joi, noiembrie 29, 2012

INTERMEZZO LIRIC: SONETE AUTUMNALE




PATIMI DE TOAMNĂ

Ce tristă-i toamna-n parcurile goale,
cînd năpîrlesc copacii pe alei
şi cerul sur îşi lasă norii grei
să îi bocească burgului în poale!

Pe udul caldarîm îmi port agale
trudiţii paşi, ce parcă nu-s ai mei,
şi-oricît de bine-aş şti că nu mă vrei,
mă-ncurc mereu prin preajma casei tale.

De guler noaptea dindărăt mă prinde
şi-mi face, din aievea, vînt spre vis,
dar c-un sărut iubirea iar mă vinde,
şi iar pe cruce mă trezesc că mi-s,
pe cînd ai morţii corbi, în pînda lor,
se-adună pe Golgota mea ciopor…


SOLA FIDE

Singurătatea mea e ca o zare
spre care stoluri visele se duc
şi pier de vii în largul ei uituc,
iar timpu-n urmă, ceas cu ceas, mă doare.

Durere-s tot, din duh în mădulare,
şi n-am habar, în chinul meu năuc,
nici cum, nici cînd, nici încotro s-apuc,
şi dragostea pe limba ei îmi moare.

Stau stană-n recea stelelor lumină
şi-abia găsesc un rest de rugă-n mine,
dar prea sînt mari măsurile divine,
iar eu mărunt şi pururi greu de vină,
încît chiar bun, cum vreau să cred că este,
nici Dumnezeu nu-i leac tristeţii-aceste.


ULTIMUL PLÎNS AL LUI EFREM

«Neveşnic sînt în carnea mea bătrînă
şi totuşi Tu Ţi-ai pus vecia-n mine
de la suflarea care viu mă ţine
şi pînla crucea de pe Căpăţînă.

Nu m-ai zidit să mor, dar ştiai bine
(căci neştiut nu-i lucru să-Ţi rămînă)
că singur moartea mi-o voi lua stăpînă
şi-n tîrla ei mă voi sminti de Tine.

Şi tot Tu, Doamne, mi-ai intrat în piele,
să-nduri în mine chin adevărat
şi moartea Ta din firea mea să spele
cît smîrc se strînse-n mine de păcat,
ca să învii şi să mă-nalţ din rele,
cum eu nici pînă azi n-am apucat…»


TOAMNĂ ÎN DOI

Noi ne-am născut cîndva din primăvară
şi ştim cum trage mugurul spre floare
şi-n cîte vămi de verde se măsoară
frunzişul pînă scapătă şi moare.

Din timpul copt cînd îndărăt priveşte,
le vede ochiul toate împreună,
dureri şi bucurii, şi-i omeneşte
că-n suflet lumea ca-ntr-un scoc se-adună.

Ni-s anii toţi minuni desţelenite
şi tot mai lungi sînt umbrele-amintirii
întinse-n blidul vechilor ispite.
Să ne iubim abia de-acum am şti,
dar ce folos, cînd peste pîrga firii
se lasă toamna – rece, udă, gri…?


TÎRZIU DE TOAMNĂ

Îţi mai aduci aminte, Doamnă,
de cît era pe-atunci de toamnă?

Treizeci de ani s-au dus ca o clipită
şi toamna-n ruginia ei splendoare
la fel ne minte şi aceeaşi pare,
dar azi o ştim de cutră-afurisită.

N-am mai cădea cu visul în ispită,
dar rana veche nu s-a-nchis şi doare,
şi-am da orice pe-o duşcă de uitare
şi pe un bruş de dragoste-mplinită…

Ne tragem trupul an de an mai greu
şi-n păr ne lasă vremea urme sure,
dar într-un capăt veşted de pădure,
rămînem puri şi-mbrăţişaţi mereu,
căci nu-i nici morţii-ngăduit să fure
ce-a fost plăcut cîndva lui Dumnezeu…

Răzvan CODRESCU

2 comentarii:

La 4/12/12 8:06 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnul Razvan,

Poeziile dvs imi merg la inima si ma bucura. Sunt foarte putini poetii care sa-mi placa.

Cris

 
La 4/12/12 8:30 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Dacă vă merg la inimă, e aproape de ajuns. Sper să ne mai bucurăm împreună.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire