu-se pentru ei şi pentru ceilalţi. Ce ecart comportamental, ce diferenţă de stare, de atitudine! Dimineaţa pleci în căutarea liniştii, a discreţiei, a lipsei de vizibilitate, iar peste numai cîteva ore, seara, la spectacol, cauţi aplauzele publicului, recunoaşterea talentului tău, a calităţilor artistice... Se poate oare trăi aşa? Desigur, căci ştim că alături de Hristos poţi sta oriunde, inclusiv pe o scenă luminată orbitor de reflectoare, interpretînd chiar şi roluri care nu-ţi plac sau care nu te (mai) reprezintă ca stare spirituală, ca devenire duhovnicească.
Variate sînt modurile de a ajunge la credinţă, iar scena este – paradoxal – o scurtătură. Aici te împlineşti repede, aici cazi, aici te ridici, aici cauţi reazem. Tot aici ştii că nimic omenesc nu e etern, începînd chiar cu actul de cultură pe care îl comiţi. Şi atunci? Ce rămîne? Sinceritatea căutării, bucuria aflării, mîngîierea speranţei. Pe scurt, credinţa, cu toată cohorta de simţăminte omeneşti, de care nimeni, dar absolut nimeni, nu e absolvit!

Răzvan Bucuroiu

* Prefaţa volumului, semnată de directorul revistei şi editurii. [Nota Blog]

O mostră din volum (pp. 109-116):
INTERVIUL CU ACTRIŢA LAURA VASILIU



«Maica Domnului este un model
pentru toate femeile»

Laura Vasiliu (n. 1976) a devenit celebră după ce a avut rolul Găbiţei din filmul 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, regizat de Cristian Mungiu. A copilărit la Piatra Neamţ şi visa să devină actriţă în America. S-a îndrăgostit de scenă şi crede că prin fiecare rol pe care îl face poate vorbi puţin şi despre ea. Este deopotrivă actriţă de teatru şi de film. A obţinut premii a căror enumerare ar umple cam două pagini. Dar pentru Laura Vasiliu credinţa în Dumnezeu este mai presus de orice. (I. A.)

Laura, ne apropiem de marile sărbători ale Adormirii şi Naşterii Maicii Domnului şi de  aceea voi începe cu o întrebare legată de numele tău. Ştiu că ţi-ai dorit mult să te cheme Maria şi că te-ai revoltat cîndva faţă de mama ta pentru că nu ţi-a pus acest nume. De ce? Simţi că eşti a Sfintei Fecioare Maria, că te leagă ceva puternic de ea? Sau i-ai fi putut urma Maicii Domnului în credinţă mai bine dacă i-ai fi purtat numele?
Cînd eram copil, îmi plăcea pur şi simplu numele Maria. Mai ales ca şi bunica mea e Maria,  mama e tot Maria şi mi-era frumos să mă cheme şi pe mine la fel. În continuare, îmi place foarte mult numele ăsta. Mama îşi aminteşte vag că, atunci cînd am fost botezată, părintele le-ar fi spus naşilor: "Laura nu e nume de sfîntă. Hai să-i punem un nume de sfîntă!". Şi atunci m-au botezat Maria. Dar mama nu ştie sigur, trebuie să verificăm. Oricum, aş fi foarte fericită să mă fi botezat Maria. În ceea ce priveşte dorinţa mea de a urma Maicii Domnului – acum s-a conturat mai bine! –, Maica Domnului e un model pentru noi toţi. Sau aşa ar trebui să fie. Mai ales pentru noi, femeile din ziua de astăzi. Ducem lipsă de modele autentice şi cred că ne putem orienta spre modelul Maicii Domnului cu încredere.
Chiar crezi că femeile de azi mai  caută modele ca Maica Domnului?
În aparenţă, nu. Dar cred şi sper că înăuntrul lor, de fapt, ele caută asta... Undeva, acolo, în lumea lor foarte, foarte intimă şi profundă, tînjesc după acest model. Pentru că nu au cum să nu simtă valoarea şi autenticitatea lui.
Ce relaţie ai cu Maica Domnului?
Sper că e o relaţie de dependenţă, pentru că fără Maica Domnului nu pot să fac un pas. O chem mereu în ajutor şi simt că vine, şi sînt mult, mult mai liniştită de cînd simt mîngîierea Maicii Domnului asupra mea.
Cum o chemi?
Cînd mi-e rău sau cînd am o tulburare, de orice natură ar fi ea, pur şi simplu, strig: „Maica Domnului, ajută-mă!”. Şi în momentul următor îmi revin, capăt curaj sau mă liniştesc.
Mai ai evlavie aşa mare la vreun sfînt, în afară de Maica Domnului?
Da, sigur, am mulţi sfinţi dragi: Sfîntul Nectarie din Eghina, Sfîntul Luca al Crimeei, Sfîntul Serafim de Sarov, Sfînta Ecaterina, Sfînta Parascheva... Dar sfîntul meu protector este Sfîntul Grigorie Teologul, în a cărui zi de prăznuire, 25 ianuarie, m-am născut.
Cine ţi-a insuflat credinţa în Dumnezeu? Sau ai descoperit-o singură?
În copilărie, bunica mă ducea la biserică şi uneori mă împărtăşea. Îmi plăcea să stau mai mult în cimitir, nu ştiam cît e de important să particip la Sfînta Liturghie. În orice caz, aveam o legătură cu Dumnezeu şi un dialog chiar, aşa, în sinea mea. Un dialog continuu, aş spune, cu Dumnezeu. Apoi, la adolescenţă, s-a rupt sau s-a îngropat cumva raportarea mea la Dumnezeu şi cred că mi-am revenit mergînd la Ierusalim. Înainte însă de Ierusalim, eu şi familia mea ne-am apropiat mult de un preot tînăr, aflat la începutul misiunii lui, părintele Cristian, şi care, cu răbdare şi blîndeţe, ne-a iniţiat în tainele credinţei. Dar schimbarea cea spectaculoasă s-a produs, în ceea ce mă priveşte, la Ierusalim. N-aş vrea să spun cuvinte mari, în sensul că m-am schimbat atunci ireversibil şi acum mă odihnesc. Nu, dar atunci mi s-a zdruncinat o anumită mentalitate, aceea a păcatului.
În ce sens te-ai schimbat?
Am început să caut, să merg la sfintele slujbe şi, în paralel, să citesc scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Am încercat să lucrez, împreună cu duhovnicul meu, la schimbarea modului meu de a vedea lucrurile, atît de supus hazardului şi stărilor de moment.
Cum de încape Dumnezeu în viaţa unei actriţe?
E bine ca Dumnezeu să încapă în viaţa oricărui om, şi mai ales în interiorul fiecărui om. Eu am timp, am timp destul de mult şi bineînţeles că încerc să-I acord şi lui Dumnezeu din timpul meu. Dar cred că relaţia cu Dumnezeu se poate păstra chiar şi dacă nu ai timp, adică gîndul la Dumnezeu poate fi, orice am face. Pe scenă e mai greu, este adevărat. Noi, actorii, trebuie să ne gîndim la personajele noastre, la situaţiile în care sîntem puşi în piesele respective, dar cu toate astea, tot îţi găseşti un răgaz să spui un "Doamne, ajută!". Deci, e o relaţie continuă, ca şi cu un om viu. Nu cred că trebuie să-mi spun: Eu, de la ora 9 la 10, am timp de Dumnezeu, după aia sînt fără Dumnezeu. Nu. Tot timpul trebuie să fim cu El: şi cînd ne culcăm: "Doamne, ajută!", şi cînd ne trezim, şi în restul zilei, cît putem, e bine să ne păstrăm legătura asta cu Dumnezeu, aşa ne sfătuiesc Părinţii. Eu nu intru pe scenă fără să spun o mică rugăciune şi Dumnezeu mă ajută. Simt că mă ajută.

 
Ai jucat rolul principal în "4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile", filmul lui Cristian Mungiu distins cu Trofeul Palme d’Or la Cannes. Care este părerea ta despre avort?
"Găbiţa" – pe care o interpretez – este o fată care rămîâne însărcinată accidental şi se hotărăşte să facă avort, pe timpul lui Ceauşescu. Ea îi cere ajutorul unei prietene bune şi pînă la urmă merg într-o cameră de hotel, aduc un pseudo-medic, care iniţial, în scenariu, era şoferul de ambulanţă, şi îi este provocat avortul. Povestea este una adevărată, e inspirată din viaţă; cele două fete există. Înainte de film, am aflat multe lucruri îngrozitoare care se întîmplau în perioada comunismului. Nu sînt pentru avort, în nici un caz, pentru că e, pînă la urmă, cum se vede şi în film, o crimă.
Zilnic, în fiecare maternitate, au loc astfel de crime. Cum ai convinge o tînără să nu recurgă la o astfel de metodă?
Eu cred că tinerii trebuie informaţi. Ei nu ştiu. Ei cu adevărat nu ştiu! Au, probabil, ore în care li se explică cum se fac copiii, dar atît. Cum să prevină o sarcină li se spune, dar nu li se explică ce se întîmplă după ce o femeie rămîne însărcinată: că în pîntecele ei se plămădeşte un omuleţ. Eu cred că ei nu cunosc gravitatea şi responsabilitatea care decurg din avort.
O condamni pe Găbiţa – personajul tău?
Nu, nu, n-o condamn, şi nici regizorul n-o condamnă! E doar o întîmplare tristă din viaţa ei. Practic, ea e ca mulţi tineri care nu ştiu: e un pic inconştientă, nu ştie despre ce e vorba foarte precis. Nu vrea decît "să scape". Nici nu-şi pune problema morală: dacă e bine sau nu e bine, sau ce înseamnă asta. Ea nu vrea decît să scape de necazul ăsta şi, mai ales, să nu intre în puşcărie pe acest motiv. Nici măcar nu se gîndeşte că în ea trăieşte deja o altă fiinţă... nu, nici o clipă! Desigur, eu trebuie să-mi apăr personajul, chiar dacă nu am o părere bună despre ea.
Cum îţi petreci zilele de sărbătoare religioasă, Laura?
Păi, dimineaţa, dacă nu lucrez, merg la Sfînta Liturghie. După slujbă, îmi place să stau de vorbă cu prietenii mei. Ne întîlnim la o cafea, un suc şi vorbim. Mai ales dacă avem neclarităţi în ceea ce priveşte Evanghelia din ziua aceea, ştiu că ne putem lămuri împreună. De obicei, stă cu noi şi părintele nostru şi putem să-l întrebăm orice.
Îţi plac pelerinajele, îţi place să colinzi prin locurile sfinte. Ne-am întîlnit şi pe Ceahlău, cu prilejul unui pelerinaj de Schimbarea la Faţă. Ce te atrage, ce te duce spre aceste locuri?
Totdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Asta a fost plăcerea mea, una dintre marile mele pasiuni. Mă legam de oricine care făcea o călătorie şi mă putea lua. După revoluţie am început să merg în străinătate. Prima dată am vizitat ţările din Occident. Îmi plăceau muzeele. Şi acum îmi plac. Merg cu plăcere la muzeele de artă din marile oraşe. Dar, încet-încet, am descoperit... un alt sens. Apropiindu-mă de Dumnezeu, am simţit nevoia să vizitez locurile sfinte. Am fost la Ierusalim, care m-a cucerit, în Grecia, în Rusia... În astfel de călătorii, începe să se dezvolte un soi de comunicare tainică între tine şi sfinţii la care te închini. Tot ce ţi se întîmplă într-un pelerinaj are un înţeles adânc, personal, statornic, care ţine de Adevăr.
Ce spun colegii tăi de faptul că ai o credinţă atît de pe faţă?
Păi... şi ei sînt credincioşi. Cel puţin în [Teatrul] Nottara, nu am întîlnit pe nimeni care să fie necredincios sau să comenteze în vreun fel comportamentul meu. Am avut chiar o colegă, o foarte bună actriţă, care  a plecat la mănăstire, şi e din teatrul nostru de oameni evlavioşi.

 
La final, schimb un pic direcţia discuţiei. Eşti o actriţă de succes, joci în filme străine şi totuşi ai ales să rămîi în România. Ce te-a făcut să iei această decizie?
Puteam să plec şi chiar m-am gîndit să plec. Dar pentru mine, a-mi cîştiga o  pîine mai bună în altă parte nu e un motiv suficient de puternic ca să-mi părăsesc ţara. Pentru că aici e Ortodoxia adevărată şi aici mă simt acasă, mai ales datorită credinţei. După o şedere mai lungă în străinătate, mă copleşeşte dorul de ţară şi de bisericile noastre. Cînd revin şi mă plimb prin România, sînt atît de fericită să văd peste tot biserici ortodoxe în care mă pot închina. Sigur că sînt români credincioşi şi peste graniţă... De pildă, am fost foarte impresionată să cunosc în Portugalia un grup de români atît de credincioşi şi de frumoşi, în frunte cu preotul lor de acolo, părintele Marius. Am zis: probabil greu vom găsi aici, în ţară, oameni atît de rîvnitori cum am întîlnit la Lisabona, români de-ai noştri. Minunaţi!

Interviu realizat de
Isabela Aivăncesei

(Lumea Credinţei, iulie 2013)*

* Interviu apărut şi în revista Rost (octombrie 2011). [Nota Blog]

8 Comments:

At 22/7/13 11:52 p.m. , Anonymous Mircea Puscasu said...

MIRCEA PUSCASU, 22 iulie 23.13:

URGENT !!! AJUTOR PENTRU COSTEL CONDURACHE!
Avem nevoie mare de sange. Ideal ar fi A2 rh negativ, dar se poate dona orice tip de sange maine la Spitalul Militar la hematologie dimineata de la ora 8. Sa spuneti ca donati pt Costel Condurache internat la Bagdasar la dr Exergian. O sa am nevoie si de dovada donarii ca sa o depun la Bagdasar. Multumesc. 0726.314.475

 
At 23/7/13 12:38 a.m. , Anonymous Daniela said...

Domnule Codrescu, constat ca pe coperta se afla totusi si numele actorului Mihai Coada despre care ziceti ca nu s-a pus interviul in volum... (?!)

 
At 23/7/13 12:53 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Cer scuze. Nu am avut la îndemînă coperta definitivată pentru tipar, ci doar o variantă de lucru. Voi face cît de repede substituirea.
E regretabil că pînă la urmă interviul cu d-l Coadă (care n-are nici o vină în context, problema fiind intervievatorul) n-a intrat în volum, dar ştiţi vorba aceea: "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc şi singur"...

 
At 23/7/13 2:54 a.m. , Anonymous Anonim said...

Pana la urma, Virgil Iantu s-a lepadat de masonerie, din care facea parte, confrom filmarilor de la inmormantarea lui Florian Pittis? Parca ii si luase locul ca purtator de cuvant al Marii Loji Nationale!...

 
At 23/7/13 2:55 a.m. , Anonymous Anonim said...

Iantu nu-i mason?

 
At 23/7/13 3:35 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

N-a fost întrebat de masonerie şi nici el n-a ţinut să spună ceva despre ea. A spus doar că-i fecior de popă ortodox, că crede în Dumnezeu şi că îi place reculegerea la mănăstire. măcar din cînd în cînd.

 
At 23/7/13 3:51 a.m. , Anonymous Anonim said...

Iertati, dar treaba asta imi suna cam iezuit...

 
At 23/7/13 2:43 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

@ Daniela

Iată, am înlocuit coperta 1 cu cea bună (fără Mihai Coadă).
Sînt însă, după cum se vede, alte "pietre de poticnire"...
Dacă îl intervievam eu pe d-l Ianţu, poate aş fi ştiut să răspund mai bine. În teritoriu, credinţa este uneori mai impură decît ne-ar plăcea. Nu cred că cineva s-ar gîndi să-l ia pe un Virgil Ianţu ca model de om credincios, ci doar să vadă cam care poate fi punctul său de vedere. Cu care poţi fi de acord sau nu.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire