DIN
SONETELE
SĂRMANULUI
DIONIS
LII
Contemporani
mi-au fost şi buni, şi răi,
şi
nimănui nu-mi place să-i fiu jude,
dar,
gură-cască-a bietei caracude,
Junimii-i
ştiu mai toţi clienţii săi.
Şi azi,
în pacea-acestei triste-odăi,
vreun
chip se iscă sau vreun glas se-aude,
dar
toate-mi par pompoase sau zălude,
iar
geniul pus la zid de nătărăi.
Mai
mare, cum şi numele i-o spune,
[loc indescifrabil] era-ntre ei,
un fel
de Stradivarius fără strune,
dar
ocoşit ca Joe printre zei…
Şi el,
şi alţii aveau mai multă dare
de mînă
decît spirit viu şi mare.
LIII
Era
Mihai uriaş printre pigmei
şi-adeseori
bîrfeam prin cafenele
pe-atîţia
ipochimeni plini de ei
şi care
nu-şi mai încăpeau în piele.
„Aşa-i
pe lume, frate Dionis:
au
pururi proştii pîinea şi cuţitul,
iar cei
deştepţi bolesc de cîte-un vis
şi-abia-şi
cîştigă traiul lor, pîrlitul…”
Avea
atunci o toamnă în priviri
pe care
n-am s-o pot uita vreodată…
Să nu-l
deplîngi şi nici să nu-l admiri
nu era
chip, şi cafeneaua toată
mi-apare
azi, în mucede-amintiri,
ca un
oracol sfînt de altădată.
LIV
Aşa de
mult ni-s zilele tristeţe
că
ne-amărăsc fiinţa pîn’ la gînd,
dar tot n-am vrea ca moartea mai curînd
în pacea ei stelară să ne-ngheţe.
Să fim, cu orice preţ, rîvnim cu toţii
şi ne-ndoim de-o viaţă viitoare,
crezînd deplin doar clipei care moare,
ce iar şi iar o tot furăm, ca hoţii.
De-am putrezi ca Iov printre gunoaie
şi răni făptura-ntreagă de ne-ar fi,
ne-am vrea mereu în trupul nostru vii,
ca mine-n ferecata mea odaie...
O, Doamne, de-am avea nărav în tine,
cu cît ne-ar fi şi-aici, şi-n veci mai bine!
Pentru conformitate,
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu