miercuri, noiembrie 28, 2012

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXXIII)



Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Lambert Maria Wintersberger: Sodoma şi Gomora (1969) - 
imagine care a însoţit articolul în revistă


1998
ISPITA «IUBIRII»

Limbajul ideologic nu a dispărut. Nici în Occident. Limbaj mincinos, clişee care creează iluzii şi împiedică gîndirea. Nu e altfel decît ceea ce se petrecea sub pecetea comunismului; însă pentru occidentali, care nu l-au trăit, care nu au avut experienţa brutală pe care am avut-o noi, a detecta limbajul corupt este uneori mai dificil.
Atrage atenţia faptul că unii dintre termenii contaminaţi sînt legaţi de creştinism. În timp ce anumite cuvinte tind să dispară din universul mental occidental („păcat”, „har”, „împărăţia lui Dumnezeu” sînt cuvinte pe care rareori le mai întîlneşti, şi atunci din partea unor personalităţi foarte curajoase, care merg împotriva curentului), altele sînt cuprinse de o adevărată inflaţie, cu un sens străin sau chiar contrar celui creştin.
Pînă nu demult, mai precis pînă în 1989, „pacea” era marea deviză. „Lupta pentru pace” prinsese în anii 80 tot Occidentul şi, nu mai puţin, o mare parte din reprezentanţii oficiali ai Bisericilor. Căci, se zicea, nu-i aşa că Hristos ne-a adus „pacea”? „Pacea de sus”, pacea lui Dumnezeu în sufletul vindecat de războiul patimilor, acum devenea acea pace politică ce nu era decît capitulare anticipată, admiraţie neruşinată faţă de puterea militară a comunismului sovietic ateu. Cum se scanda pe atunci: „Mai bine roşu decît mort!” [1] (cel mai infam slogan pe care l-a purtat vreodată Occidentul).
„Lupta pentru pace” s-a estompat în Apus o dată cu prăbuşirea comunismului. Acum cuvîntul cel mai grav lovit este „iubirea”. Pentru că „iubirea” a devenit un termen politic.  În numele „iubirii” se argumentează pentru desfiinţarea statelor naţionale, a graniţelor între popoare, pentru o imigraţie nelimitată, de sute de mii de neeuropeni (foarte adesea de religie islamică), pentru o civilizaţie nivelatoare, de imperiu planetar. În numele „iubirii” ataşamentul faţă de cultura şi întreaga tradiţie europeană sînt etichetate drept „xenofobie” şi „rasism”. În numele „iubirii” sînt apărate relaţiile homosexuale. În numele „iubirii” – acel drept şi deci libertate a iubirii – este condamnată rigoarea căsătoriei (fireşti) şi încurajate libertinajul şi promiscuitatea. În numele „iubirii” li se interzice părinţilor, prin lege (?), în mai multe state din Occident, orice fel de pedepsire sau chiar de mustrare a propriilor lor copii, care sînt îndemnaţi să-şi denunţe părinţii, adresîndu-se organelor statului – stat care altminteri se defineşte pe sine ca pe o adevărată încarnare a „iubirii”. Iar în noul curent pseudo-religios (New Age), acel sincretism al religiilor care bîntuie lumea, tot „iubirea” este valoarea supremă, cu care purtătorii noilor ideologii nu mai prididesc să se laude, arătîndu-se pe sine ca plini de virtute…
În toate aceste exemple, se recurge la întrebarea decisivă: Dar nu e Dumnezeu Iubire? Deci tot ceea ce este iubire este Dumnezeu. Fireşte, citatele din Sf. Pavel nu lipsesc din această argumentaţie. Nu oare Sf. Pavel a zis că nu există nimic mai mare decît iubirea? Prin autoritatea Sfîntului Apostol Pavel, totul, orice erezie sau nebunie, se poate justifica… [2]
Ce a spus însă Sf. Pavel? Cum e cu putinţă a citi rîndurile lui într-un spirit care este tocmai opusul a ceea ce el spune?
Capitolul 13 din Epistola întîi către corinteni este textul cel mai des citat de noii propagandişti ai iubirii. Într-adevăr, tot acest capitol este un imn închinat iubirii. Iubirea fără de care orice grai omenesc sau chiar îngeresc este vorbă goală; iubirea care nu apune niciodată. Numai că Sf. Pavel nu se lasă dus de sentimentalitatea care întunecă mintea, nu vorbeşte vag despre iubire,  ci arată limpede care anume este iubirea ce poartă veşnicia în ea. E acea Iubire care stă alături de Credinţă şi de Nădejde – cele trei „virtuţi teologice”, cum le numim. Credinţa, nădejdea şi dragostea cresc una dintr-alta, se susţin una pe alta. Sînt ca trei flori dintr-o tulpină, o indestructibilă treime. Cea mai mare dintre ele rămîne totuşi dragostea, ea fiind, paradoxal, şi rădăcina care le hrăneşte pe celelalte două, şi floarea pe care credinţa şi nădejdea o poartă.
Sf. Pavel ne dă în acelaşi timp o descriere a iubirii (care din nou restrînge aria cuvîntului), spunînd că dragostea „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale… nu se bucură de nedreptate, ci se bubură de adevăr”.
Înţelesul paulinic al cuvîntului „iubire” este destul de precis, nu se întinde ca un elastic să cuprindă orice, ci este delimitat prin „adevăr”, „dreptate” (acestea raportîndu-se la Dumnezeu), prin renunţarea la sine (nu caută la ale sale, nu se trufeşte, nu este ostentativă). Cu toate acestea, rîndurile Sfântului Apostol Pavel pot fi şi ele răstălmăcite: dacă Sf. Pavel a spus că iubirea nu se poartă cu necuviinţă, ci este întotdeauna de partea adevărului şi a dreptăţii, înseamnă, se argumentează aici, că orice iubire (homosexuală, de exemplu) este cît se poate de cuviincioasă! Cuvintele apostolice sînt luate drept o constatare de fapt, nu drept o propovăduire a adevăratei iubiri. Orice considerăm noi (noi sîntem etalonul, măsura lucrurilor) drept iubire, nu se poate, prin definiţie, asocia cu ceva necuviincios sau nedrept, cu neadevărul sau cu păcatul! Numai că nu asta este ceea ce Sf. Pavel a spus, ci, dimpotrivă, că numai acea iubire care într-adevăr nu caută la ale sale, care într-adevăr nu se bucură de nedreptate şi necuviinţă, este iubire care nu apune. Sf. Pavel face distincţii precise, el nu apără „lumea” în păcatul ei, ci propovăduieşte iubirea adevărată, acea iubire care vine de la Dumnezeu şi constituie legătura cu El.
Ceea ce se petrece aici, modul în care sînt răstălmăcite cuvintele apostolice, reprezintă o gravă confuzie: confuzia între iubire şi patimă. Patima sexuală, patima puterii, patima trufiei. Patima păcatului mulţumit de el însuşi. Eul exacerbat în revoltă împotriva lui Dumnezeu.
În cuvîntul „iubire” se confruntă două realităţi spirituale incompatibile. Acesta este un război spiritual radical. Sub cuvîntul „Iubire”, care este tocmai numele lui Dumnezeu, se ascunde acum revolta împotriva lui Dumnezeu. În acest cuvînt găsim concentrată lumea care „caută la ale ei”, nemaivoind să ştie de Dumnezeu.
Nu e deloc întîmplător că tocmai cuvîntul „iubire” joacă un rol atît de important în ideologiile moderne, în propaganda politică, în ereziile timpului. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, tocmai de aceea „lumea” (lumea păcatului) strigă: „Ba eu sunt iubire!”. În faţa iubirii lui Dumnezeu „lumea” pune o altă iubire: iubirea de sine. Tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire, tocmai de aceea nu poate fi o minciună mai demonică decît aceea care spune: „Nu la Dumnezeu este iubirea, ci la noi; veniţi la noi şi vă vom da adevărata iubire!”.
Cuvîntul „iubire” este un cîmp de luptă. În acest cuvînt se confruntă credinţa în Dumnezeu şi capitularea în faţa idolilor. Este o mare ispită. Diavolul nu este şi nu a fost niciodată inventiv. El nu creează un nou limbaj, ci parazitează cuvintele lui Dumnezeu. El este minciuna şi impostura.
E nevoie de vigilenţă spirituală. Toate modelele ideologice ale Apusului vor veni şi în România, şi vin deja. Pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi. Pregătiţi prin credinţa noastră. Dar şi cu deschidere către acea parte din Occident care poartă o luptă curajoasă cu idolii timpului, şi mai ales cu falsa iubire. Cum spunea, încă din 1908, scriitorul englez G. K. Chesterton, arătînd pacostea virtuţilor care s-au rupt de credinţa în Dumnezeu: „Lumea modernă nu este rea. În unele privinţe, ea este chiar mult prea bună. E plină de virtuţi… care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul… Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”.

Monica PAPAZU
[Danemarca]

[1] În Piaţa Universităţii din Bucureşti, în 1990, se scanda exact invers: Mai bine mort decît comunist!”... [Nota Blog]
[2] Aş adăuga, în acelaşi sens, exemplul Fericitului Augustin, citat curent cu al său Iubeşte şi fă ce vrei!. [Nota Blog]

* Monica Papazu, „Ispita «iubirii»”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94, octombrie 1998, p. 1.

Autoarea articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV)Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)     

5 comentarii:

La 29/11/12 1:25 p.m. , Anonymous Alexandru a spus...

Cu cat iubim mai putin, cu atat vorbim mai mult despre iubire! Azi lucrurile stau chiar mult mai rau decat in 1998, iar articolul ma tem ca va ramane actual pana la sfarsitul lumi...

 
La 29/11/12 1:31 p.m. , Anonymous Cristina a spus...

Nimic despre noua carte a domnului Plesu?

 
La 29/11/12 2:32 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cristina

Îmi trebuie răgazul de-a o citi. Dar ceea ce pot mărturisi şi eu, chiar aşa pe necitite, doar după o simplă răsfoire, este că îşi merită statutul de „carte a anului”, dincolo de orice rezerve ce s-ar putea formula.
Probabil că „ortodocşii adevăraţi” se vor strădui şi de data aceasta, cum s-a întîmplat şi cu cartea despre îngeri, să-i găsească noduri în papură (mai ales cu privire la eludarea unei anumite bibliografii patristice). „Geloşii” mai cu pretenţii (specia Bădiliţă sau specia Platon) îi vor găsi, mai mult ca sigur, şi alte cusururi. Dar autorul cred că are toată simpatia lui Dumnezeu, Căruia, ca om ce S-a făcut, nu se poate să nu-I placă să Se redescopere atît de proaspăt pe Sine Însuşi, după două mii de ani…

 
La 29/11/12 9:49 p.m. , Anonymous Cristina a spus...

Domnule profesor, îmi aduc aminte cînd ne-aţi vorbit despre cartea lui Joachim Jeremias scoasă la Anastasia pe cînd dvs. eraţi acolo redactor şef. Mă gîndesc că trebuie să fie o legătură...

 
La 29/11/12 10:03 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Cristina

Probabil că da (maestrul Sorin Dumitrescu ştie mai bine), deşi la d-l Pleşu este vorba de un cu totul alt tip de abordare.
La cartea despre îngeri a lui A. P., îmi aduc aminte că S. D. a cam strîmbat din nas. Sînt tare curios dacă o va face, public, şi de data aceasta...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire