DESPRE MOARTE ŞI ÎNVIERE

“Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvîntul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51)

Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decît despre moarte şi viaţă! Tu, tînărul meu prieten, nu cunoşti decît sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strîns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă. Decanii ideologiilor ateiste au primit “iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare ţi-e impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o “erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep îndată goana după vrăjitoare...

“Polii existenţei noastre sînt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate[2] – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pămînt, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bîntuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: “Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.

Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: “Nu există decît viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: “Este oprit să crezi în înviere!”.

Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci cînd te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci cînd ţi L-a luat pe Iisus cel înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci cînd te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci cînd sărbătorile creştine au fost mînjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violenţelor verbale?

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvîntul cîntării pascale: “... şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii cîmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfîrşind, deseori, în violenţă.

Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blîndeţe şi violenţă, între viaţă şi moarte...

Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dîndu-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenţa, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii. Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, cînd Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sînt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci sîntem mai de plîns decît pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere pînă la vîrsta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci “din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrîn ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei. Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?!

Ne înspăimîntă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decît prin siluire.

Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tînărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşîndu-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pămînteşti, încercînd astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfîrşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decît o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.

Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfîrşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere.

A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: “Tu nu vei muri”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii[3]. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: “Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adîncă: “Tu nu vei muri!”.

Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsîndu-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mîn-tuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvîrşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[4]. Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată.

Atît de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvîrşită stătea în faţa ei întrupată, încît a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămîne identică, pînă la sfîrşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”[5].

Ce dovadă mai mare decît aceasta ne-ar putea da cineva? Şi dacă tu crezi atunci cînd îi spui fiinţei iubite: “Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci cînd îţi face făgăduinţa vieţii eterne? “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”[6].

Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tînărul meu prieten, nu-i absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tînără un loc de exersare a violenţelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta e o realitate care-i sperie mai mult decît orice.

Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate.

De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din anul 1977? Pentru că moartea te obligă să te gîndeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atît de mult ca şi de moarte.

Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atît moartea cît şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încrederea în viitor.

“Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.

Cînd se lumina de ziuă, “în întîia a sîmbetelor”, “... s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborînd din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada”[7].

Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărîmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.

De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pîrga învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfîrşi între scîndurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecînd prin moarte, va sui spre gloria învierii.

Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească faţa ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu “Cuvînt”, a biruit pămîntul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat pînă acum sufletul tău divin: “Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimîntaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvîrcoli şi-ţi vor striga cu disperare: “Ţărîna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sînt cerul!”.

Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminînd tuturor învierea cea din întîia a sîmbetelor!

Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri[8]. Din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer.

Preot Gheorghe CALCIU

[1] Cuvînt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a zăvorît biserica, iar pe seminarişti i-a sechestrat în dormitoare.

[2] “A transforma cantitatea într-o nouă calitate” era, spre sfîrşitul anilor ’70, lozinca la modă a discursului oficial (lansată de Ceauşescu însuşi). (N. ed.)

[3] Limba greacă, bunăoară, are patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). (N. ed.)

[4] Ioan 3, 16.

[5] Luca 23, 34.

[6] Ioan 5, 24.

[7] Matei 28, 1-3.

[8] Conform învăţăturii creştine, există o tainică solidaritate eschatologică între ins şi neamul căruia îi aparţine. Sf. Ioan Teologul expune această viziune a Ierusalimului cresc: “Şi neamurile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent, pentru cei răposaţi, să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar realitate istorică, ci şi realitate metafizică. (N. ed.)