O SCRISOARE MAI ACTUALĂ DECÎT ORICÎND

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Sighetul Marmaţiei: Elie Wiesel (n. 30.09.1928) cu soţia sa, Marion, 

şi cu Ion Iliescu, holocaustologul neocomunismului românesc

Scrisoarea adresată

domnului Elie Wiesel

de către Gheorghe Dima,

concetăţean din Sighet

Stimate domnule Elie Wiesel,

La sfîrşitul lunii iulie 2002 aţi revizitat oraşul dvs. natal – Sighetul Marmaţiei, din România – şi aţi retrăit atît amintirile frumoase din perioada copilăriei, cît şi amintirile dureroase privind tragedia deportării la lagărul de exterminare nazist din Auschwitz (1944).

Cu această ocazie, aţi spus locuitorilor din Sighetul Marmaţiei următoarele: «Cei mai mulţi dintre dvs. v-aţi născut după aceea. Tot ce s-a întîmplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate că părinţii şi bunicii dvs. mai trăiesc. Duceţi-vă acasă şi întrebaţi-i cum era atunci cînd aici, la Sighet, trăia o comunitate evreiască prosperă şi cum acum nu mai este nici un evreu. Întrebaţi-i cum s-au simţit după acea noapte, după 1944, dacă au dormit bine după aceea».

Deci doriţi ca băiatul meu să mă întrebe ce am făcut eu în 1944, cînd trupele nemţeşti şi ungureşti v-au trimis la lăgarul de exterminare nazist de la Auschwitz. Doriţi să ştiţi dacă «am dormit bine după aceea». Acum, în 2002, găsesc afirmaţiile dvs. foarte jignitoare. Ştiţi foarte bine ce s-a întîmplat cu populaţia românească din Sighet între 1940-1944, deoarece citindu-vă memoriile, înţeleg că vă place istoria. Să mergem împreună în timp şi să analizăm ce am făcut eu şi ce aţi făcut dvs. în perioada 1940-2002.

Eu m-am născut în 1922, în Sighet. Părinţii mei fuseseră împroprietăriţi în 1925, după reforma agrară, şi trăiau destul de bine din munca pămîntului şi creşterea animalelor, fiind bine-văzuţi în comunitate, ca ţărani înstăriţi. În 1939, am urmărit cu frică miile de refugiaţi din Polonia care au trecut prin oraşul nostru. Aveam 17 ani atunci şi înţelegeam că ceea ce se întîmpla în Polonia era foarte grav. Părinţii mei căutau să mă liniştească, spunîndu-mi că Anglia şi Franţa ne vor apăra! Dar, la sfîrşitul anului 1939, Polonia era împărţită între Germania şi Rusia, timp în care Franţa şi Anglia au stat şi s-au uitat şi nu au făcut nimic!

În urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 1940, Rusia a dat un ultimatum României să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord. După cum ştiţi foarte bine, comuniştii ruşi imediat au activat «Coloana a V-a» din Basarabia şi Bucovina de Nord, formată din minorităţile ostile guvernării româneşti (ruseşti, ucrainene şi evreieşti), care au ucis mulţi români civili, autorităţi româneşti şi trupe româneşti care se retrăgeau. În urma acaparării de către comuniştii ruşi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, peste 350.000 de români au devenit refugiaţi. 200.000 de români au fost deportaţi în Siberia şi peste 150.000 de români, în special cei care în 1918 au militat pentru Unirea cu România, au fost exterminaţi. Noi, românii din Sighet, am trimis bani şi ajutoare refugiaţilor români din aceste provincii româneşti furate de ruşi. Poate vă aduceţi aminte ca şi prin Sighet au trecut cîteva sute de refugiaţi români din Bucovina de Nord. Acum, la rîndul meu, vă întreb: dumneavoastră, familia dumneavoastră şi comunitatea dvs. evreiască din Sighet, ce aţi făcut pentru aceşti refugiaţi români? Cum aţi dormit între 26-27 iunie 1940, cînd atît de mulţi români au suferit cumplit?

Din păcate, peste puţin timp, la o lună şi jumătate după tragedia din Basarabia şi Bucovina de Nord, a venit şi rîndul nostru, al românilor din Sighet, să suferim. Pe data de 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena impus de Hitler, România a fost forţată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv oraşul Sighet. Peste 300.000 de români au devenit refugiaţi sau au fost expulzaţi, mii de români au fost bătuţi şi omorîţi. Prigoana autorităţilor ungureşti împotriva românilor a fost cumplită. După cum ştiţi foarte bine, domnule Wiesel, o mare parte din populaţia românească din Sighet a fost nevoită să se refugieze în România. Cei care au rămas au fost terorizaţi (bătuţi, închişi, omorîţi) de către autorităţile ungureşti. În perioada 1940-1944, peste 50.000 de români au fost omorîţi de autorităţile ungureşti în Transilvania ocupată. Îmi amintesc cum în primele zile cînd au intrat trupele ungureşti în Sighet, comunitatea ungurească şi cea evreiască din oras erau foarte fericite pentru că «s-a terminat cu ocupaţia românească».

În cartea All rivers run to the sea, singur declaraţi: A consequence was that Sighet became Maramorossziget again. The population joyfully greeted the first «motorized» units of the Hungarian Army: troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of nationality. For her is was a kind of return to her childhood for which thanks were due to God – p. 28 («O consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi "motorizate" ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu»).

Aşa că acum, la rîndul meu, vă întreb, domnule Elie Wiesel, cum aveţi tupeul şi lipsa de omenie să mă întrebaţi cum am dormit în 1944, cînd între 1940-1944 nu aţi făcut nimic pentru familia mea, care a suferit cumplit în urma terorii ungureşti?!

De ce-i acuzaţi pe românii din Sighet că nu au făcut nimic pentru comunitatea evreiască, cînd ştiti foarte bine că românii din Sighet, din 1940 şi pînă în 1944, au suferit cumplit sub teroarea administraţiei ungureşti, erau oropsiţi şi nu aveau puterea politică şi militară să facă ceva?

Domnule Elie Wiesel, la rîndul meu vreau să ştiu cum v-aţi simţit după august 1940, cînd românii din Sighet au fost prigoniţi şi omorîţi de autorităţile ungureşti. Vreau să ştiu dacă după august 1940 «aţi dormit bine».

Dar să continui amintirile despre Sighet. În 1941, autorităţile ungare au dat afară familia mea de pe pămîntul pe care îl obţinuse în urma reformei agrare din 1925. În septembrie 1941, am ajuns refugiaţi la Ploieşti, la un unchi al mamei. În anul 1943, cînd aveam 21 de ani, am fost înrolat în Armata Română. Pînă în 1944 am luptat pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub unguri şi în 1945 mă aflam cu trupele româneşti la graniţa Ungariei cu Cehoslovacia.

Împreuna cu familia mea m-am întors la Sighet în primăvara anului 1946, la vîrsta de 26 de ani, după o absenţă din Sighet de 5 ani. Ne-am întors la pămîntul nostru şi din greu am încercat să ne refacem viaţa. Casa noastră am găsit-o distrusă şi tot ce lăsasem fusese furat de vecinii noştri (!) din Sighet.

După cum ştiţi şi scrieţi în cartea All rivers run to the sea, după 1944 trupele ruseşti au pus ca şefi ai poliţiei, închisorilor şi lagărelor de muncă obligatorie pe o mulţime de tineri evrei comunişti: The red army had given control of the police to some young Jewish communists returning from Bucharest, the labor battalions, and the camps. Whom else could they have any confidence in? (One of them, Aczi Mendelowics, later became Amons Monor, chief of formidable Shin Beth Security Service in Israel.) – pp. 147-148 («Armata Roşie a dat poliţia pe mîna unor tineri evrei comunişti întorşi din Bucureşti. De asemenea şi lagărele de muncă şi închisorile au căpătat şefi similari. În cine altcineva să fi avut ruşii incredere? Unul dintre aceştia, Aczi Mendelowics, a devenit mai tîrziu Amos Monor, şeful formidabilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth»). Aceşti comunişti evrei au început o adevărată teroare împotriva a tot ce era românesc.

Începînd cu primăvara anului 1947, în închisoarea din Sighet, pe care cred că v-o amintiţi, deoarece era o clădire impozantă, construită la 1897, au început să fie închişi «duşmanii poporului şi ai noii societăţi». După abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, comuniştii au venit la putere în toată România. La închisoarea din Sighet a fost adus mai întîi Lotul Vişovan, compus din 18 elevi şi studenţi maramureşeni arestaţi de comunişti (ştiţi foarte bine cine au fost aceşti comunişti în Sighet). Au urmat foşti miniştri, militari, academicieni, profesori universitari, ziarişti. Printre ei se numărau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Mihail Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, Ioan Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racoviţă şi Ion Răşcanu, preoţi greco-catolici şi romano-catolici, precum Ioan Suciu, Anton Durcovici, Traian Frenţiu, Vasile Aftenie. Toţi aceştia şi mulţi alţii au murit în închisoarea de la Sighet.

Cu ce i-aţi ajutat, domnule Elie Wiesel, pe aceşti români exterminaţi de teroarea comunistă? La vremea respectivă eraţi la Paris şi aţi fi putut ridica glasul despre holocaustul roşu, care a exterminat peste 1.200.000 de români în lagărele de exterminare răspîndite pe întreg teritoriul României!

Holocaustul roşu a durat în România din 1946 pînă în 1989. În toată această perioadă, ce aţi făcut, domnule Elie Wiesel, pentru români şi România în care v-aţi născut, «cum aţi dormit»: bine?

Şi cum se face că în 2002, cînd aţi revizitat casa natală din Sighet, nu v-aţi oprit şi la muzeul holocaustului roşu din Sighet, care se află aproape de casa dvs.? De ce nu aţi avut curajul să vedeţi prin ce teroare şi tragedie au trecut toţi cetăţenii României (români, unguri, evrei, germani etc.) în perioada 1944-1989?

Domnule Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi purtătorul al U.S. Congressional Medal of Honor, de ce nu aţi găsit potrivit şi cuvenit să depuneţi o floare la Sighet în memoria celor exterminaţi în timpul holocaustului roşu?

Prin această atitudine a dvs., toţi acei martiri ai neamului românesc au murit pentru a doua oară! «Aţi dormit bine după aceea», domnule Elie Wiesel?

Viaţa mea după 1946 a fost un coşmar. Trupele ruseşti şi tinerii comunişti la putere în Sighet terorizau populaţia, iar in 1950 au început colectivizarea. În 1951, impreună cu alţi «ţărani înstăriţi», am fost arestaţi şi judecaţi ca duşmani ai poporului şi trimişi la lagărul de exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravieţuit! După ce am fost eliberaţi, mi-am continuat viaţa mizerabilă în România sub dictatura comunistă.

Prin intermediul ziarului Meridianul Românesc vă trimit această scrisoare, domnule Elie Wiesel. Vreau să ştiu: în toţi aceşti ani, din 1945 pînă in prezent, ce aţi facut pentru cetăţenii români (români, unguri, evrei, germani etc.) terorizaţi şi exterminaţi de holocaustul roşu?

Vreau să cunosc: cînd ştiaţi că noi suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi bine la Paris, Florenţa, New York, Washington D. C. etc.?

Cu stimă,

Gheorghe Dima,

«concetăţean din Sighet»

(Apărută iniţial în publicaţia newyorkeză Meridian Românesc, scrisoarea a circulat ulterior pe internet şi este reprodusă şi în ediţia on-line din 2008 – pp. 53-57 – a cărţii Săptămîna Roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii de Paul Goma)

Teroarea pe biciclete: trupe horthyste «motorizate»

intrînd într-un sat din Transilvania (1940)