miercuri, decembrie 27, 2017

ADAOS LA TAINELE BISERICII



DESPRE IERURGII 

După ce am prezentat pe rînd cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, trebuie să lămurim ce sînt și ierurgiile (cuvînt care se trage din limba greacă, însemnînd „slujbe sfinte”). Dacă Tainele au caracter sacramental (apusenii le numesc chiar „Sacramente”), fiind instituite în mod explicit chiar de către Hristos, ierurgiile sînt ritualuri fără caracter sacramental, instituite mai tîrziu de Biserică și exercitate în numele ei. Tai­nele se săvîr­şesc numai a­su­pra omului viu, pe cînd ierur­giile se săvîrşesc şi asupra celor morţi, ca şi asupra firii înconjurătoare. 
Apropiate de Sfintele Taine (pentru că lucrează tot tainic, prin puterea nevăzută a lui Dumnezeu), dar fără a se confunda cu ele, ierurgiile sînt slujbe bisericeşti pentru bine­cu­vîn­tarea şi sfinţirea naturii create, a omului în diferite îm­prejurări de viaţă şi de moarte, a lucrurilor de folos casnic sau profesional, a obiectelor de cult din spațiul eclezial sau domestic. Spre deosebire de Liturghie, care se săvîrșește pentru întreaga Biserică și pentru nevoile ei generale, ierurgiile se săvîrșesc doar pentru o anumită persoană și o anumită nevoie. Este foarte importantă participarea cu toată inima a credincioșilor, care se unesc în rugăciune cu preotul, implorînd  mila și binecuvîntarea lui Dumnezeu – „Izvorul Tămăduirilor”. 
Dintre ierurgiile pentru persoane, menționăm: slujba de ziua în­tîi pentru lehuză, rugăciunea la însemnarea pruncului şi a curăţirii lehuzei, slujba „stîlpilor”, a înmormîntării, pa­rastasele etc.
Printre ierurgiile pentru lucruri se numără: sfinţirea a­pei, a ca­selor, a ogoarelor, a lăcaşelor de învăţămînt sau de sănătate ş. a. 
Cele mai importante ierurgii stau în legătură cu nașterea și cu moartea, cu începutul și cu sfîrșitul vieții pămîntești. Cele mai frecvente sînt aghiazma sau sfințirea apei și riturile funerare (slujbele de înmormîntare și de pomenire, prohodirea și parastasul). 
Din păcate, ierurgiile – în mai mare măsură decît Tainele – sînt însoţite în popor de numeroase superstiţii şi practici păgîne (mai ales privitoare la înmormîntare), asupra cărora credincioşii ar trebui să fie preveniţi cu mai multă fermitate de către preoţi sau de către profesorii de religie. 
Iată cîteva exemple oferite de preotul Emanuel Valică: „Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci cînd decedatul este scos din casă este păgîn şi exprimă menţinerea unei superstiţii; fanfara la înmormîntare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis nicicînd cîntarea instrumentală în cult; practica de a lipi pe crucea din mîna mortului o monedă este păgînă şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix un fluviu al infernului; [...] cînd preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sînt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmînd să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: «Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău [aici îi spune numele] de păcatul sufletesc şi trupesc!». Iar a doua rugăciune: «Şi-i iartă lui toate cîte a păcătuit cu cuvîntul, cu lucrul sau cu gîndul, dezlegîndu-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mînie sau din altă pricină s-a legat pe sine». Deci este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor. Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la Biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce «pe drumul fără întoarcere». Această expresie înseamnă de fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulţi însă consideră că expresia «drumul fără întoarcere» ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercîndu-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari, accentuîndu-le inutil oboseala. Preferabil este mai multă rugăciune decît mai multă plimbare cu mortul. Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia că în prima zi a săptămînii, luni, nu este bine să se facă înmormîntare «pentru că e începutul săptămînii şi ar muri toţi din casă». Fireşte că o atare «credinţă» este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormîntarea putîndu-se să se facă în orice zi a săptămînii. Și mai sînt o sumedenie de superstiții și obiceiuri neortodoxe pe care preotul trebuie cu mult tact pastoral să le excludă din viața Bisericii prin cateheze, predici și alte convorbiri duhovnicești, în cadrul Sfintei Spovedanii, a oficierii parastaselor etc. (a se vedea Tanatologia creștină..., ed. 2013, pp. 185-188). 
Trebuie să se ştie că tot ceea ce se abate de la învăţătura de credinţă şi de la rînduiala liturgică a Bisericii dreptmăritoare aparţine unei men­ta­li­tăţi idolatre şi magice, care smintește și duce spre pierzanie. Superstiția și apucătura – destul de răspîndite „în popor” – nu trebuie lăsate nici o clipă să prisosească asupra credinței și rînduielii bisericești. 

0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire