CLAUDIU TÂRZIU DESPRE LEGIUNE ŞI CREŞTINISM

SUMARUL BLOGULUI

Postez şi aici proaspătul efort lămuritor al d-lui Claudiu Târziu cu privire la raporturile legionarismului interbelic cu creştinismul şi ortodoxia. Prilejuit de recentul scandal mediatic orchestrat pe seama Mănăstirii Petru-Vodă, textul îşi propune să reaşeze dezbaterea problemei – deviată spre partizanatul ideologic (fie el de stînga sau de dreapta) – pe făgaşul adevărului istoric (care, plăcut sau neplăcut, comod sau incomod, nu se lasă nici eludat şi nici mistificat din interese sau raţiuni conjuncturale). Autorul n-a ambiţionat să epuizeze problema sau să tragă concluzii definitive, ci doar să restabilească în mod corect nişte repere ale discuţiei, care probabil că se va duce încă multă vreme, din cele mai felurite unghiuri de vedere. Ideea nu este de a impune o anumită „viziune” asupra legionarismului, ci de a-l cerceta cît mai atent în el însuşi şi în oamenii care şi l-au asumat (anonimi sau iluştri, laici sau clerici, ortodocşi sau neortodocşi, plebei sau aristocraţi, intelectuali sau mai puţin intelectuali, tineri sau mai puţin tineri etc.), pentru a obţine o radiografie onestă şi cît mai obiectivă a unui fenomen istoric şi spiritual care a marcat adînc lumea românească a secolului XX şi încă se întîmplă să mai provoace, pur sau impur, şi lumea românească a secolului XXI. Cert este că o „mişcare” de asemenea amploare şi longevitate, care a electrizat cel puţin două generaţii succesive (cea a primului şi cea a celui de-al doilea război mondial), care şi-a trăit măreţia tragică între grotesc şi sublim şi care a fost „girată”, într-o măsură sau alta (şi uneori cu preţul vieţii), de unele dintre cele mai mari personalităţi (politice, culturale, duhovniceşti) pe care România le-a dat în ultima sută de ani, nu poate fi „expediată” de suficienţa nici unui discurs ideologic şi nici unui criticism resentimentar, ci reclamă un discernămînt (fatalmente creştin, dacă părţile sînt creştine) care depăşeşte cu mult mizele individuale, „urechismul” jurnalistic şi procustianismele de orice culoare.

Îi rog pe eventualii comentatori să aibă înţelegerea şi bunăvoinţa de a-şi plasa comentariile nu aici, ci direct pe Blogul lui Claudiu Târziu, unde textul a fost postat iniţial şi rămîne cu adevărat „acasă”. Altminteri discuţiile riscă să se disipeze sau să apuce direcţii secundare. În orice caz, nu eu se cade să fiu „moderatorul” lor, ci chiar cel care s-a decis să ridice mănuşa aruncată şi, eventual, să arunce el însuşi o alta. (R. C.)

ORTODOXIE ŞI LEGIONARISM

De la stînga la dreapta

Episodul de la Petru Vodă în care un grup de maici i-a cîntat părintelui Iustin Pârvu un imn legionar de ziua sa[1] a declanşat o nouă dezbatere despre raportul dintre Biserică şi Mişcarea Legionară. Stîngiştii au găsit pretextul ca, prin generalizare, să încerce compromiterea ortodoxiei şi să incrimineze sentimentul naţional. Anumiţi oameni declaraţi de dreapta au folosit prilejul pentru a se delimita de legionarism de pe poziţii creştine. În efortul lor, dreptacii se întîlnesc cu stîngiştii, cînd susţin că Biserica este ideologizată şi, prin urmare, trebuie curăţată de legionarism. Concluziile sînt greşite, pentru că premizele sînt false. (C. T.)

Cîţiva jurnalişti şi publicişti au susţinut acuzaţia unui domn, Marco Maximilian Katz – altminteri amestecat în afaceri cu iz penal –, lider al unui fantomatic Centru pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului, precum că într-o mănăstire ortodoxă se face propagandă legionară şi că asta e un act de antisemitism. Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Iaşiului, în subordinea canonică a căreia se află mănăstirile Petru Vodă şi Paltin, au fost somate să ia măsuri. Pe bună dreptate, Patriarhia a arătat că Arhiepiscopia Iaşiului are autonomie şi e singura îndreptăţită să se pronunţe. Arhiepiscopia Iaşiului a dat un răspuns duhovnicesc, dar, spre nemulţumirea pîrîşilor, n-a promis vreo anchetă disciplinară[2]. Nu era cazul. Întîmplarea s-a petrecut într-un cadru privat, deci nu a fost montată pentru a propaga un crez politic, şi numai prin indiscreţia unui participant a devenit publică. Mai limpede, nu s-a cîntat „Sfîntă tinereţe legionară” în biserică, după Sfînta Liturghie, şi nici în vreun marş al măicuţelor asupra Capitalei.

Atitudinea ierarhiei bisericeşti i-a aţîţat pe adversarii BOR din afara şi dinlăuntrul său, care au revenit cu noi acuzaţii: Biserica este infestată de legionari, care i-au şi imprimat un fundamentalism etnico-religios condamnabil[3]. Cu alte cuvinte, dacă eşti ortodox autentic, dacă respingi ecumenismul sincretist, dacă nu tolerezi păcatul (de exemplu, nu închizi ochii la propaganda homosexualităţii), dacă protestezi împotriva iniţiativelor guvernului pentru instituirea controlului absolut asupra persoanei, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale fireşti (în cazul actelor de identitate biometrice), şi dacă te mai pune păcatul să-ţi iubeşti şi neamul, atunci eşti legionar. Adică  fascist sau, dacă vreţi mai elaborat, antisemit, eugenist, progromist, terorist şi, în ultimă instanţă, necreştin. Aici, criticii de stînga ai Bisericii se întîlnesc cu unii de dreapta[4].

Soluţia care se impune în subtext este ca Biserica să se curăţe de legionari şi să se vindece de fundamentalism.

Primo: legionarii sau filo-legionarii nu sînt majoritari în Biserică, aşa cum s-ar putea înţelege, şi nici măcar prea vizibili. De altfel, sînt cunoscuţi şi alţi duhovnici foşti legionari, bunăoară părintele Arsenie Papacioc şi părintele Adrian Făgeţeanu, ca să-i numesc doar pe cei mai mari, care n-au fost niciodată surprinşi în vreo manifestare legionară, de vreo şapte decenii încoace. Dar aceştia sînt într-adevăr fundamentalişti: nu se abat o iotă de la Scriptură şi de la Tradiţia creştin-ortodoxă.

Dacă legionarii ar fi majoritari în Biserică, am auzi mai des vorbindu-se despre ei, ar fi putut imprima o atitudine generală, în speţă fundamentalistă, Bisericii, şi probabil că ar fi fost reprezentaţi în Parlament. Aşa, puţini şi cuminţi cum sînt, sînt invocaţi drept bau-bau de adversarii Bisericii sau pentru răfuieli în Biserică.

Desigur, există şi unele lucruri „stranii şi descumpănitoare”[5] care se petrec la Petru Vodă, în ultimii ani, şi care trebuie analizate şi rezolvate, dar ele nu pot fi extrapolate, fără nici un temei, la nivelul întregii ortodoxii româneşti şi nici măcar la cel al întregii obşti din Munţii Neamţului.

Secundo: nu numai (filo-)legionarii sînt fundamentalişti, în sensul trăirii fundamentelor ortodoxiei. Cunoaştem cu toţii o mulţime de exemple de mireni, monahi îmbunătăţiţi şi preoţi vestiţi – fie ei călugări sau parohi – care dau dovadă de un bun fundamentalism.

Tertio: istoricii de mare calibru care s-au ocupat de Mişcarea Legionară nu au căzut de acord asupra caracterului ei fascist. Ar fi oţios să mă apuc să lămuresc eu chestiunea, în cîteva rînduri. Cert este că între legionarism şi fascism sau nazism (asimilat fascismului) există o diferenţă fundamentală: credinţa în Dumnezeu. Fascismul este bazat pe mistica statului, nazismul – pe mistica rasei, iar legionarismul – pe creştinism.

O altă deosebire foarte importantă, care izvorăşte din prima: anticomunismul legionar, care era motivat nu doar politic şi patriotic, ci şi teologic. Fascismul şi nazismul au sorginte şi ambiţii socialiste (începînd cu viziunea secularistă şi pînă la naţionalizări şi controlul absolut al statului asupra persoanei), pe cînd legionarismul a fost o mişcare de tip conservator, adică de dreapta, cultivînd şi apărînd primatul spiritual, principiul monarhic, ideea naţională, tradiţia, familia, proprietatea (fără de care nu există libertate – spunea Petre Ţuţea). Nu degeaba în această mişcare au intrat şi o pleiadă de aristocraţi şi moşieri, alături de spuma intelectualităţii vremii, mulţime de studenţi, ţărani şi muncitori.

Legat de caracterul creştin şi conservator al legionarismului, ajungem şi la ce-i doare mai mult pe criticii de dreapta. Aceştia atacă legionarismul la esenţă şi susţin că nu există nici o compatibilitate între creştinism şi legionarism[6]. Drept care Biserica trebuie să se lepede de legionarii creştini, dacă aceştia nu s-au dezis de Legiune[7], şi să condamne Mişcarea Legionară – chiar dacă e „moartă şi îngropată”[8] –, din care nu mai poate fi recuperat nimic[9]. Locul astfel lăsat liber ar putea fi ocupat de autenticii conservatori[10]. Cei trei preopinenţi ai mei (care erau doi: d-l Mircea Platon) se îndoiesc însă că Sinodul va face ceva în acest sens, căci de ce s-ar debarasa de legionari, dacă nu s-a scuturat de comunişti?[11]

Aşadar, acum legionarilor li se neagă şi fibra creştină. După ce „reeducatorii” din anii ’50, de la Piteşti, de la Gherla şi din alte temniţe comuniste, au încercat să-L scoată pe Hristos din sufletele legionarilor prin tortură, acum noii „educatori” ai naţiei afirmă că Hristos nici n-a fost vreodată în sufletele legionarilor!

Dacă mergem la scrierile considerate doctrinare ale Legiunii, semnate ce C. Z. Codreanu, I. Moţa, I. Banea, Gh. Istrate, am zice că Mişcarea a fost una creştină[12] . La fel, dacă parcurgem scrierile unor minţi strălucite martore ale fenomenului, iar unele implicate în el: Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, N. Steinhardt. Al. Paleologu, Gheorghe Racoveanu, pr. Ilie Imbrescu şi încă mulţi alţii[13].

Mi se va replica probabil că în teorie legionarii erau creştini, dar cu practica stăteau mai rău. Ba poate mi se va spune şi că legionarii au devenit cu adevărat creştini numai în puşcăriile comuniste.

Avem însă şi aici o abundentă literatură ştiinţifică şi memorialistică din care reiese că legionarii frecventau slujbele religioase, că îşi ajutau aproapele prin tabere de muncă organizate special pentru construirea de case nevoiaşilor, cantine şi cămine sociale, poduri etc., că la Mişcare au aderat foarte mulţi preoţi şi călugări ş. a. Faptul că din cei 2200 de preoţi ortodocşi închişi de comunişti – cifră documentată pînă în prezent – covîrşitoarea majoritate erau legionari trebuie să ne spună ceva despre creştinismul Mişcării. Numărul de faţă al revistei ROST îi este dedicat părintelui Florea Mureşanu, ucis în temniţă de comunişti, după ce a ridicat un schit fără aprobare. A fost legionar şi nu s-a dezis de Mişcare pînă în ultima clipă. Nu e o excepţie. O fi el creştin, în opinia d-lor Racu şi Fedorovici? Or fi creştini alţi martiri ortodocşi din timpul comunismului, ca maica Mihaela Iordache sau Valeriu Gafencu, legionari pînă la moarte şi ei, şi consideraţi sfinţi încă fiind în viaţă? Or mai fi creştini marii noştri duhovnici Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu, care niciodată nu s-au „pocăit” de trecutul legionar? Mai au ei vreo şansă la mîntuire, sau numai noii „conservatori”?

Oare nu cumva puşcăriile comuniste s-au umplut de mucenici şi de sfinţi pentru că aceştia fuseseră pregătiţi pentru suferinţă şi jertfă în cuiburile Mişcării?[14] Ce altă grupare politică a mai dat atîta cantitate de jertfă? O jertfă asumată[15].

Că legionarii au şi greşit, e sigur, dar ce lucrare omenească este fără de greşeală? Măcar ei şi-au ispăşit erorile şi vărsările de sînge.

D-l Al. Racu afirmă că, dacă îi judecăm cu măsura Bibliei, singura valabilă acum ca şi în urmă cu 70 sau cu 700 de ani, legionarii ies prost. Poate că da, dar asta nu înseamnă că nu au fost creştini. Chiar şi atunci cînd au recurs la violenţă extremă, pentru că au făcut-o considerîndu-se într-un război sau în legitimă apărare, au vrut să apere fiinţa neamului şi au ripostat la terorismul de stat. Din acest punct de vedere, teologul Gheorghe Racoveanu şi Mitropolitul Athanasie Mironescu ne spun că Biserica îi iartă pe cei „necuraţi cu mîinile”, care ucid în război sau în legitimă apărare[16]. Şi dacă n-ar fi aşa, am avea o istorie de criminali şi de domnitori daţi anatemei, în frunte cu Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Este interesant cum unii dreptaci îi admiră pe luptătorii din rezistenţa armată anticomunistă din munţi din anii ’50 – majoritatea legionari – şi cum în acelaşi timp îi condamnă pe legionarii care au scos pistoalele împotriva autorităţilor care îi ucideau fără vină şi fără judecată, doar pentru a-i opri să ajungă la guvernare în anii ’30.

Ajuns aici, trebuie să remarc o nouă asemănare între stîngişti şi aceşti pretinşi „conservatori”: dubla măsură. În vreme ce primii pot justifica la nesfîrşit crimele comunismului, dar n-au nici o înţelegere pentru accidentele sîngeroase la care au fost împinşi legionarii[17], ultimii condamnă şi ei asasinatele legionare ignorînd cu bună ştiinţă faptul că acestea au fost provocate de uciderile sistematice la care au fost supuşi de „democraţii” liberali şi ţărănişti aflaţi la putere – cărora evident le găsesc scuze. Pentru stîngişti comunismul e o idee bună, dar aplicată greşit. Pentru „conservatori”, ţărăniştii şi liberalii sînt reprezentanţii tradiţiei naţionale şi creştine de la care ar trebui să se revendice o nouă dreaptă. Şi din acest punct de vedere, devine oarecum logic faptul că se străduiesc să pună legionarismul pe acelaşi plan cu comunismul. 

Aceasta este găselniţa de ultimă oră a domnilor care se consideră singurii conservatori adevăraţi: delimitarea de legionarism prin asemuirea lui cu comunismul. La fel cum oamenii de stînga spun că regimul comunist al lui Ceauşescu a fost fascism. Deci, prin deturnarea adevărului.

În sfîrşit, se mai întîlnesc într-un punct stîngiştii şi dreptacii despre care am tot făcut vorbire: îi presupun (filo-, cripto-, neo-)legionari pe toţi cei ce încearcă să fie obiectivi faţă de legionarism[18].

Aşa încît mie unuia conservatorismul acestor dreptaci îmi pare că aduce foarte mult cu cel al „conservatorilor” lui Dan Voiculescu.

Închei, asigurîndu-vă că acest articol nu are o miză ideologică sau partinică. Nu cred în posibilitatea repetării fenomenului legionar. Dar cred în nevoia de a restaura adevărul – pe care altminteri preopinenţii „conservatori” susţin că-l slujesc cu orice preţ, dar în fapt îl amputează pentru a încăpea în tiparul prejudecăţilor şi al fricilor lor de dată recentă.

Claudiu TÂRZIU

---

[1] Pe 10 februarie, Arhimandritul Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă (jud. Neamţ), a împlinit 92 de ani. În tinereţea sa venerabilul duhovnic a fost legionar, motiv pentru care, de altfel, a suferit 17 ani de închisoare, sub regimul comunist. Măicuţele de la Mănăstirea Paltin – ctitorie tot a bătrînului duhovnic, aflată în apropierea Mănăstirii Petru Vodă – au vrut să-i facă o bucurie părintelui Iustin şi i-au cîntat, în chilia sa, printre altele, şi Sfîntă tinereţe legionară. La scurt timp, unul dintre participanţi, stupid sau provocator, a postat înregistrarea video a momentului pe internet, ceea ce a stîrnit un scandal mediatic.

[2] „Mandatul primit de Biserică de la întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15), este acela de a cunoaşte, a trăi şi a mărturisi adevărul Evangheliei. Astfel, misiunea clerului şi a celor care fac parte din cinul monahal este aceea de a pune în lucrare această întreită responsabilitate. Nu se cuvine, aşadar, să se recurgă la mesaje sau simboluri menite a promova ideologii politice – indiferent de natura acestora – în cadrul unităţilor bisericeşti (parohii sau mănăstiri)” – din comunicatul de presă difuzat pe Agerpres, la 22 febr. a. c. (sublinierile mele, ca peste tot în note – C. T.).

[3] De pildă: „Ce s-a întîmplat recent la mănăstirea lui Iustin Pârvu nu este şi nu trebuie interpretat ca un «incident». Aniversarea cu parfum legionar a călugărului este doar expresia cea mai stridentă a unui fundamentalism ce caracterizează o parte deloc de neglijat a clerului şi a laicilor practicanţi din BOR. […] După ce l-a «girat» de două ori, patriarhul nu ar fi fost, aşadar, consecvent cu sine însuşi dacă l-ar fi apostrofat acum pe bătrînul fost legionar şi fost deţinut politic în închisorile comuniste. În al doilea rînd, o atitudine tranşantă ar fi prezentat riscul de a stîrni «sminteală» în Biserică. Patriarhul îşi cunoaşte foarte bine «turma». Ştie că nu sînt puţini cei care ar fi în stare să cînte din toţi rărunchii «Sfîntă tinereţe legionară», pe care astfel i-ar putea pierde. […] Fundamentalismul nu va dispărea însă din BOR odată cu foştii legionari. Ca o boală ruşinoasă, acesta s-a trasmis deja la mulţi din tînăra generaţie. Asta poate şi pentru că BOR a condamnat masoneria, în perioada interbelică, dar niciodată legionarismul” – Mirela Corlăţan, “Oaza verde de la Petru Vodă”, Evenimentul zilei, 23 febr. 2011. Sau mai subtila aserţiune a sociologului Mirel Bănică: “A existat o legătură între Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Legionară? Răspunsul e unanim şi simplu: da, a existat în anii '30. […] Marea problemă nu este gradul de colaborare dintre Mişcarea Legionară şi BOR. Marea problemă este memoria acestei colaborări. Ce a mai rămas din ea după 70 de ani, pentru că memoria lucrează foarte selectiv şi are tendinţa de a uita părţile negre şi de a le scoate la suprafaţă pe cele luminoase” – Mirel Bănică, în dialog cu Vlad Mixich, pe site-ul Hotnews.ro, 22 febr. 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8328108-sociologul-mirel-banica.htm.

[4] În subsolul textului intitulat “Un articol al domnului Gheorghe Fedorovici”, publicat de d-l Alexandru Racu pe blogul său, d-l Mircea Platon scrie: “Deci ML poate fi înţeleasă, dar nu poate fi asumată, ca şi concept, nici măcar ca «etapă depăşită astăzi, dar valabilă atunci». Nu era valabilă nici atunci, era o fundătură, pentru că înhăma Ortodoxia la elanurile fasciste ale epocii.” (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/, la 1 mart. 2011) D-l Alexandru Racu are deja o serie de articole şi de intervenţii la rubricile de comentarii pe blogul meu şi al d-lui Răzvan Codrescu care îi marchează obsesia pentru delimitarea de legionarism, cînd de pe poziţii creştine, cînd e pe poziţii antifasciste.

[5] După cum observă d-l Răzvan Codrescu într-un comentariu pe blogul meu: „Oamenii Bisericii, şi mai ales monahii, pot privi mai favorabil sau mai defavorabil o doctrină sau o ideologie politică, dar de aici pînă la a şi-o asuma la paritate cu religia şi a deveni purtătorii ei de stindard e un salt deconcertant, de o sminteală vecină cu erezia. Oricîte părţi bune ar fi avut Mişcarea Legionară în contraponderea relelor prin care e judecată cu precădere, şi oricît s-ar fi prevalat ea însăşi, teoretic şi practic, de relaţia cu Biserica, legionarismul rămîne o afacere omenească şi conjuncturală, ba una care aparţine organic altui ceas istoric. Ea poate constitui, ca orice lecţie a istoriei, cu bunele şi cu relele ei, o experienţă referenţială pentru o nouă dreaptă creştină românească, dar nu mai poate fi reiterată ca atare (căci istoria – ne place sau nu ne place – are o dinamică contextuală care nu îngăduie repetiţii şi «încremeniri în proiect») şi cu atît mai mult nu poate să fie absolutizată religios, ca doctrină şi mijloc de mîntuire. ( la articolul „Un răspuns la scandalul «fasciştii de la Mănăstirea Petru Vodă»”, http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html, din 21 febr. a. c.).

[6] “Păcatul obştii de la Petru Vodă este acela de a crede că legionarismul şi creştinismul sînt compatibile. Păcatul ierarhiei B. O. R., al Sfîntului Sinod mai precis,  este acela de a considera că întîmplarea de la mănăstirea nemţeană poate fi expediată ca o simplă chestiune de jurisdicţie, ca o neregulă locală” – scrie absolventul de Teologie Gh. Fedorovici pe blogul său. Şi mai departe este de acord cu Mirela Corlăţan: “Prin urmare, o Biserică care a condamnat francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii (mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului” – Gheorghe Fedorovici, în „Legionarism şi ortodoxie: cîteva observaţii legate de reacţiile produse de intonarea unor imnuri legionare într-o mănăstire ortodoxă din România”, pe blogul său, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html, la 27 febr. 2011) D-l Fedorovici deformează intenţionat adevărul: antisemitismul legionarilor, aşa după cum reiese din scrierile şi faptele lor, n-a fost nici religios, nici rasial – ceea ce ar însemna că a fost unul de structură, care ar fi rămas pînă azi la supravieţuitorii Mişcării Legionare sau simpatizanţii ei –, ci unul social – determinat de dominaţia economică şi politică a evreilor în statul român –, deci unul conjunctural şi care nu se mai justifică o dată cu schimbarea contextului. Iar acest tip de antisemitism nu era condamnabil în epocă aşa cum este azi.

[7] “În acest sens, dacă evoluţia de la legionar la sfînt este posibilă şi de dorit (lucru care trebuie repetat în mod insistent), dar cu condiţia pocăinţei reale, canonizarea legionarismului este aberantă” – Alexandru Racu, în “Un articol al domnului Gheorghe Fedorovici”, pe blogul său: http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/, la 1 mart. a. c. Aberantă este şi afirmaţia că a cerut cineva canonizarea legionarismului. Sînt grupuri de credincioşi care solicită canonizarea unor persoane considerate sfinte, ca Valeriu Gafencu, Ilie Imbrescu, Ilie Lăcătuşu, care au fost legionari, dar mai presus de asta au fost creştini autentici.

[8] Apud Gh. Fedorovici, ibidem.

[9] “Ca orice păcat, episodul legionar nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl administrează, nu îl şi trăieşte pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în legătură cu semnificaţia celor doi termeni. Aşa cum o icoană mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din Mişcarea Legionară” – Gh. Fedorovici, ibidem.

[10] “Nu incitarea la rebeliune legionară este problema, ci faptul că legionarismul faultează constant orice articulare teologico-politică creştin ortodoxă în spaţiul românesc” – scrie Al. Racu, răspunzînd unui comentator (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/). Iar d-l Fedorovici, în altă parte, spune că Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu “nu vor reuşi să recupereze legionarismul, dar vor compromite conservatorismul”.

[11] “Din punctul meu de vedere, nu e de mirare că o ierarhie a Bisericii Ortodoxe Române care a refuzat să-şi clarifice legăturile (câte au fost) şi complicităţile (câte au fost) cu regimul comunist, refuză să trateze cu seriozitate, adică din punct de vedere dogmatic şi canonic, tentativele de a instrumentaliza legionar Ortodoxia. Astăzi, problema legăturii B.O. R. cu «legionarii» e problema legăturii B. O. R. cu comuniştii” – Mircea Platon, în „Primăvară, aburi şi «gloanţe», pe http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/, la 1 mart. 2011)

[12] Iată, de pildă, mărturisirea de credinţă făcută de Ionel Moţa chiar la naşterea Legiunii: „De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre... Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, aducătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la icoană... Noi nu facem, şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră, politică... Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm, şi în întregime stăpîniţi de ea, o slujim pînă la ultima putere” – Ion I. Moţa, în articolul „La icoană”, din revista Pămîntul strămoşesc, an I, nr, 1, din 1 aug. 1927. Sau: începuturile Mişcării povestite de Corneliu Z. Codreanu. „Patru linii brăzdează mica noastră viaţă iniţială: 1. Credinţa în Dumnezeu. Toţi credem în Dumnezeu. Cu cît eram mai încercuiţi şi mai singuri, cu atît preocupările noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu... Aceasta ne dădea o tărie invicibilă şi o seninătate luminoasă în faţa tuturor loviturilor” – C. Z. Codreanu, Pentru legionari, Ed. Scara, 1999, p. 234) Sau: „În locul necredinţei şi ateismului masonic, care tinde să înstăpînească domnia iudaismului, negând pe Dumnezeu şi religia Lui, ridicînd la locul de slavă Natura şi drept manifestare a credinţei dumnezeieşti oribila ţopăială din hrubele masonice, generaţia legionară vine cu credinţa în Dumnezeu, ca cea dintîi şi cea mai puternică idee de bază” – Ion Banea, Rînduri către generaţia noastră, 1935.

[13]  „În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă mîntuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” – Mircea Eliade, în „De ce cred în biruinţa legionară”, ziarul Buna Vestire din 17 dec. 1937. “Legionarismul e mistic-creştin. […] Legionarismul se salvează prin creştinismul stăpînitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decît în umbra bisericilor şi a troiţelor. […] Legiunea a fost singura mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac, din România” – Petre Ţuţea, în Jurnal cu Petre Ţuţea, Radu Preda, Humanitas, 1992, pp. 105 şi 108. “Activitatea şcolii lui Codreanu, însemnînd o însănătoşire a sufletului tineretului, era totodată un ajutor imens dat Bisericii. [...] Faptul că bisericile erau pline de tinereţe legionară este grăitor. E de mirare neînţelegerea întîlnită la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preoţii de mir şi călugarii au simţit de unde le vine ajutorul. Şi au îmbrăţişat, cu riscuri, străduinţa lui Corneliu Codreanu” – Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940. Vezi şi: Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintîi, de Gh. Racoveanu, reed. Ed. Samizdat, 2005, Creştinismul Mişcării Legionare, de Flor Strejnicu, Ed. Imagio, Sibiu, 2000, şi Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, Ed. Dacia, 1991.

[14] Apropo, d-nii Fedorovici şi Racu, care nesocotesc martirajul legionarilor, încep să se apropie de viziunea d-lui Andrei Pleşu, pe care altminteri cei doi îl urăsc sincer, anume aceea că românii n-au vocaţie martirică şi că de aceea sacrificiul legionarilor este neromânesc şi necreştinesc. D-l Pleşu îşi motivează părerea: n-a văzut nici un preot să protesteze împotriva dărîmării bisericii. Nici măcar pe părintele Gheorghe Calciu, care făcuse 16 ani de închisoare, în care a trecut şi prin „reeducarea” de la Piteşti, şi totuşi a avut curajul să se ridice împotriva regimului şi să mai facă încă 5 ani de temniţă. Cazul Calciu a produs multă emoţie în epocă, dar probabil că d-lui Pleşu nu i-a spus nimic… pentru că eroul era legionar. („Andrei Pleşu despre «gîndirea de meci» a românilor”, pe Hotnews.ro, 26 febr. a. c. http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-8342358-andrei-plesu-despre-gandirea-meci-romanilor-rapidisti-stelisti-basescisti-pontisti-antonescisti-lumea-noastra-arata-stadion-fara-arbitri.htm)

[15] „Cînd am terminat de citit evangheliile, am înţeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu: că, deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa mea. M-am liniştit. A căzut liniştea asupra zbuciumului meu din suflet, cum se lasă seara liniştită la ţară peste zbuciumul, zvîrcolirile şi încordările lumii” – C. Z. Codreanu, Însemnări de la Jilava, p. 48. Este doar un exemplu, pe care îl am acum la îndemînă, dar în memorialistica legionară sînt zeci, dacă nu sute de astfel de dovezi că legionarii s-au jertfit conştienţi de păcatele lor, ba mai mult, şi-au asumat şi partea de vină pentru păcatele neamului.

[16] „Biserica ecumenică, paznică a poruncilor din Evanghelie, dar şi singura deţinătoare a «adevărului lucrurilor», nu priveşte în acelaşi chip păcatul uciderii; ci felurit. Căci, iată, dacă un ins singuratec a ucis, fără voie ori în legitima lui apărare, Biserica îl opreşte de la împărtăşanie vreme de 10 ani de zile, ca ucigaş. Pe cei care ucid însă – cu bună ştiinţă – pentru salvarea comunităţii de destin, pentru salvarea naţiei lor, aceeaşi Biserică ecumenică îi opreşte de la împărtăşanie vreme de 3 ani, ca pe nişte necuraţi cu mîinile” – Gheorghe Racoveanu, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintîi, reed. Ed. Samizdat, 2005. Şi: „Sînt unele cazuri extraordinare în care datorii mai înalte fac a fi iertat a ucide pe altul. Aceste cazuri sînt următoarele: dreptul la legitimă apărare şi uciderea într-un război de apărare” –  Athanasie Mironescu, Mitropolit-Primat al României, membru al Academiei,  Manual de Teologie Morală, Bucureşti 1895, la capitolul II, secţiunea a treia, intitulat „Păcatele împotriva datoriei omului de a îngriji pentru trupul şi sănătatea aproapelui. Omorul”.

[17] Cronica unor violenţe politice. Violenţele guvernului şi violenţele legionare, de Nicolae Roşca, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1991. O statistică pe două coloane a violenţelor din cele două părţi, din care se poate vedea că asasinarea cîtorva demnitari români a fost riposta legionară după ani întregi de prigoane în România interbelică: sute de legionari ucişi, mii de legionari maltrataţi şi arestaţi, partidele lor politice scoase în afara legii fără nici un motiv.

[18] Curios, tocmai ei, „conservatorii” care ricanează în faţa „conspiraţionismului” filolegionarilor, dau dovadă de scenarită cronică: bunăoară, ne acuză pe noi, cei de la ROST, că recuperăm legionarii pentru a-i  pune “în slujba unor interese politice actuale care nu au nimic de a face cu un autentic conservatorism românesc” (adică a intereselor PDL, Fundaţia Creştin-Democrată a lui Teodor Baconsky, Vl. Tismăneanu, H.-R. Patapievici –  organizaţii şi persoane pe care nu o dată le-am criticat). Şi ce am cîştiga noi sau pedeliştii? Am compromite conservatorismul. Chiar dacă PDL n-are nici un interes în asta, iar noi ne-am asumat public conservatorismul pe cînd d-nii Fedorovici şi Racu nici nu ştiau bine să deosebească stînga de dreapta, partidul lui Voiculescu se numea încă Umanist, iar PD(L) era în Internaţionala Socialistă.