ADAOS LA TAINA CUNUNIEI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CE TREBUIE SĂ ŞTIE 

CEI CARE SE CĂSĂTORESC*

Există două căi binecuvîntate de Dumnezeu pentru împlinirea vieţii creştine: fie calea vieţii feciorelnice, încadrată în rînduiala monahală, fie calea vieţii conjugale, încadrată în rînduiala familială. „Sfinţenia monahală şi sfin­ţenia conjugală sînt cei doi versanţi ai Taborului; şi unul şi celă­lalt au aceeaşi culme: Duhul Sfînt. Cei ce ajung pe culme, pe o cale sau pe cealaltă, intră «în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului» – şi aici ambele căi, contradictorii pentru raţiu­nea omenească, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice”, spune Paul Evdokimov (Taina iubirii). Dacă „sfinţenia monahală” e calea celor puţini, implicînd vocaţia renunţării la lume, „sfinţenia conjugală” e calea deschisă celor mulţi şi aflată la îndemîna fiecăruia. De aceea se cade să ştim bine care sînt temeiurile, rigorile şi scopurile vieţii conjugale, ce răspundere spirituală, morală şi civică ne asumăm prin Taina Cununiei, dar şi cum cîntăresc toate acestea în balanţa mîntuirii noastre.

Sfinţenia căsătoriei

   

Sfinţii Părinţi definesc căsătoria ca „taină a iubirii”, iar familia o numesc „mica biserică” (gr. ekklesía mikrá) sau „biserica de acasă” (lat. ecclesia domestica). Familia rezultată din căsătorie nu este, aşadar, doar o simplă „celulă de bază a societăţii”, ci este o celulă tainică a Bisericii, binecuvîntată de Dumnezeu încă din rai, pentru că „nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2, 18) şi de aceea, primind „ajutor pe potriva sa”, spre creştere, înmulţire şi buna chivernisire a vieţii (Facerea 1, 28), „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup” (Facerea 2, 24). 

Pentru creştini, Nunta sau Cununia este una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, ceea ce arată că uniunea conjugală nu este doar o învoială sau o afacere lumească, ci o legătură veşnică în faţa lui Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul lumii. Taina Nunţii a fost instituită de Însuşi Hristos, prin minunea de la Cana Galileei, iar mirele de acolo, Simon zis „Zelotul” (adică „cel zelos, cel rîvnitor” întru bine), a devenit apostol al lui Hristos şi unul dintre sfinţii ocrotitori ai tinerilor căsătoriţi.  

Actele încheiate la Oficiul Stării Civile reprezintă numai partea formală a căsătoriei: adevărata căsătorie este cea consfinţită religios, conform Tradiţiei păzite de Biserică şi cuvîntului apostolic: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii […]. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 23 şi 32).

Scopurile căsătoriei

Trei sînt scopurile căsătoriei, după învăţătura bimilenară a Bisericii: 1) ajutorarea reciprocă; 2) prevenirea desfrîului; 3) naşterea de prunci. Altfel spus, familia a fost rînduită de Dumnezeu ca forma fundamentală de comuniune interumană, de vieţuire curată şi de perpetuare a speciei. 

Toate aceste trei scopuri se subordonează firesc scopului suprem al vieţii noastre pămînteşti: asemănarea cu Dumnezeu în virtute şi dobîndirea mîntuirii, adică a vieţii şi fericirii veşnice, făgăduite de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, tuturor celor credincioşi şi trăitori după credinţă. În ce priveşte naşterea de prunci, ea este „o binecuvîntare în plus a căsătoriei” (Sf. Vasile cel Mare), dar la fel de sfîntă rămîne căsătoria şi pentru cei ce nu pot avea copii, atîta vreme cît trăiesc în iubire şi fidelitate, „la bine şi la rău”, rugîndu-se şi mîntuindu-se laolaltă, deci complinindu-se reciproc în urmarea lui Hristos (imitatio Christi).  

Nu trebuie confundaţi soţii ce nu pot să aibă copii cu cei ce nu vor să aibă copii: aceştia din urmă se fac vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că zăgăzuiesc cu de la sine putere darul creator al vieţii. De aceea, Biserica este în principial dezacord cu orice formă de contracepţie sau de avort.

Ritualul căsătoriei 

  

Căsătoria religioasă se oficiază în biserică, de faţă fiind, în afara preotului şi mirilor, naşii de cununie (părinţi şi martori spirituali ai noului cuplu, de aceea impunându-se ca ei să fie mai vîrstnici decît mirii şi exemplari în viaţa lor de familie), părinţii trupeşti ai însurăţeilor, rudele şi prietenii apropiaţi ai acestora. 

În vechime, logodna se oficia cu o vreme înaintea cununiei propriu-zise; astăzi s-a încetăţenit obiceiul ca slujba cununiei să se oficieze în imediata continuare a slujbei de logodnă. În centrul slujbei de logodnă stă schimbarea inelelor, ca semn de legămînt reciproc, iar în centrul slujbei de cununie stă încununarea mirilor (de unde se şi trage termenul de „cununie”): „Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe”, semn împărătesc al deplinei responsabilităţi comunitare.  

Bucuria nunţii este o bucurie dumnezeiască, exprimată şi împărtăşită la încheierea slujbei prin „dansul lui Isaia” (vezi Isaia 62, 4-5): „Iar preotul, luînd pîinea şi paharul cu vin, dă mirelui de gustă din ele de 3 ori; aşijderea şi miresei. Şi îndată, luînd cădelniţa, începe a cădi împrejurul tetrapodului, făcînd ocolire cu cei cununaţi şi cu nunii, de 3 ori, cîntînd: „Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pîntece şi a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care, slăvindu-L, pe Fecioara o fericim” (cf. Molitfelnicul). 

Fiecare nuntă o închipuie tainic pe cea din Cana, stînd sub semnul prezenţei lui Hristos, al binecuvîntării dumnezeieşti: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care în purtarea Ta de grijă ai binevoit în Cana Galileei a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, Însuţi şi acum pe robii Tăi aceştia […], pe care ai binevoit a-i însoţi unul cu altul, păzeşte-i în pace şi bună înţelegere, arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat…”.

Căsătorii neîncuviinţate de Biserică

  

Biserica Ortodoxă interzice căsătoria între rude, pînă la gradul al şaptelea de rudenie inclusiv. Este avută în vedere atît rudenia de sânge (părinte, frate, soră etc.), cît şi rudenia prin încuscrire (socri, cuscri, cumnaţi), cea spirituală (stabilită prin năşirea la botez sau cununie) şi cea morală (stabilită prin tutelă, pe toată durata acesteia). 

Biserica Ortodoxă nu oficiază căsătoria, atunci cînd unul dintre potenţialii soţi aparţine altei religii decît cea creştină, decît dacă necreştinul admite să se creştineze. În cazul apartenenţei unuia dintre miri la o altă confesiune creştină decît cea ortodoxă, Biserica face deosebire între confesiunile cu botez acceptat de Ortodoxie (cum sînt cea romano-catolică sau cea greco-catolică) şi confesiunile sau cultele care nu au botez acceptat de Ortodoxie (cum sînt diferitele secte): în primul caz, căsătoria se oficiază cu condiţia ca pruncii ce se vor naşte din ea să fie botezaţi şi educaţi în credinţa creştin-ortodoxă; în cazul al doilea, soţul neortodox trebuie să se boteze ortodox după o perioadă de catehizare (educaţie religioasă) corespunzătoare. 

Biserica Ortodoxă nu cunună pe cineva mai mult decît de 3 ori. Pentru a doua căsătorie se impune deja o pocăinţă şi o oprire de la împărtăşanie cu durata de 2 ani, iar pentru a treia – ce necesită, la rigoare, o dispensă specială – durata se prelungeşte la 5 ani. 

Conform rînduielilor bisericeşti, nu se fac nunţi în următoarele zile şi perioade: în toate zilele de post de peste an; în ajunul Praznicelor Împărăteşti; în săptămîna de dinaintea Postului Mare („Săptămîna Albă”); în Postul Mare; în prima săptămînă de după Înviere („Săptămîna Luminată”); în Duminica Rusaliilor sau a Pogorîrii Sfîntului Duh; în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; în Postul Adormirii Maicii Domnului (1-14 august); în Postul Crăciunului (14 noiembrie – 24 decembrie); de la Crăciun pînă la Bobotează (25 decembrie – 6 ianuarie).

Divorţul nu este plăcut lui Dumnezeu

  

Bazată pe cuvîntul Mîntuitorului, Biserica Ortodoxă nu admite divorţul decît atunci cînd unul dintre soţi rupe unitatea cuplului prin adulter.  

Cînd intervine moartea unuia dintre soţi, celălalt e admis la căsătorie fără divorţ bisericesc, căci căsătoria se consideră atunci stinsă (vezi Romani 7, 2), cel puţin din punct de vedere civil. Există, totuşi, o serie de situaţii speciale luate în seamă de Biserică şi asimilate cu moartea spirituală (căderea în erezie), moartea morală (nebunia sau perversiunea incurabilă), moartea fiziologică (neputinţa sau refuzul îndeplinirii obligaţiilor conjugale), moartea civilă (lunga dispariţie fără urmă a unuia dintre soţi). 

Indiferent de motiv, însă, se poate spune că Biserica mai degrabă tolerează decît aprobă efectiv divorţul. De altfel, după rigorile tradiţiei, în cazul recăsătoririi unui bărbat şi unei femei care au mai fost cununaţi de Biserică, nu li se mai săvîrşeşte Taina Cununiei (care, sub aspect mistic, este unică şi irepetabilă), ci doar o ceremonie cu caracter penitenţial (de pocăinţă), impropriu numită „nunta a doua”. Astăzi, această tradiţie este adeseori încălcată „cu dezlegare”, răspunderea mistică, în acest caz, nefiind atît a mirilor, cît a celor care dau „dezlegările” respective. 

„Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă […]. Pentru învîrtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar dintru început nu a fost aşa. Ci Eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrînare, şi se va însura cu alta, săvîrşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvîrşeşte adulter” (Matei 19, 6 şi 8-9). 

Răzvan CODRESCU  

* Material apărut în revista Rost, nr. 108, aprilie 2012.