GEORGE TOPÎRCEANU: BACILUL LUI KOCH

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mult onorate doamne,
Distins auditor!
La festival cînd vine, tot omul e dator
S-asculte, înainte de partea amuzantă,
O conferinţă lungă şi foarte importantă.
Conform acestei date sinistre, aşadar,
Avem între culise un conferenţiar,
Un om cu greutate, un personagiu mare...
Să nu luaţi aceasta drept o ameninţare!
Dar ca să nu planeze asupra noastră vina
C-am neglijat programul, persoana cu pricina
E gata să vă ţină, un ceas şi jumătate,
O conferinţă gravă de specialitate.
Cum, nu vă pare bine? De ce v-aţi întristat?
Mai aşteptaţi o clipă, că doar n-am terminat.
Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal
Să vă chemăm la teatru... ca s-adormiţi în stal;
Că somnul, în aceste condiţii verticale
Ş-atît de izolate, nu face cinci parale;
Că nimene nu poate pretinde nimănui
Să-nghită festivalul cu conferinţa lui,

Din spirit caritabil şi din filantropie,
Ştiind mai dinainte ce toată lumea ştie,
Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă
Şi-n loc de conferinţă, veţi asculta o odă.

Prea onorate doamne,
Distins auditor!
Subiectul odei mele e-atît de-ngrozitor
Că biata-mi Muză, albă de spaimă şi uimire,
Cînd i-am cerut concursul, în loc să mă inspire,
S-a dat pe lîngă uşă, a pretextat ceva
Şi-a dispărut... adio! M-a părăsit aşa,
Cu călimara plină de noapte şi de proză.
E vorba de bacterii şi de tuberculoză,
E vorba de bacilul lui Koch...
Precum vedeţi,
Un subiect anume făcut pentru poeţi!
O, nu vă fie teamă... şi dracul este negru
Cînd stă să-l zugrăvească un iconar integru,
Dar... ici un pic de galben şi dincolo puţin
Albastru... şi pe gură o dungă de carmin,
Cu toate c-adineaori părea insuportabil,
Din drac urît şi negru devine acceptabil.
(Dar nu fac oare zilnic cucoanele – şi ele –
Cam tot acelaşi lucru pe propria lor piele?
Ba fac aşa chiar domnii – de genul femeiesc...)
Bacilul despre care aş vrea să vă vorbesc
Se află-aici în sală... ştiu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-şi trădeze prezenţa lui ocultă.
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e şi el!
Incognito ca regii şi nepoftit pătrunde
În orice fel de casă; îl întîlneşti oriunde:

În berării, pe stradă, la cinematograf;
Îi place să se joace cu alţi bacili în praf;
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,
Şi peste tot se ţine de bietul om ca scaiul,
În fabrică, la şcoală sau pe trotuar hai-hui,
Dar peste tot îşi vede de-afacerile lui!
Îşi dă ades pe credit persoana lui culantă
Cu o scadenţă lungă, cînd nu e... galopantă,
Regia de tutunuri îi face mult rabat;
La băuturi spirtoase e cointeresat;
Din orice-abuz profită... La pîndă, invizibil,
În lupta mare-a vieţii e mic, dar e teribil –
Şi chiar atunci cînd pare că doarme, e deştept,
La primării el este, „consilier de drept”
Şi, tare-n atmosfera comunelor urbane,
E cel mai mare duşman al speciei umane...

Prea onorate doamne!
Cînd ţin acest discurs,
Dac-aţi vedea că intră în sală-aici un urs,
N-aţi năvăli afară prin uşi şi prin ferestre
Utilizînd cu toţii resursele pedestre?
De ce? Fiindcă-i mare şi foarte fioros...
Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!
Dar fi'ndcă nu se vede şi fi'ndcă e prea mic,
Nu sperie pe nimeni...
Să judecăm un pic.
De-ar fi cît Himalaia ori numai cît aluna,
Cînd ştii că te omoară, mic-mare nu-i totuna?
Să-mi spuneţi dumneavostră: ce importanţă are
Cînd un tîlhar te-mpuşcă, dacă e mic sau mare?
O fi el mic, bacilul... da-i rău! Pe lîngă el,
O biată matahală de urs e ca un miel.
Cîţi oameni mor, de pildă, în fiecare ţară
Mîncaţi de urşi? Trei-patru...

Pe cînd această fiară,
Acest vrăjmaş de moarte al genului uman
Atacă şi distruge pe fiecare an
Nu zece, nu o sută... ci mii şi mii de vieţi,
Ci zeci de mii şi sute de mii de tinereţi,
Că judecîndu-l după isprăvile lui crunte
Şi după lăcomie, apare cît un munte!
Un monstru, un balaur încolăcit în spaţiu
Ce-nghite fără milă, înghite cu nesaţiu
Şi tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul...

*

Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul.
Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă
Să ştim: ce formă are şi cu ce se ocupă?
După savanţi şi medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston...
Dar bolnavii, săraicii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vîrcolac
Nici cît un ou de muscă, nici cît un vîrf de ac,
Ceva aşa, cilindric... Regret că nu găsesc
O cretă şi-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc.
S-a zis că face parte din regnul vegetal,
Dar eu nu cred... fiindcă nu-mi pare natural
Să fie din aceeaşi familie cu floarea,
Să fie văr cu macul şi rudă cu cicoarea,
Cu gingaşa mimoză, cu palidul narcis...
Ar însemna că-şi face familia de rîs!
Nu, nu prea are alură de plantă – dimpotrivă:
Aţi întîlnit vreodată o plantă agresivă?
Văzut-aţi dumneavoastră o floare sau un pom
Să sară din grădină şi să se dea la om?
Ori aţi putea concepe vreun fel de ciupercuţă
Ce stă să se răpeadă, cînd nimeni n-o asmuţă?...

Dar, în sfîrşit, s-admitem că scîrba asta mică
Ar moşteni-n caracter ceva de la urzică –
Nu prea importă regnul din care face parte
Cît mai cu seamă felul cum ştie să se poarte.
Distruge-n organisme ţesuturile vii;
Se instalează în trupuri firave de copii;
Îl poartă-n nas şi-n gură aproape-orice persoană.
Dar el preferă pieptul de fată diafană
(Deşi nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleţi).
Şi – curios! – el are de mult pentru poeţi
Un fel de slăbiciune... s-ar zice că anume
Îi place să distrugă ce-i mai de preţ pe lume!...
De obicei, trăieşte la umbră. Scos la soare,
Devine melancolic şi, cîteodată, moare.
Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie,
Ades, de supărare, el cade-n letargie,
Devine colb, se-nalţă pe-un strat de aer moale,
Pluteşte-n atmosferă... şi dînd mereu tîrcoale
În jurul nostru, iarăşi găseşte un cotlon
Şi căpătînd viaţă – devine iar baston!
Savanţi-l studiază făcînd din el culturi,
Un fel de gelatină... un soi de răcituri
Pe care stau microbii ca-n sînul lui Avram
Şi se-nmulţesc acolo în voia lor...
Uitam!

El dragoste nu face. Cu omul în contrast,
Bacilul lui Koch este surprinzător de cast.
Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune?
Prin sciziparitate sau prin diviziune:
Se rupe-ntîi în două... apoi se face-n patru...
Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru
Cu fii, nepoţi, nepoate, şi socri mari, şi fraţi,
Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi,
Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare
Să-ţi spună a cui este şi cîte neamuri are!

*

Prea onorate doamne!
Doar cîteva cuvinte,
Şi-am isprăvit... (v-asigur că nu mi-am pus în minte
Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă).
Cum toată lumea ştie, microbul se propagă
Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă,
Prin lapte şi prin carne de vacă ofticoasă,
Dar mai ales sărutul, cînd cade pe-un teren
Prielnic, răspîndeşte agentul patogen.
Deci n-ar fi rău, fiindcă prudenţa e de aur,
Să vă feriţi din calea acestui mic balaur
Şi orice om cuminte să cugete mai des
Că n-are nici o grabă şi nici un iteres
Să moară de ftizie...

Că poate să-şi aleagă o altă maladie
Sau poate să-şi dea singur în cap c-o cărămidă,
În caz cînd existenţa îi pare insipidă;
Dar dacă-i place viaţa şi soarele, atunci
E bine să respecte aceste vechi porunci,
Pe care medicina de-un veac i le prescrie
Şi dumenalui se face mereu că nu le ştie:
Să nu stai toată ziua vîrît cu nasu-n scripte,
Iar laptele şi carnea să fie bine fripte.
În orice alimente şi-n orice băutură
Să puneţi acid fenic – nu mult: o picătură...
Şi cel puţin o dată la două săptămîni
Tot omul să se spele pe faţă şi pe mîini...
La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decît în caz de boală...
Iar cînd te duci la teatru sau intri în vreo şcoală
Şi aerul de-acolo îţi pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc...
Acei ce au bronşită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-şi mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să ţină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchişi în casă, c-afară-i udă ploaia...
Pe lîngă asta-i bine, cînd suferi de-anemie,
Cu propria ta viaţă să faci economie.

De nu vrei ca la urmă să te trezeşti mofluz,
Evită surmenajul şi orice fel de-abuz,
Răreşte-o cu tutunul, mai lasă băutura!...
Iar dacă, din păcate, vrei să-ţi apropii gura
De epiderma unei persoane din elită,
Oricît ar fi persoana accea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întîi c-o cîrpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic:
Nu sărutaţi nici mînă, nici gură, nici... nimic!

George TOPÎRCEANU