marți, martie 18, 2014

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (16)




I

Atît de bine sfiiciunea-ţi şade
că pari din neam de îngeri să te tragi
şi nurii tăi atît îmi sînt de dragi
că toate-mi par pe lîngă tine fade.

Pe vrejul tău cresc dragostile mlade
şi-n floare dau ce-au fost doar visuri vagi,
chiar dacă tu de seamă să le bagi
nu pridideşti, sau crezi că nu se cade.

Nesaţul meu de ce-i perfect te-adoră,
iscat în cîntec ici, sau colo mut,
căci tu le eşti la toate auroră,
şi poate-ai să le fii cîndva sărut...
Iar Dumnezeu, prin tine, ştiu că este:
El - povestaş, tu - dulcea lui poveste.


II

Nu ştiu să-ţi spun mai mult decît că n-are
iubirea nici soroace, nici hotare,
căci de-ar cunoaşte mărginiri prin fire,
ar fi orice, dar n-ar mai fi iubire.

Nu dragostea ce-aprinde-ardori în vine
şi numai preţ de-o voluptate ţine
ne e măsură, ci lumina sfîntă
pe care duhul ca pe-o harfă cîntă.

Iubirea-i taină scrisă-n veşnicie,
decît ce-i viu de mii de ori mai vie,
iar Dumnezeu treime-n ea se face
şi plinătate-a inimii sărace,
să fie-n El tot ce există una,
pe rod mereu şi rug aprins întruna.


III

Tu n-ai să fii în veac mireasa mea,
nici eu nu ţi-oi mai fi pe lume mire,
dar sîntem prinşi de-aici într-o iubire
ce-nfrînge moartea dincolo de ea.

Eu zic că-n noi iubirea are stea
şi veşnicia-i calea ei subţire,
dar să se-nţarce-i este dat prin fire,
să-nveţe-n trup ce-n spirit n-ar putea.

De unde ştiu nu pot să-ţi spun anume,
iar de nu crezi, ţi-aş spune în zadar,
dar cînd vom fi strigaţi de sus pe nume,
s-o face totul lacrimă de clar,
ca îngerii, oglindă în oglindă,
cuprinşi în noi, întregi să ne cuprindă. 


IV

Iubirea ţi-e orbire dacă n-ai
mai mult de dat decît îţi prisoseşte
şi dacă-aştepţi la rînd, negustoreşte,
ceva să capeţi pentru tot ce dai.

Nu-i omul înger, nici nu-i lumea rai,
iar vremea-n brînci ne strînge ca-ntr-un cleşte:
din fiecare-atîta cît jertfeşte
rămîne doar, iar restu-i chiu şi vai.

Măsura ta ţi-o ai întreagă-n tine,
iar sinea ta şi-o are-n Dumnezeu;
pe cît eşti chip, pe-atîta se cuvine
să vrei să-i fii şi-asemenea mereu:
iubire ce se-mparte şi n-aşteaptă
nici merit bun şi nici răsplată dreaptă.


V

Cînd îţi răsfeţi suavele picioare
în limpezimea apei albăstrii,
un chit m-aş vrea, să-ţi pot duios sorbi
în vintrea mea serafica splendoare.

Măcar trei zile-n mine să te port
şi, îndulcit în oase şi în vine,
să mă smeresc de viu luminii line
şi să mă fac iubirii tale cort.

Ninivea-n noi să-şi afle mîntuire
şi Duhul cuib, ca un hulub divin,
iar pe decindea visului, subţire,
prinos să fim de pîine şi de vin...
Dar teamă mi-e că spre-altfel de nuntire
ne ispitim, puţin cîte puţin...


VI

Un stih mai mult sau mai puţin nu poate
schimba nimic, în bine sau în rău,
de-aceea tac, chircit la sînul tău,
şi-aş vrea să uit, pe limba ta, de toate.

Cu veşnicia cerul ne socoate,
dar noi cu clipa ne-ndulcim în hău
şi sufletului nostru nu-i călău
mai crud ca trupul, din genunchi la coate.

Iubirea noastră nu mai e cuvînt,
nici visul nostru aripi nu mai are,
ci ne-ngropăm în cîte par că sînt
nimicniciei leac şi desfătare,
iar cînd mijeşte-n noi un licăr sfînt,
ne intră parcă frica-n mădulare!


VII

Nebunul cîntă singur, în amurg...

«De-atîta vis ni-s gîndurile supte
şi carnea parcă s-a zbicit pe noi:
am vrea să facem dragoste pe rupte
şi să uităm de toate amîndoi.

E-o cruce grea - şi o purtăm în silă -
acest blestem năprasnic de a fi:
să dăm cu sîc, iubita mea umilă,
acestei lumi ce ne-a mîncat de vii!

Pe limba ei să o sfidăm, cu ură,
căci de iubire ei nu-i pasă ioc
şi moartea-i este singura măsură
(şi poate că şi singurul noroc)!
Cu cît ne doare inima mai tare,
cu-atît mai cruzi să fim în răzbunare!».

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

1 comentarii:

La 18/3/14 8:14 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

,,Povestaş”-creator, Poetul salvează din nou astăzi Ninivea lumii prin cuvânt – ca la-nceputul vremii Tatăl – suspendând clipa şi purificând locul cu apa vie a artei sale. Recursul la mit şi discursul liric ,,miezos” dau naştere încă unei serii de trăiri profunde, reluând nelinişti şi întrebări ce ,,toate-s vechi şi nouă toate”, spre rod spiritual şi spre părtăşia cu semenii a frumosului, ca semn că ,,nebunul nu mai cântă singur, în amurg…”

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire