INTERMEZZO LIRIC: CÎNTECE DE FIU RISIPITOR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Cînd cititorii-s mai puţini mereu,

iar unii-abia pricep pe jumătate,

te-ntrebi ce rost mai are capu-a-ţi bate

să scrii frumos şi să strunjeşti din greu?

E poezia piesă de muzeu,

ce-nşeală moartea cu momeli uitate,

iar plină de virtuţi sau de păcate,

nădejdea ei e doar la Dumnezeu.

Ne mîntuim scriind? Ne pierdem oare?

Ispită-i scrisul sau talant de sus?

De n-am avea mereu ceva de spus,

n-am fi cumva de mult mai multe-n stare?

Cuvîntul, Doamne, faptă-ţi este ţie,

pe cînd în noi cuvintele-s beţie!

II

În ochii tăi atît de verzi şi mari

mă uit vrăjit şi-a crede tot nu-mi vine

că visul doar te iscă şi te ţine,

cînd mai aievea decît toate-mi pari!

Tîrcoale-ţi dau prin codrii de stejari

şi văd cum laşi prin ierburi urme line

şi cum îţi arde părul pe coline

cînd peste-amurg în poala nopţii sari.

Că te voi prinde-n laţul meu cîndva,

ca pe o pradă crudă şi subţire,

n-am încetat vreo clipă de-a spera

şi ţi-am jertfit iubire cu iubire,

încît, şi să nu fii, te-ar face vie,

de mila mea, cel care-n cer ne ştie.

III

Nimic nu-s, Doamne, în răspăr de tine

şi-aşa firav mă simt în trupul meu

că şi o zi mi-ar fi pe lume greu

să-nduplec cîtă moarte-am strîns în mine.

Dar în bătaia milelor divine

eu mînec iar, cu visul curcubeu,

şi-n poala ta, spre care fug mereu,

îmi este, Doamne, atît de cald şi bine!

Şi rămăşag cu-această carne pun

să n-o mai las în razna ei nebună,

dar niciodată nu-s destul de bun

să meargă-n mine vrednicia strună,

ci ca un fiu risipitor m-adun,

iar ruga mea mereu mai tristă sună.

Răzvan CODRESCU