ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (IV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel-Iacob Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (de la Ciuc şi Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a tuturor sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1992

FIZIOLOGIA TREPĂDUŞULUI [1]

Trepăduşul nu e nici politic, nici apolitic, ci pe deasupra politicului, în sensul că se agită deopotrivă, cu perfectă degajare, în toate partidele şi sub toate regimurile, fără să caute prea mult nici la faţa şi nici la dosul patronilor săi. Trepăduşia este pentru el o funcţie fiziologică, pe care are grijă să nu şi-o pervertească prin conştiinţă. Ca specie biologică, trepăduşul este undeva între rîmă şi lipitoare. În limbajul simplu, popular, expresie lingvistică a simţului comun, el se numeşte îndeobşte vierme. Fireşte, trepăduşul este un vierme mai special, posedînd, măcar potenţial, gură, coate şi picioare (pluricopitate). Are momente cînd tace şi se tîrăşte (adică momente de sinceritate, cînd este el însuşi), dar are şi momente cînd dă din gură, din coate şi din picioare (adică momente de simulare antropomorfică, în care cineva neavizat chiar ar putea crede că se află în faţa unei vietăţi înzestrate cu conştiinţă).

La români, generaţia actuală de trepăduşi nu-i una spontanee, cum poate să pară la prima vedere, ci s-a puit în mocirla comunismului de ieri. Înclinaţia spre mocirlă a întregii societăţi româneşti a estompat deosebirile dintre om şi trepăduş, astfel că, fără un efort de atenţie, se poate cădea lesne în eroare; mai ales că trepăduşii s-au deprins de minune să mimeze "umanismul" şi "civilitatea", unii dintre ei regrupîndu-se chiar, cu scopul de a forma o nouă mocirlă, mai funcţională contextual şi în care să se şteargă orice deosebire evidentă între om şi trepăduş. Mijlocul cel mai eficient ar fi dialogul social, adică un fel de executare publică umilă, pe instrumente de coarde şi de suflat, a unor partituri primite din străinătate (unde trepăduşia a fost ferită de anumite forme de dogmatism, salvîndu-se de la proletarizare, iar nămolul, amestecat cu pulbere de aur, a fost deosebit de ispititor şi de prielnic pentru mai multe generaţii de viermi îngrăşaţi).

Trepăduşul optim este, se înţelege, cel "cu stea în frunte". Elita trepăduşilor români purta pînă mai ieri pe frunţile ei serene steaua cu cinci colţuri. Astăzi, după Tele-Revoluţia din Decembrie, s-a trecut, pe nesimţite, la steaua cu şase colţuri, înregistrîndu-se, aşadar, un vădit salt cantitativ. Cei care purtaseră deja steaua cu cinci colţuri au fost, din capul locului, cei mai avantajaţi, deoarece ei n-au pornit, aşa-zicînd, "de la zero", ci direct de la cinci, neavînd să-şi mai adauge decît un singur colţ (şi acela sponsorizat în valută forte)... E limpede că, în aceste condiţii, ei au ajuns cel mai repede fruntaşi de modă nouă – o categorie foarte preţuită, avînd, după repetate estimări, nu mai puţin de 22 de carate!

Dar să luăm un caz tipic de trepăduşie, spre a înţelege fenomenul în toată concreteţea lui. Trepăduşul despre care este vorba trece drept un trepăduş-filozof, avorton timpuriu al marxismului (prin forţa împrejurărilor); s-a încercat, de altfel, recuperarea lui într-o eprubetă marca Păltiniş, uzitîndu-se şi de tratamentul clasic cu raze ultraplatonice, dar rezultatele au fost mai degrabă modeste, tulburate de grave accese de semidoctism grecizant, mergînd pînă la sindromul Bibliopolis (un fel de masturbare filozofico-filologică, întîlnită adesea la unele specii degenerate de maimuţe antropoide şi intelectualoide). Pînă să fie avortat, fătul s-a dezvoltat în pîntecul materialist şi dialectic al genitoarei sale după un protoscenariu binecunoscut, traversînd fazele de pionier fruntaş, de activist U.T.C. şi de cenzor publicistic (la fiţuicile studenţeşti), cu devieri noiciste pe linie de partid, cum stătea frumos unui făt cosmetizat şi de mare viitor. Altminteri, era tare cald şi bine acolo, în placentă: şefia, şefie; Amfiteatrul, amfiteatru; casa la şosea, casă la şosea... Trăgea fătul a Dulea [2], ce mai încolo şi încoace!

După decembrie '89 te-ai fi aşteptat să-l vezi măcar niţeluş cu coada între picioare (uitasem să precizez că trepăduşul, ca şi dracul, are musai coadă, iar cînd n-are ce face, şi-o cîntăreşte pe şest, încîntat de sine însuşi). Aş! O dată avortat, s-a dezmeticit repede, ca orice trepăduş cu vocaţie, cîrmind-o cu tot tupeul dinspre logoreea comunistă spre cea anticomunistă şi dinspre activismul de partid spre civismul democratic, de-ai fi jurat că-i un îngeraş scos de la naftalină! Stăpîni noi şi-a găsit repede şi, ca să nu(-şi) mai aducă aminte de trecut, i-a ales pe cei mai occidentali(zanţi), punîndu-le arii păltinişene (al căror protocronism nu fusese încă desconspirat) şi alte tromboneli retropaideice, pînă ce a primit comenzi mai precise (şi o bursă la "Centru", de unde a dobîndit definitiv, ca bonus, şi cel de-al şaselea colţ al logostelei sale). Cocoţat apoi la amvonul democraţiei cosmopolite, a început să păstorească intelectualitatea "subţire" – aşa de subţire încît se vede prin ea pînă la New York şi pînă la Te-Aviv (ceea ce, trepăduşeşte vorbind, e cam totuna). Bisericuţa aceasta a "lumii bune" li se pare unora că aduce mai mult a Templu Coral; în orice caz, în sînul ei trepăduşul nostru a redescoperit (ca în autenticul "sîn al lui Avraam") căldurica zemoasă a pîntecului de altădată, voluptatea şi demosolidaritatea băltirii viermănoase, în văzul lumii, alături de neotrepăduşii standardizaţi ai "Europei comune". Două lucruri te uimesc la el: să vezi cu ce belşug de bale se pricepe, pe de o parte, să lingă unde a scuipat şi, pe de altă parte, să scuipe unde a lins! Şi totul cu aer băţos de cultură şi de moralitate la purtător, de ai zice că-şi merită numele de apostol, dacă n-ar fi prea evident că brusca sa convertire nu s-a făcut dinspre rău spre bine, pe vreun oarecare drum al Damascului, ci dinspre un rău periferic şi primitiv spre unul universal şi pervers, care nu se lasă exorcizat, cum crede dumnealui, cu citate din Umberto Eco. Din slugă la "dracul gol", iată-l trecut rîndaş la "dracul cu cărţi", pe drumul mai fără pulbere al Dunării albastre... Vorba românului: aş plînge eu, dar nu pot de rîs!

Uite de-aceea îţi vine să faci cîteodată, cu "reacţionari" ca Mircea Eliade, elogiul analfabetismului! Dacă nu-i neapărat o virtute, e cel puţin o scuză. Şi la oameni, şi la trepăduşi.

Răzvan CODRESCU

Nota bene: Orice neasemănare cu actualul redactor-şef adjunct al revistei 22 [3] este întîmplătoare. Cît despre asemănări, ele nu sînt întîmplătoare, dar asta nu mai este vina noastră...  

[1] Textul acestui pamflet (pe care astăzi îl găsesc plin de stîngăciile tinereţii) a apărut în revistă cu unele ajustări, din motive de spaţiu. Aici reproduc textul integral, conform vechii dactilograme. Menţionez că, la sugestia cîtorva cititori, acest text se substituie, în antologie (IV), celui postat iniţial ("Strategiile culpabilizării naţionale") şi retras la solicitarea autoarei lui (Dora Mezdrea). [Nota Blog]

[2] Mihai Dulea: sinistru activist şi cenzor de partid în domeniul cultural din ultima perioadă a comunismului, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei. Socialiste şi ministru adjunct al Culturii în anii cei mai negri ai ceauşismului. [Nota Blog]

[3] "Analistul politic" Dan Pavel, despre care nimeni nu s-ar fi aşteptat la vremea aceea că va ajunge în solda unui Gigi Becali (ce pe atunci, dacă e să dăm credit anumitor mărturii, era abia în faza în care le căra geamantanele prin aeroporturi fotbaliştilor din generaţia lui Hagi). [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, "Fiziologia trepăduşului", în Puncte cardinale, anul II, nr. 5/17, mai 1992, p. 15.

Dan Pavel şi Gigi Becali

(în loc de nedezminţire)

Mai puteţi citi în arhivele acestui blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»"? (1992)