ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXVI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1997

NICI PRINTRE EVREI N-A LIPSIT 

ADMIRAŢIA FAŢĂ DE CODREANU!

Corneliu Z. Codreanu (1899-1938), “Căpitanul” Mişcării Legionare (înfiinţate în vara anului 1927), rămîne una dintre figurile cele mai controversate ale istoriei noastre interbelice. Caracterul controversat al posterităţii lui nu ţine însă atît de “paradoxurile” acestei personalităţi harismatice (destul de egală cu ea însăşi, atunci cînd este bine cunoscută şi onest judecată), ci de uriaşul efort mistificator pe care l-au desfăşurat de-a lungul timpului adversarii neprincipiali ai legionarismului, fie români, fie neromâni.

Multe documente de epocă (unele “clasice”, altele dezvăluite relativ recent), provenite din cele mai felurite tabere ideologice, îl prezintă într-o cu totul altă lumină decît l-a reţinut propaganda (şi chiar istoriografia) “oficială”.

Deşi evreii au fost, programatic sau conjunctural, adversarii cei mai ireductibili ai lui Codreanu şi ai Mişcării sale, n-a lipsit nici printre ei evaluarea lucidă sau chiar admiraţia faţă de acest om excepţional, ce a marcat profund conştiinţa istorică şi religioasă a mai multor generaţii. Obtuzitatea patologică a unui Z. Ornea [1] (principalul detractor actual al dreptei creştine româneşti) este amendată, aşa cum vom vedea, chiar de către unii dintre consîngenii săi.

Cazul lui N. Steinhardt este îndeobşte cunoscut (mai ales prin referinţele din Jurnalul fericirii), dar acolo era vorba de un evreu creştinat (apropiat cercurilor de dreapta, botezat ortodox într-o închisoare comunistă şi ulterior călugărit). Aici oferim alte mărturii, provenite de la cîţiva evrei (un rabin, un istoric şi un scriitor) rămaşi întru totul fideli idealurilor rasei lor, ce au înţeles însă poziţia complexă a lui Codreanu, în nici un caz asimilabilă “antisemitismului” curent al grupărilor de tip fascist (mai exact: nazist, căci fascismul italo-spaniol, bunăoară, nu s-a caracterizat prin radicalism antievreiesc).

Din păcate, aceste mărturii (şi altele asemănătoare, pe care nu vom întîrzia să le publicăm într-un nou grupaj [2]) sînt de regulă ignorate, deşi, în alte privinţe, autorilor respectivi, suficient de iluştri, li se dă tot creditul (recentul Jurnal al lui M. Sebastian, în jurul căruia s-a făcut atîta vîlvă tendenţioasă, reprezentînd exemplul cel mai grăitor [3])!  (R. C.)

DAVID  ŞAFRAN (rabin [4])

           

“Intrasem în Casa Verde la ora 1 şi 20 [5]. Vorbeam de acum de peste două ceasuri [6]. Eram decis să mai rămîn, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într-o situaţie delicată. De afară răzbăteau voci care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mîna şi îmi spune:

– Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărîme din taina infinită a credinţei... Eu n-am venit să provoc ură sau răzbunare. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Ei nu-s decît oameni, poate chiar buni creştini... Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul-om...

Am plecat. Am cîntărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul: Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în [noaptea de 29 spre 30 noiembrie]1938”.

(A se vedea textul mai amplu  [dar nu integral]

reprodus în Gazeta de Vest, nr. 1/1991 [7])

NICHOLAS M. NAGY–TALAVERA (istoric [8])

“În micul spaţiu din faţa bisericii mişunau ţărani îmbrăcaţi în pitoreştile lor haine de diminică. [...] Prefectul de Turda – aşa cum fac deseori funcţionarii regimurilor ineficiente şi corupte – făcuse tot posibilul pentru a irita mulţimea: îi interzisese lui Codreanu să vorbească, dar nu interzisese întrunirea. Şi mulţimea de ţărani simpli şi sărmani se înteţi, pînă cînd cimitirul nu-i mai putu cuprinde. Deodată, în mulţime se făcu linişte. Un om înalt, de o frumuseţe tristă, îmbrăcat în costumul alb al ţăranilor români, întră în cimitir călare pe un cal alb. Se opri în apropierea mea, iar eu nu putui vedea nimic monstruos sau vătămător într-însul. Dimpotrivă, zîmbetul său sincer de copil iradia deasupra mulţimii nevoiaşe, părînd totuşi, în chip tainic, că venea de altundeva, de departe. Carismă este un cuvînt nepotrivit pentru a defini forţa ciudată care emana din acel bărbat. El era, ca să spun mai bine, bucată ruptă din acele păduri, din acei munţi, din viforul ce bîntuie năprasnic culmile înzăpezite ale Carpaţilor, din lacuri şi din rîuri. Şi aşa, în tăcere, rămase în mijlocul mulţimii. Nici n-avea nevoie de cuvinte. Tăcerea sa era ea însăşi grăitoare; părea a fi mai puternic decît noi toţi, mai puternic în rang decît prefectul care-i interzisese să vorbească. O ţărancă încărunţită de vreme îşi făcu semnul crucii şi şopti: «Trimisul Arhanghelului Mihail!». Apoi, clopotul cel trist al bisericuţei porni să bată, iar slujba religioasă, nelipsită înaintea oricărei întruniri legionare, începu. [...] După mai bine de un sfert de veac, n-am uitat întîlnirea mea cu Corneliu Codreanu”.

(Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others. 

A history of Fascism in Hungary and Romania, 

Hoover Institution Press, Stanford – Cal., 1971, p. 247; 

anul trecut, cartea a fost editată şi în limba română [9]; 

traducerea fragmentului de faţă s-a efectuat în Redacţie)

FELIX (FROIM) ADERCA (scriitor [10])

“Aderca, pe care l-am întîlnit aseară la cercul «sefard», unde am vorbit amîndoi despre [Camil] Baltazar, într-un fel de şezătoare «festivă», îmi spunea că deploră moartea lui Codreanu, care a fost un mare om, o apariţie genială, o forţă etică fără seamăn şi a cărui «moarte de sfînt» este o pierdere ireparabilă”.

(Mihail Sebastian, Jurnal – 1934-1945, 

Ed. Humanitas, Bucureşti,  1996, p. 195)

*

“Aderca, văzut alaltăieri, regretă moartea lui Codreanu. E convins că el, Aderca, ar fi reuşit să obţină de la Codreanu un regim bun pentru evrei. Crede că Pentru legionari este o carte istorică. Regretă că Garda este antisemită: fără de asta, s-ar fi înscris acolo. Regretă că nu l-a cunoscut pe Codreanu, care era o mare personalitate (ca Sarah Bernhardt, ca Goga)...”

(M. Sebastian, op. cit., p. 335)

[1] Istoricul literar şi publicistul Zigu Ornea (Ornenstein) – autor, între altele, al volumului Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995) – s-a stins din viaţă în anul 2001. [Nota Blog]

[2] Promisiune care, din păcate, a rămas neîndeplinită. [Nota Blog]

[3] A se vedea, chiar în cadrul acestei antologii, textele reunite sub titlul “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (mai ales cel semnat de părintele Nicolae Grebenea). [Nota Blog]

[4] Fiu de rabin, era în 1937 student şi doar candidat la rabinat. În 1948 va ajunge contracanditat al lui Moses Rosen la funcţia de şef-rabin al evreilor din România, apoi se va stabili în Israel, unde va publica mai multe cărţi, mai ales cu tentă memorialistică. [Nota Blog]

[5] În textul din revistă se preciza redacţional, între paranteze drepte: “În ziua de 11 februarie 1937”. Precizarea era inexactă: întîlnirea a avut loc în ziua de 11 ianuarie a anului respectiv. [Nota Blog]

[6] În timpul acelei memorabile întrevederi, Codreanu îi spusese, printre altele: “Poporul român n-a cunoscut de-a lungul istoriei sale nici ura de rasă, nici ura de clasă, nici vrajba religioasă. La noi n-au avut loc pogromuri, nici procese împotriva evreilor pentru omor ritual, ca în ţările civilizate din Occident, nici vînătoare de vrăjitoare, nici arderi pe rug, nici vreo «Noapte a Sfîntului Bartolomeu»... Religia noastră a fost o religie a ţăranilor, cum a numit-o filosoful Nae Ionescu, profesor de logică, metafizică şi mistică creştină. Înconjurat de neamuri ostile cu tendinţe imperialiste, poporul nostru n-a practicat, totuşi, şovinismul, ci s-a călăuzit de zicala: «Fiecare cu legea lui!». A trăit o mie de ani fără o ierarhie eclesiastică. Poporul nostru, născut creştin, a întreţinut adesea legătura cu Dumnezeu direct, fără mijlocitori, prin rugăciuni: acasă, pe ogoare sau în bisericuţele umile de lemn. L-am păstrat pe Dumnezeu în sufletul nostru. Ne-am închinat lui cu evlavie şi smerenie, iar cînd credinţa ne-a fost ameninţată, ne-am ridicat la luptă pentru apărarea ei. Asta nu se numeşte şovinism. Eu însumi mă inspir din Apostolul Pavel, care zice: La Judecata de apoi toate neamurile se vor înfăţişa, în frunte cu regii şi împăraţii lor, pentru a da socoteală de faptele pe care le-au săvîrşit pe pămînt [sinteză liberă a unor locuri din epistolele paulinice şi din Apocalipsă]. Un om care crede, cum cred eu, nu numai în judecata istoriei, ci şi în cea a lui Dumnezeu, nu poate urî alte neamuri, egale în faţa Lui. Poporul meu şi poporul dumneavoastră au avut aceeaşi soartă tragică. După ce poporul evreu îşi va regăsi Patria pierdută, va trebui să facem împreună pasul decisiv: reconcilierea istorică între cele două popoare ale noastre”. [Nota din rev.]

[7] Acum, textul integral al capitolului “Casa Verde” din cartea rabinului David Şafran Karl Marx antisemit (Ierusalim, 1979, pp. 106-115) se află reprodus în anexele celei de a doua ediţii a cărţii mele În căutarea Legiunii pierdute (Editura Christiana, Bucureşti, 2012, pp. 375-384) şi poate fi accesat şi pe acest blog: “Întîlnirea David Şafran – Corneliu Codreanu”. [Nota Blog]

[8] Evreu sefard, cu rădăcini în Oradea, născut la Budapesta în 1929, trecut prin lagărul de la Auschwitz şi decedat în California, în anul 2000. [Nota Blog]

[9] O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996. [Nota Blog]

[10] Născut la Vaslui, în 1891, şi decedat la Bucureşti, în 1962. [Nota Blog]

* “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia faţă de Codreanu!”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 8/80, august 1997, p. 16.

 Cînd admiraţia o ia razna...

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓 (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) - “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) - “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»“ (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) - “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) - “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) - “«Doar o vorbă să-ţi mai spun…»” (1996)