PATIMI DE TOAMNĂ
Ce tristă-i
toamna-n parcurile goale,
cînd năpîrlesc
copacii pe alei
şi cerul sur îşi
lasă norii grei
să îi bocească
burgului în poale!
Pe udul caldarîm
îmi port agale
trudiţii paşi, ce
parcă nu-s ai mei,
şi-oricît de
bine-aş şti că nu mă vrei,
mă-ncurc mereu prin
preajma casei tale.
De guler noaptea
dindărăt mă prinde
şi-mi face, din
aievea, vînt spre vis,
dar c-un sărut
iubirea iar mă vinde,
şi iar pe cruce mă
trezesc că mi-s,
pe cînd ai morţii
corbi, în pînda lor,
se-adună pe Golgota
mea ciopor…
SOLA FIDE…
Singurătatea mea e
ca o zare
spre care stoluri
visele se duc
şi pier de vii în
largul ei uituc,
iar timpu-n urmă,
ceas cu ceas, mă doare.
Durere-s tot, din
duh în mădulare,
şi n-am habar, în
chinul meu năuc,
nici cum, nici
cînd, nici încotro s-apuc,
şi dragostea pe
limba ei îmi moare.
Stau stană-n recea
stelelor lumină
şi-abia găsesc un
rest de rugă-n mine,
dar prea sînt mari
măsurile divine,
iar eu mărunt şi
pururi greu de vină,
încît chiar bun,
cum vreau să cred că este,
nici Dumnezeu nu-i
leac tristeţii-aceste.
ULTIMUL
PLÎNS AL LUI EFREM
«Neveşnic sînt în carnea mea bătrînă
şi totuşi Tu Ţi-ai pus vecia-n mine
de la suflarea care viu mă ţine
şi pîn’ la crucea de pe Căpăţînă.
Nu m-ai zidit să mor, dar ştiai bine
(căci neştiut nu-i lucru să-Ţi rămînă)
că singur moartea mi-o voi lua stăpînă
şi-n tîrla ei mă voi sminti de Tine.
Şi tot Tu, Doamne, mi-ai intrat în piele,
să-nduri în mine chin adevărat
şi moartea Ta din firea mea să spele
cît smîrc se strînse-n mine de păcat,
ca să învii şi să mă-nalţ din rele,
cum eu nici pînă azi n-am apucat…»
TOAMNĂ ÎN DOI
Noi ne-am născut
cîndva din primăvară
şi ştim cum trage mugurul
spre floare
şi-n cîte vămi de
verde se măsoară
frunzişul pînă
scapătă şi moare.
Din timpul copt
cînd îndărăt priveşte,
le vede ochiul
toate împreună,
dureri şi bucurii,
şi-i omeneşte
că-n suflet lumea
ca-ntr-un scoc se-adună.
Ni-s anii toţi
minuni desţelenite
şi tot mai lungi
sînt umbrele-amintirii
întinse-n blidul
vechilor ispite.
Să ne iubim abia
de-acum am şti,
dar ce folos, cînd
peste pîrga firii
se lasă toamna – rece, udă, gri…?
TÎRZIU DE TOAMNĂ
Îţi mai aduci
aminte, Doamnă,
de cît era
pe-atunci de toamnă?
Treizeci de ani s-au
dus ca o clipită
şi toamna-n ruginia ei
splendoare
la fel ne minte şi
aceeaşi pare,
dar azi o ştim de
cutră-afurisită.
N-am mai cădea cu
visul în ispită,
dar rana veche nu
s-a-nchis şi doare,
şi-am da orice pe-o
duşcă de uitare
şi pe un bruş de
dragoste-mplinită…
Ne tragem trupul an de
an mai greu
şi-n păr ne lasă
vremea urme sure,
dar într-un capăt
veşted de pădure,
rămînem puri
şi-mbrăţişaţi mereu,
căci nu-i nici
morţii-ngăduit să fure
ce-a fost plăcut
cîndva lui Dumnezeu…
Răzvan
CODRESCU
2 comentarii:
Domnul Razvan,
Poeziile dvs imi merg la inima si ma bucura. Sunt foarte putini poetii care sa-mi placa.
Cris
Dacă vă merg la inimă, e aproape de ajuns. Sper să ne mai bucurăm împreună.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire