PETRE ȚUȚEA INEDIT

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Petre Țuțea

O ÎNTÎLNIRE CU BRÂNCUȘI

Mă servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei – așa cum a definit-o Kierkegaard, după cît îmi amintesc –, cu toate imperfecțiunile ei. De altfel, istoria, memoriile și jurnalele, aceste alcătuiri din fapte și reflecții, nu sînt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată ca arhetip, dacă nu este relevată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.

* * *

Într-o zi, înaintea ultimului război, căutam cu prietenul meu Haig Acterian un tip de om pe care să clădim poziția noastră în frămîntarea vremii. Căutam o certitudine spirituală; am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic, și n-am putut citi în om decît preaomenescul – folosind un termen al Nietzsche –, în care omenescul, neomenescul și supraomenescul se amestecau haotic. Am renunțat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpîniți de ideea ordinii și de neliniștile devenirii. Așa am ajuns la termenii gnoseologici: divinitatea, omul, lumea, adevărul, eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul, sensul, și la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se-mpletește cu forma și sensul, căutate în om și în natură, sau în om, ca-n expresionism. Așadar, căutam un artist pentru a constata care sînt limitele artei în cunoașterea vieții și a lumii, și dacă limbajul artistic, alcătuit din imagini și semne, este mai aproape de adevăr decît limbajul științei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie zis, imaginea și semnul alunecă – în artist și în omul de știință – peste obiect, artistul autonom nedepășind frumosul închipuit, iar omul de știință autonom nedepășind semnul util.

Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuși se află în București și locuiește la Hotelul Bulevard. Mi-a spus să mergem la Brâncuși „ca să constatăm cum se oglindesc în spiritul lui viața și lumea”. Apoi, a adăugat: „Desigur, trebuie să ținem seama că nu ne întîlnim cu un teolog, cu un filosof sau cu un savant, ci cu un mare artist”.

– Să mergem – i-am răspuns –, fiindcă sînt curios să aflu conținutul acestor termeni: vocație, inspirație, sens, căutare, expresie, imagine și simbol. După cîte știu, Brâncuși nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea și infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine și simbol, nu-și pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme și sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine și de rău, ca Nietzsche. Perspectivism estetic (Charles Andler)…

– Un lucru este cert – a spus Haig. Brâncuși este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindește sufletul neamului său.

– Vom afla – am spus eu – dacă arta este mimesis, plăsmuire autonomă sau manifestare a inspirației. Omul, această creatură, este un dat primordial care se desfășoară în timp și în spațiu, în etape, ca un damnat, sau stă sub semnul înnoirii, adică viața lui este constantă sau permanent neliniștită de cum ar trebui să fie. Cu alte cuvinte, totul se află în el din primordii – fixism sau evoluție ca desfășurare dintr-un început –, sau evoluția este creatoare (Bergson)? Prin viață, așa cum trebuie [aceasta] să fie, omul se mișcă în lumea valorilor [așa] cum au fost definite aceste poziții comportamentale ale lui, determinate sau presupus autonome – am încheiat eu.

Haig, acest eminent regizor, mi-a spus:

– Vom merge la Brâncuși, fiindcă artiștii se mișcă liber între cer și pămînt, neconstrînși de limbajul științific sau comun.

Eu am adăugat:

– În poziția inactuală a artiștilor adevărați se pot întîlni: concretul, scopul, idealul, tristețea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranța, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul și purul. Ca să aflăm esențele acestor stări, trebuie să mergem la artist. În fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, eteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspirație și căutare. Așa ne putem apropia de conținutul și forma operei de artă.

* * *

Haig a aranjat întîlnirea. Cînd am ajuns la Brâncuși, seara, ne-a primit cu întrebarea:

– De ce ați venit la mine?

I-am răspuns eu:

– Cînd vă aflați dumneavoastră în București, numai două primiri sînt deosebite: la Palat și la dumneavoastră. Și-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj și dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît comunicările științei.

– Luați loc! – ne-a poftit Brâncuși.

Prima mea întrebare a fost:

– Cum suportați captivitatea naturii?

– Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forță care îmi aparține. Eu admir alcătuirea pietrei și a lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sînt alcătuite aceste lucruri?

– În liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu indiferență. Apoi, am făcut o ușoară ironie: „Eu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra și lemnul”.

Brâncuși s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei față de obiectele contemplate. Apoi, i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului și despre artistul inspirat. Haig a ținut să adauge că eu situez inspirația deasupra inițierii, în aceasta din urmă fiind mult meșteșug.

– Neinspiratul se îneacă în semne și materie – am spus.

– Este foarte adevărat – mi-a răspuns Brâncuși. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?

I-am răspuns:

– Și eu încerc, spiritual, să mă mișc între lumea vizibilă și cea invizibilă, dar neartistic.

Arătînd spre mine, Brâncuși l-a întrebat pe Haig:

– Cu ce se ocupă?

– Este un spirit care urmărește înlăturarea erorilor mintale și a greșelilor morale, ale sale și ale altora.

Brâncuși, către mine:

– Și ai reușit?

– Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mișcîndu-se între rătăcire și nimereală. De aceea Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Charmide, pentru a afla ce este înțelepciunea. Haig și cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră arta hieratică și arta voluptății.

– Vă ascult!

A început Haig, afirmînd că omul artist se mișcă liber între cer și pămînt. Am continuat eu:

– Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care practică arta hieratică este stăpînit de pasiunea purului și vrea să înlăture greșelile morale, să producă în contemplator și în consumatorul de artă catharsis-ul aristotelic, purificarea sufletului și a moravurilor, împletind esteticul cu eticul.

Am mai afirmat că știința poate fi utilă, dar indiferentă moral. În știință se caută înlăturarea erorilor și descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare și adaptare omul căutînd prin cunoaștere să se stăpînească și să stăpînească natura.

Apoi l-am întrebat pe Brâncuși:

– Cum puteți evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul?

– Opera singură exprimă răspunsul. Adică dacă spune sau nu spune ceva.

Eu am citat o definiție a artei, aparținînd lui Charles Maurras: „Arta este jocul aparențelor”.

– Numai atît?! – a zis Brâncuși.

– Nu, nu numai atît. Artistul se mișcă la confiniul dintre vizibil și invizibil. Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce privește rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa, se împletesc: sugestia, evocarea și pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meșteșugul și mijloacele pămîntești menținîndu-l în calea spre perfecțiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspirația, care le depășește, deși nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniștit, fiindcă rămîne debitor idealului său.

Apoi, Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuși ca să obținem răspuns la o singură întrebare semnificativă, și anume: care a fost ideea care a prezidat înfăptuirea operei Pasărea măiastră? Cînd l-am întrebat, a răspuns:

– Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și cînd am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini.

* * *

Vizita a luat sfîrșit. I-am mulțumit lui Brâncuși pentru ospitalitate și pentru conversație și am plecat. Pe drum, i-am spus lui Haig:

– Mă gîndesc la arta combinatorie a lui Leibniz, întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul și limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuși, gnoseologic și moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepțional, neputînd depăși mărginirea impusă de condițiile lumii de aici. Brâncuși este neliniștit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulțumit de jocul ipotezelor.

(Text din arhiva scriitorului Marcel Petrișor)