INTERMEZZO LIRIC: SONETE AUTUMNALE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PATIMI DE TOAMNĂ

Ce tristă-i toamna-n parcurile goale,

cînd năpîrlesc copacii pe alei

şi cerul sur îşi lasă norii grei

să îi bocească burgului în poale!

Pe udul caldarîm îmi port agale

trudiţii paşi, ce parcă nu-s ai mei,

şi-oricît de bine-aş şti că nu mă vrei,

mă-ncurc mereu prin preajma casei tale.

De guler noaptea dindărăt mă prinde

şi-mi face, din aievea, vînt spre vis,

dar c-un sărut iubirea iar mă vinde,

şi iar pe cruce mă trezesc că mi-s,

pe cînd ai morţii corbi, în pînda lor,

se-adună pe Golgota mea ciopor…

SOLA FIDE…

Singurătatea mea e ca o zare

spre care stoluri visele se duc

şi pier de vii în largul ei uituc,

iar timpu-n urmă, ceas cu ceas, mă doare.

Durere-s tot, din duh în mădulare,

şi n-am habar, în chinul meu năuc,

nici cum, nici cînd, nici încotro s-apuc,

şi dragostea pe limba ei îmi moare.

Stau stană-n recea stelelor lumină

şi-abia găsesc un rest de rugă-n mine,

dar prea sînt mari măsurile divine,

iar eu mărunt şi pururi greu de vină,

încît chiar bun, cum vreau să cred că este,

nici Dumnezeu nu-i leac tristeţii-aceste.

ULTIMUL PLÎNS AL LUI EFREM

«Neveşnic sînt în carnea mea bătrînă

şi totuşi Tu Ţi-ai pus vecia-n mine

de la suflarea care viu mă ţine

şi pîn’ la crucea de pe Căpăţînă.

Nu m-ai zidit să mor, dar ştiai bine

(căci neştiut nu-i lucru să-Ţi rămînă)

că singur moartea mi-o voi lua stăpînă

şi-n tîrla ei mă voi sminti de Tine.

Şi tot Tu, Doamne, mi-ai intrat în piele,

să-nduri în mine chin adevărat

şi moartea Ta din firea mea să spele

cît smîrc se strînse-n mine de păcat,

ca să învii şi să mă-nalţ din rele,

cum eu nici pînă azi n-am apucat…»

TOAMNĂ ÎN DOI

Noi ne-am născut cîndva din primăvară

şi ştim cum trage mugurul spre floare

şi-n cîte vămi de verde se măsoară

frunzişul pînă scapătă şi moare.

Din timpul copt cînd îndărăt priveşte,

le vede ochiul toate împreună,

dureri şi bucurii, şi-i omeneşte

că-n suflet lumea ca-ntr-un scoc se-adună.

Ni-s anii toţi minuni desţelenite

şi tot mai lungi sînt umbrele-amintirii

întinse-n blidul vechilor ispite.

Să ne iubim abia de-acum am şti,

dar ce folos, cînd peste pîrga firii

se lasă toamna – rece, udă, gri…?

TÎRZIU DE TOAMNĂ

Îţi mai aduci aminte, Doamnă,

de cît era pe-atunci de toamnă?

Treizeci de ani s-au dus ca o clipită

şi toamna-n ruginia ei splendoare

la fel ne minte şi aceeaşi pare,

dar azi o ştim de cutră-afurisită.

N-am mai cădea cu visul în ispită,

dar rana veche nu s-a-nchis şi doare,

şi-am da orice pe-o duşcă de uitare

şi pe un bruş de dragoste-mplinită…

Ne tragem trupul an de an mai greu

şi-n păr ne lasă vremea urme sure,

dar într-un capăt veşted de pădure,

rămînem puri şi-mbrăţişaţi mereu,

căci nu-i nici morţii-ngăduit să fure

ce-a fost plăcut cîndva lui Dumnezeu…

Răzvan CODRESCU