MONAHISMUL ŞI LUMEA DE AZI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Monahismul – alternativă sau perspectivă?

Există două gesturi pline de tîlc pe care unii sărmani le fac la vederea unei rase calugăreşti: scuipatul într-o parte şi mîna dusă la prohab. În­tîiul este exact inversul primirii Împărtăşaniei, cel de-al doilea rei­terează proto-gestul adamic…

Din­colo de vulgaritatea lor infantilă, ambele atestă fără putinţă de tăgadă scandalul, stress-ul vizual – dar îndeosebi metafizic – pe care apariţia unui călugăr sau a unei călugăriţe îl provoacă lumii contemporane.

Pentru cei ce nu au de-a face cu Bise­rica, această atitudine umorală rămîne fără urmări în planul reflecţiei. Cu totul altfel stau lucrurile pen­tru lumea adunată într-un fel sau altul între zi­durile lăcaşului de cult.

Dacă în vechime func­ţio­na o definiţie pre-cisă a ca­tegoriilor de persoane care în mod legitim pot participa la sfintele slujbe (cre­dincioşi, ca­tehumeni, energumeni), biserica zilelor noas­tre ne oferă un spectacol uman infinit mai pestriţ. Făcînd abstracţie de masa de gură-cască, cerşetori, amatori de folclor etc., ne vom referi – grosso modo – la două ti­pologii, oarecum mai individualizate: 1) prea-cucernicii – exponenţii unei men­talităţi de tip fariseic; 2) liberalii – exponenţii unei mentalităţi de tip saducheic (paradigma new-age).

Ambele categorii au în comun refuzul de a asuma pe de-a întregul Tradiţia bise­ri­cească. In vreme ce primii sînt motivaţi de un duh corpo­ra­tist, cripto-protestant, pentru cei din urmă Orto­do­xia prezintă un interes îndeosebi cultural. Cei dintîi sînt promotorii unei vulgate a “credinţei pe în­ţelesul tutu­ror”; ceilalţi, dimpotrivă, cultivă re­flec­ţia a­bundentă, “aleasa teologhisire”.

Chiar dacă îmbracă expresii diferite, atitu­di­nea faţă de monahism atît a “liberalilor”, cît şi a “prea-cucernicilor” este una singură: întrucît nu pot fi cu totul eliminaţi din “decorul” ecclesial, că­lugării trebuie aşe­zaţi într-o postură cît mai in­actuală, de efi­cienţă minimală, dacă se poate zero. Prea-cucernicia îi va proiecta aşadar într-o idea­li­tate radicală. Le va aloca o “evlavie” absolută atîta timp cît aceştia rămîn “pe soclu” şi nu apleacă urechea la frămîntările cetăţii.

La rîndul lor, “liberalii” se vor arăta dispuşi să le tolereze proximitatea cu condiţia să o “fil­tre­ze” în prealabil prin grila unui discurs egalitar: OK! Călugării băieţi sim­pa­tici, curăţei, inofensivi, care nu au altceva de făcut decît să “iubească” ge­neric şi în condiţii de asepsie o umanitate pe care o lasă să-şi vadă de ale sale.

“Monahismul şi căsătoria sînt cei doi ver­sanţi ai Taborului” – spune Paul Evdoki­mov [1]. Şi o grămadă de “firi simţitoare” s-au grăbit să înşface nada: monahismul, prin ur­mare, este o alternativă la căsătorie. Călu­gării au versantul lor, noi pe al nostru. Dacă lu­crurile ar sta în felul acesta, freamă­tul ten­sionat (pentru unii de-a dreptul discon­for­tul) pe care îl provoacă apariţia unui călu­găr n-ar avea însă o justificare serioasă.

Realitatea este însă cu totul alta. Chiar dacă din raţiuni de ordin istoric diferitele mă­dulare ale Bisericii s-au “specializat” şi func­ţionează în regim instituţional, aceasta este şi va rămîne un organism unitar. Şi în orice or­ganism viu, competenţele dife­ritelor orga­ne se distribuie pe principiul sincro­ni­cităţii, al simfoniei! Ele sînt împreună-lucră­toare, nu echivalente! [2]

Într-adevăr, vocaţia monahală are un carac­ter intranzitiv (“Nu toţi pricep cuvîntul acesta, ci aceia cărora le este dat” – Matei 19, 11). Nu însă şi orizontul de aşteptări pe care ex­perienţa monahală îl dezvăluie firii ome­neşti în ansamblul ei.

Din acest motiv, nu ră­mînem indiferenţi, nu ne lasă reci pre­zenţa unui că­lugar: jertfa lui, crucea pe care acesta a ales să o poarte nu îl priveşte nu-mai pe el! Ea este pe deplin coerentă cu jertfa, cu crucea fiecă­ruia dintre noi, dacă am ales – sau nu – să o pur­tăm.

Monahismul este avangarda corpului eccle­sial. Asemenea oricărui alt om, călugărul este rod al unirii conjugale. Îmbrăcînd ma­rele şi îngerescul chip, el dezvăluie însă chi­pul pe care toţi, bărbaţi sau femei, îl vom îmbrăca la rîndul nostru în Îm­părăţia Ceru­rilor. Ieşind din rîndurile mirenilor căsătoriţi (ponderea numerică a drept-slăvitorilor), el le face ară­tat, manifest, sensul eshatologic al conjugali­tăţii.

Nu avem, aşadar, nici un motiv să privim chiorîş monahismul. El nu destabili­zează instituţia matrimonială, nici nu îi sub­minează temeiurile me­tafizice. Iar dacă ne simţim totuşi agresaţi, în forul lăuntric, la a­pariţia unui călugăr, înseamnă că opţiunea, adevărata noastră opţiune, corespunde într-o măsură mult mai mică decît ne place să cre­dem declaraţiilor din care obişnuim să ne confecţionăm propria imagine de sine...

Monahul DANIEL CORNEA

[1] P. Evdokimov, Taina iubirii, ed. a II-a, Ed. Christi­a­na, Bucureşti, 1999, p. 79.

[2] Nu putem spune că ochiul este echivalent cu urechea, o alternativă la ureche, ori, metaforic, că “ochiul şi urechea sînt cei doi versanţi ai sensibilităţii”.