Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere,
timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din
Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor
şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost
sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor
şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru
detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
1996 [1]
«DOAR O VORBĂ SĂ-ŢI MAI SPUN…»
Trăim într-o lume
în care oamenii se iubesc atît de puţin (unul pe celălalt, că pe ei înşişi se
iubesc mai toţi), sînt atît de puţin dispuşi la preţuirea reciprocă, încît
atunci cînd doi oameni (şi mai ales doi intelectuali)
fac profesiune publică de tandreţe nu putem să nu ne înduioşăm.
Ce frumos scrie d-l
Liiceanu, fără false pudori, despre „Arheul Pruteanu” (în revista 22, nr. 3/316, din martie 1996, p. 5),
adică despre d-l Pruteanu George, scriitorul şi tele-vorbitorul nervos şi caustic,
devenit, peste noapte, român exponenţial, pură esenţă dîmboviţeană, negaţie a
trecutului, grimasă a prezentului şi garanţie a viitorului nostru naţional! Şi
ce frumos scrie d-l Pruteanu, „Arheul”, în „propoziţii simple”, despre acest
„Candide” al nostru (în revista Dilema,
nr. 65, din martie 1996, p. 13), adică despre d-l Liiceanu Gabriel,
„humanistul” cu inimă de copil, care „scociorăşte în bube, mucegaiuri şi
noroi”, storcînd de acolo (copil, de!) „adevăruri despre nişte părţi ale
psihologiei naţionale, ale mentalului colectiv”, pe care apoi le conjură să
miroasă frumos, cum amiroseau pe vremuri răşinele la Păltiniş!
„Arheul meu!” –
şopteşte d-l Liiceanu dinspre stînga stîngii democrate. „Candidul meu!” – îl
îngînă d-l Pruteanu dinspre dreapta aceleiaşi stîngi [2]. Amuţeşte şi d-l Sava,
cîrtitorul, de atîta iubire. Gelos, d-l Patapievici îi priveşte printr-o
lentilă. D-l Pleşu, care a stat în dilemă – să răspundă? să nu răspundă? – cînd
îl curtase public d-l Pruteanu, îşi răsuceşte acum barba, visător. Stă lumea
întreagă şi se uită, ca la doi turturei, şi se miră cu acea mirare cu care
(scrie şi într-o carte a Jeannei Hersch!) încep „filosofia şi adevărul”… „Doar
o vorbă să-ţi mai spun!” – pare să zică d-l Pruteanu, fascinat de
spiritualitatea higienică a candorii întruchipate. Iar d-l Liiceanu, sedus de
materialitatea uscăţivă, ca de „mort viu”, a penetrantului „arheu”, exclamă
pierdut: „La dracu’ cu
peratologia!”.
De ce „arheu”? De
ce „Candide”? Pentru că d-l Liiceanu rămîne şi în dragoste un filosof, iar d-l
Pruteanu rămîne şi în dragoste un literat. Dacă ar fi fost în chestie, d-l Emil
Constantinescu, bunăoară, ar fi găsit ceva cu rocile, cu solurile… (Dar nu e în
chestie.) Aşa e în iubire: rămîi tu însuţi, chiar dacă ţi-o iau cuvintele pe
dinainte; îţi pierzi minţile, dar nu-ţi pierzi „naturelul”.
E bine să începem
să ne iubim pe faţă – dacă nu vrăjmaşii (ca în fundamentalismul creştin), măcar
frăţiorii (ca în lojile masonice). E bine să începem să ne (re)cunoaştem în de
noi şi să nu ne temem de cuvinte. E bine că ne-am aflat, în sfîrşit, cu
candoare, arheul. Şi reciproca.
V. A. M.
[1] Întrucît în Puncte cardinale (la rubrica „Un ochi
rîde, altul plînge…”, semnată V. A. M.) mai apăruse, în aprilie 1996, un
articol cu titlul celui din postarea anterioară, în care era vorba, desigur,
(şi) despre numitul George Pruteanu, reproduc în cadrul acestei antologii şi
textul respectiv, prevenind orice eventuală confuzie sau nedumerire (mai ales
că în comentariile de pe blog s-a adus vorba, în context, şi de d-l Gabriel
Liiceanu, celălalt „erou” al lui). (R. C.)
[2] La vremea aceea George Pruteanu nu virase încă spre Corneliu Vadim Tudor şi România Mare. (Am simţit nevoia acestei note - postate ulterior - pentru cei cîţiva cititori mai tineri ai blogului.).
[2] La vremea aceea George Pruteanu nu virase încă spre Corneliu Vadim Tudor şi România Mare. (Am simţit nevoia acestei note - postate ulterior - pentru cei cîţiva cititori mai tineri ai blogului.).
* V. A. M., „Doar o vorbă să-ţi mai spun…”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 4/64,
aprilie 1996, p. 16 (în cadrul rubricii „Un ochi rîde, altul plînge…”).
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Antologia
Punctelor cardinale (I) - “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (III) - “Mircea Eliade - «credinciosul fără
Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia
Punctelor cardinale (V) - “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între
bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia
Punctelor cardinale (VI) - “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (VII) - “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (VIII) - “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (IX) - “Dimensiunea transcendentă a politicului:
Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (X) - “Necesitatea unei viziuni de dreapta...”
(1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (XI) - “Apelul unui licean către «oastea
naţionalistă»” (1995)
* Antologia
Punctelor cardinale (XII) - “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare”
(1995)
* Antologia
Punctelor cardinale (XIII) - “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia
Punctelor cardinale (XIV) - “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XV) - “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XVI) - “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”
(1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XVII) - “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XVIII) - “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XIX) - “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XX) - “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia
Punctelor cardinale (XXI) - “San Juan de la Cruz: Romances”
(1997)
* Antologia
Punctelor cardinale (XXII) - “Inchiziţia marxistă împotriva lui
Mircea Eliade” (1997)
* Antologia
Punctelor cardinale (XXIII) - “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de
1,65»“ (1997)
* Antologia
Punctelor cardinale (XXIV) - “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) - “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
In orice caz, e mai candid Liiceanu decat era Pruteanu arheu... Oare nu din candoare ne indemna sa il votam pe Iliescu ca sa nu iasa Vadim? Avem intelectualitate "candida", asta e problema noastra...
RăspundețiȘtergere