sâmbătă, iunie 08, 2019

INTERMEZZO LIRIC: TĂCERE EXTATICĂ




Ne-ntrecem în cuvinte, dar toate-s zarvă goală
și vremea ca o știmă le-nghite-n goana ei:
abia tăcerea morții e cel dintîi temei
al veșniciei care ne ia pe toți în poală.

De-aceea mut contemplu plutirea ta domoală
pe sub mireasma crudă a florilor de tei,
cînd ca un înger fața pămîntului o iei
și visul de aievea îl vindeci ca de-o boală.

Nu-i limbă să te-ncapă, nici gînd să te-nțeleagă,
ci totu-i doar beție a văzului vrăjit,
ce singur se pătrunde de taina ta întreagă
și trage tot apusul din nou spre răsărit,
iar Dumnezeu își pune nădejdea lui în noi
și pe tăcute raiul ni-l dăruie-napoi.

Răzvan CODRESCU

1 Comments:

At 10/6/19 1:13 p.m. , Anonymous Anonim said...

Asta e o formă cuvîntattă a iubirii mistice.
Tare (și) frumos sonet.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire