RELIGIA ÎN ŞCOLILE ROMÂNEŞTI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

La rubrica de comentarii din subsolul unei postări recente de pe acest blog („Familia şi erotismul mediatic”) s-a iscat o discuţie (fără legătură directă şi necesară cu tema postării) despre religia în şcolile româneşti (ecou al discuţiilor mai ample ce au avut loc, în vremea din urmă, în presă sau pe internet). Fiind o problemă de viu interes (inclusiv pentru cititorii curenţi ai acestui blog), am primit mai multe sugestii de a posta intervenţiile mai la vedere, ceea ce am decis să fac şi pentru faptul că postarea în subsolul căreia s-au angajat discuţiile era una conjuncturală, anunţînd o întîlnire tematică la Librăria Sophia (marţi 9 octombrie 2012), după a cărei consumare era firesc ca anunţul să fie şters de pe blog (cum îndeobşte se scot „afişele” după orice eveniment).

Reproduc deci aici, pe pagina principală a blogului, comentariile respective, în ordinea lor cronologică şi cu semnăturile aferente, inclusiv intervenţiile mele (marginale în context şi deliberat „reţinute”). Mi-am îngăduit, spre facilitarea lecturii, să pun diacriticele acolo unde erau lipsă şi să îndrept tacit unele erori de formulare sau scriere strecurate în comentariile redactate la repezeală (în ce priveşte strict ordinea gramaticală, ortografia – unificată după uzanţa curentă a blogului – sau punctuaţia).

Discuţiile pot continua, desigur, în subsolul postării de faţă (care rămîne permanentă şi la îndemîna oricui). Eu îmi voi păstra rolul de moderator discret şi atenţionez încă o dată că cele postate aici nu reprezintă decît în parte şi relativ ceea ce cred şi gîndesc eu însumi despre problema respectivă. (R. C.)

Anonim spunea...

Domnule Răzvan Codrescu, e dezbatere mare la ordinea zilei pe tema religiei în şcoli. Dumneavoastră chiar nu aveţi nimic de spus?! (8/10/12 6:42 PM) 

Răzvan Codrescu spunea...

Sigur că aş avea destule de spus pe tema respectivă şi că sînt principial de partea religiei. Dimensiunea creştină a fost şi rămîne dimensiunea esenţială a scrisului meu. Sînt, ca să spun aşa, creştin ortodox şi prin neam, şi prin botez, şi prin asumare lăuntrică, şi prin mărturisire publică, iar unii m-au calificat chiar drept „ortodoxist” şi „misticoid”.

Constat însă că lumea românească nu este în stare să poarte pertinent o discuţie atît de delicată şi de complexă cum este cea despre religie ca obiect de învăţămînt (ceea ce – ne place sau nu – este, în contextul actual, cu totul altceva decit învăţătura religioasă ca instrument catehetic confesional). Tabăra ateilor nu-şi poate depăşi patimile şi interesele antireligioase, iar tabăra ortodocşilor nu-şi poate depăşi nici ea patimile şi interesele confesionale. Rezultă un dialog al surzilor, confuz şi belicos, în care oricine intervine riscă să fie înţeles anapoda sau să trezească suspiciuni indigne în ambele tabere. Mă simt prea bătrîn ca să mă mai bag în aşa ceva şi nici nu cred că se poate combate eficient o formă de abuz cu o altă formă de abuz (cum se întîmplă de regulă pe la noi, în mai toate împrejurările). Pot face o singură afirmaţie categorică: RELIGIA TREBUIE SĂ RĂMÎNĂ PRINTRE OBIECTELE DE ÎNVĂŢĂMÎNT. (8/10/12 8:03 PM) 

Peregrinul transilvan spunea...

Orele de religie din şcoli nu trebuia să fie date pe mîna unei Biserici, fie şi majoritare. Dacă statul democratic modern este laic şi învăţămîntul tot laic, atunci Biserica nu avea ce să se amestece în treburile şcolii, ci să îşi facă liber orele ei de cateheză a copiilor, fiecare în confesiunea lui, iar la şcoală să se înveţe noţiuni generale de cultură şi morală religioase, necolorate confesional sau ideologic. (9/10/12 8:39 AM) 

Anonim spunea...

Şi cine să fi predat orele de religie? (9/10/12 9:52 AM) 

Peregrinul transilvan spunea...

Trebuia să se facă facultăţi specializate în care să se studieze istoria religiilor, filozofia religiei, mitologia generală, arta şi literatura religioase de pretutindeni, tot ce este cultură religioasă în general în istoria omenirii. Pînă ieşeau primele serii de absolvenţi, puteau preda provizoriu, plătiţi separat pentru munca lor, profesorii care se ofereau (şi fiţi sigur că s-ar fi oferit destui, dacă erau remuneraţi corespunzător) de alte materii umaniste (istorie, filozofie, limba română, limbi străine). Programele şi manualele ar fi trebuit să fie elaborate de oameni ai şcolii, Bisericile avînd doar un aport consultativ pentru esenţializarea şi corectitudinea informaţiei, nu cu interese prozelitiste. Libertatea bisericească recîştigată de pe urma căderii comunismului trebuia să şi-o manifeste orice Biserică prin o activitate catehetică specifică a preoţilor în spaţiul fiecărei Biserici în parte, independent de şcoală (care e generală şi obligatorie şi pusă pe baze cultural-ştiinţifice, nu religioase – şi cu atît mai puţin confesionale). Biserica e Biserică şi şcoala e şcoală, popa e popă şi profesorul e profesor: metodele şi scopurile sînt diferite, chiar dacă există şi puncte de convergenţă. (9/10/12 11:19 AM) 

Anonim spunea...

Să înţelegem că dumneata, domnule peregrin transilvan (greco-catolic?), te afli în dezacord cu toate protestele înaintate de numeroase organizaţii şi asociaţii religioase către Ministerul condus pe Abramburica? (9/10/12 12:56 PM) 

Peregrinul transilvan spunea...

Mă aflu în dezacord în primul rînd cu tonul dumitale persiflant şi necivilizat, în spatele căruia se ascund neînţelegerea problemei şi partizanatul confesional. Poate că multe proteste sînt bine intenţionate, dar aceasta nu însemnează că nu pot fi alăturea de drum, adică pe lîngă adevărata esenţă a discuţiei (cum este un anumit domn Ghiţiu), fiecare voind numai ce îi convine lui din propria perspectivă îngust confesională (ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept în care sînt cetăţeni liberi de cele mai diverse naţionalităţi, religii şi confesiuni).

Şi eu sînt ferm împotriva ateismului şi favorabil existenţei religiei ca obiect de învăţămînt, cum spunea şi dl. Codrescu. Şi ca să răspund la insinuare, deşi sînt ardelean, nu sînt unit, ci ortodox (din tată în fiu). Iar uniţii sînt pentru mine fraţi înstrăinaţi, nu duşmani ireductibili.

Faceţi revoluţie (eu m-aş bucura şi chiar aş da o mînă de ajutor), prefaceţi România într-un stat teocratic creştin ortodox, puneţi şcoala, prin Constituţie, sub tutela absolută a Bisericii majoritare, iar atunci pretenţiile vă vor fi perfect legitime! (9/10/12 2:00 PM) 

Anonim spunea...

Mai moderaţi, domnule Codrescu? (9/10/12 3:38 PM) 

Răzvan Codrescu spunea...

Da, dar în limitele pe care mi le-am propus.

Principial, nu-i pot contesta „Peregrinului” dreptatea, chiar dacă în unele puncte eu văd lucrurile puţin altfel. Pe de altă parte, înţeleg şi îngrijorările diferiţilor protestatari. Cred că problema s-a pus greşit, într-o pripă decerebrată, din capul locului (adică de la începutul anilor ‘90), ca mai tot ce s-a făcut în România postcomunistă sub tutela dezastruoasă a lui Ion Iliescu (et comp.). Acum se trag, în diferite feluri şi măsuri, consecinţele multor cîrpeli populist-demagogice de atunci.

Am fost profesor timp de 16 ani (dintre care 9 după 1989 – ba chiar la liceul pedagogic din Bucureşti, unde, ca să zic aşa, se mînca învăţămînt pe pîine), am fost martor al reintroducerii religiei în şcoli şi preocupat de problemă chiar prin sensibilitatea şi preocupările mele predilecte, am urmărit îndeaproape programele şi manualele (ba chiar am scris despre ele), am cunoscut numeroşi tineri profesori de religie şi am asistat efectiv la nu puţine ore de religie (şi în ciclul primar, şi în ciclul gimnazial, şi în licee), ba chiar am predat eu însumi, într-o vreme, noţiuni de religie în învăţămîntul postliceal (ca şi ore de metodică pentru viitorii învăţători). În virtutea tuturor acestora, pot să afirm – nu doar teoretic, ci şi practic – că problema a fost foarte prost gestionată oficial – şi la pornire, şi pe parcurs. Sînt unităţi de învăţămînt (şi în Bucureşti, dar mai ales în provincie) în care predarea religiei nu-i doar un eşec, ci un adevărat dezastru (prin incompetenţa pedagogică sau culturală, lipsa de tact şi înclinaţiile abuzive ale unor absolvenţi de Teologie, prin calitatea slabă a manualelor şi metodicilor aferente, prin ostilitatea mai mult sau mai puţin făţişă a celorlalţi membri ai corpului profesoral, prin atitudinea greşită a părinţilor şi implicit a copiilor, prin imixtiunea cel mai adesea incompetentă şi tendenţioasă a oficialităţilor bisericeşti, prin turpitudinea sau indolenţa reprezentanţilor Ministerului de resort sau ai Inspectoratelor locale etc.). Puţinele locuri care au făcut sau mai fac excepţie se datorează unor reziduuri de bun-simţ popular şi harului şi onestităţii morale şi profesionale a unor tineri teologi inimoşi (mult mai puţini decît nechemaţii şi adeseori luxaţi de propriii lor superiori eclesiastici sau de micile invidii „colegiale”). Presa a contribuit şi ea, din păcate, la crearea destul de frecventă a unor tensiuni inutile şi la vicioasa receptare a problemei în conştiinţa publică (ca să nu mai vorbesc de grupurile de presiune ateiste, cum a fost şi cel al politrucului neomarxist Remus Cernea, despre care aud că, mai nou, a ajuns, pînă una-alta, consilier guvernamental!).

Într-un cuvînt, mai totul e altfel decît s-ar fi cuvenit să fie, iar dezbisericirea şi chiar descreştinarea noilor generaţii se vede cu ochiul liber, de către orice observator lucid şi sincer, în pofida prezenţei formale a orelor de religie în şcoli. Şi impresia mea este că, în loc să căutăm, în sfîrşit, o soluţie lucidă şi realistă, noi ne înverşunăm să ne împiciorongim în fundătură, prefăcîndu-ne a nu vedea realitatea şi mişcîndu-ne într-un cerc limitat şi vicios de idei fixe sau de prejudecăţi nostalgice (confundate de unii cu slujirea cauzei ortodoxe şi creştine în general, cum este – pentru că veni vorba – şi cazul prietenului meu drag Paul Ghiţiu, care de data aceasta mi se pare că s-a băgat unde nu-i fierbe oala, cum se spune, făcînd afirmaţii discutabile chiar din punct de vedere teologic). Lucrurile ar trebui reexaminate cu principialitate şi responsabilitate, de oameni competenţi şi teologic, şi pedagogic, şi juridic, iar Biserica ar trebui să înţeleagă că prezenţa religiei în programele de învăţămînt public nu este pentru ea un cadou compensatoriu şi nu o scuteşte nicidecum să-şi facă datoria catehetică la nivel parohial, adică pe terenul ei şi cu mijloacele ei specifice, care nu pot fi extrapolate abrupt în mediul şcolar, structurat astăzi, la noi şi aiurea, pe cu totul alte coordonate funcţionale (separaţie care – nota bene – începuse să se facă, mutatis mutandis, oricît li s-ar părea de straniu urechiştilor ce se cred datori să-şi dea cu părerea, încă dinspre sfîrşitul Evului Mediu!). Un ideal paideic al secolului XXI, fie el şi creştin, trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor, să-şi găsească şi să-şi impună strategii noi, să nu rămînă „încremenit în proiectul” unui tradiţionalism inerţial şi constipat-resentimentar. Şi înainte de a se rezolva în şcoală, problema trebuie să se rezolve în Biserică. (9/10/12 4:55 PM) 

Anonim spunea...

Domnule Codrescu, la ce aţi scris dumneavoastră, cred că răspunsul este: Amin. Viorel. (9/10/12 7:54 PM) 

Anonim spunea...

În faţa adversarilor răuvoitori nu mai contează nuanţele şi cred că trebuie făcut corp comun. Sigur că sînt multe de îmbunătăţit, inclusiv pe linie de învăţămînt teologic (pentru care actualul patriarh n-a făcut nimic în cinci ani de zile). (9/10/12 8:20 PM) 

Anonim spunea...

Aş fi curios ce are de spus despre toate acestea un teolog ca Radu Preda. M. B. (9/10/12 8:24 PM) 

Răzvan Codrescu spunea...

Strămut totul pe pagina principală a blogului. Comentariile rămîn deschise (în subsolul noii postări). Întrucît şi aşa m-am lăsat pînă la urmă ispitit să spun mai mult decît îmi propusesem, nu voi mai interveni în eventuala prelungire a discuţiilor – ce riscă deja să devină oţioase în blogosferă – decît în mod excepţional (şi cît mai pe scurt cu putinţă). (9/10/12 8:32 PM)

Mai puteţi citi pe acest blog:

Prof. univ. dr. Radu Carp despre religia în şcoli (03.09.2009)