marți, iunie 11, 2013

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (4)


Viziune de Andrew Gonzalez


I

Nimic nu-i pur în foamea mea de tine,
iar de te-ador şi la picioare-ţi cad,
e că rîvnesc trupeşte să te prad,
din ochii verzi în scoaba gleznei fine.

Nu miezul tău ceresc deştept mă ţine
şi nu spre slavă caut noaptea vad,
ci mă aprind ca focul viu sau scad
doar pe decindea coapsei tale line.

Să nu mă crezi cînd laţ arunc cuvîntul,
nici cînd, extatici, ochii mei te tac:
nu vreau să fac pe dracul sau pe sfîntul,
dar vreau cu mine însumi să mă-mpac,
iar chipul tău, pe care-n taină cîntu-l,
nu-l vreau de suflet şi de vis sărac!


II

Nici tineri nu mai sîntem, nici bătrîni
nu ne putem numi cu-adevărat,
dar vremea noastră atît s-a îngustat
încît iubirea-i greu s-o mai îngîni.

Splendoarea dulce-a anilor păgîni
e ca un vis ce-n urmă l-am lăsat,
nu uşuraţi de el ca de-un păcat,
ci cu povara jindului în sîni.

Să fim de-acum rîndaşi ai celor sfinte,
cu îngerii în preajma noastră roi?
Mă tem c-am da tot raiul dinainte
pe un crîmpei din raiul dinapoi...
Dar Dumnezeu mereu şi-aduce-aminte
şi se îndură, răbdător, de noi...


III

De-atîta vis ni s-a făcut iubirea
doar cîntec trist şi umbră tremurată,
şi teamă mi-i c-aievea niciodată
nu-i vom mai şti nici gustul, nici plinirea.

E toată-n gînd şi-n lume nicăirea,
şi plînge după carnea ei uitată,
cum plînge după raiul de-altădată
în noi, cu lungi suspine mute, firea.

De vii topiţi suav într-o visare,
ne-am vrea mai mult, dar sîntem mai puţin
cu fiece clipită trecătoare,
iar trena morţii îngeri trişti ne-o ţin:
la ce-i bun chipul fără-asemănare
şi veacul fără vecii care vin?


IV

Cînd simţi povara anilor în spate
şi cum, pe rînd, iubirile te tac,
iar visu-n tine-i zilnic mai sărac,
pricepi întreaga morţii bunătate.

Cît sînt pe lume stricăcioase toate
şi ca de boală-n murgul vieţii zac,
să-ţi intre parcă zilele în sac
e darul milei ce-nţelept ne bate.

Căci veşnicia-atîta are preţ
cît fu şi-o fi în noi nestricăciune
şi nume bun la marele judeţ,
ce-n firea lui pe fiecare-l pune,
să nu se creadă nimenea semeţ,
ci doar iubirea-n veci să ne răzbune.


V

Iubirea mea dintîi ajunse sură,
iubirea mea din urmă-i numai vis:
nu-i rană-n firea mea să se fi-nchis,
ci toate-mi sînt, la asfinţit, măsură.

M-adun de viu din toate cîte fură
şi mor încet în toate cîte mi-s,
şi mult mă tem c-atîta rai mi-e scris
cît rug aprins mi-a fost iubirea pură.

La cît mă ştiu de nărăvit spre rele,
de rîvnitor al fructului oprit
şi de viclean în dorurile mele,
nu cred să am temei în ce-am iubit:
sper doar nedrept păcatele să-mi spele
cu mila lui Divinul Răstignit.


VI

Iubirii-i sîntem, poate, paznici buni,
dar unde-ar mai putea de-acum să fugă,
cînd prinde limba morţii de ne-ndrugă
şi nimeni nu mai crede în minuni?!

De-ţi mîngîi struna, tot frumoasă suni,
şi-n ochi lumina-ţi plînge ca o rugă,
dar sunetele-n cîntec nu se-njugă,
nici cerul în priviri nu-l mai aduni...

Iubirea noastră e din alt eon
şi-abia mai umblă-n cîrji de amintire
sau moţăie în jilţul din donjon,
visîndu-se sfioasă şi subţire,
pe cînd în jur din aripi iscă zvon
doi îngeri trişti ca David din psaltire...


VII

La noapte să fugim te-aş ispiti
în primul vis ce ne va da tîrcoale
şi în alcov cochiliile goale
să le lăsăm acestei lumi tîrzii.

Vom apuca-n văzduhuri sinilii
poteci de vînt şi culmi de nori domoale,
şi ne-or ieşi alaiuri albe-n cale,
să ne petreacă zborul spre vecíi.

Din veştejirea noastră împreună
putem scăpa doar cu fugiţii bir
dacă vom da, cînd miezul nopţii sună
şi-n păr ne suflă-al stelelor zefir,
iar Dumnezeu, cu-n ochi deschis în lună,
ne va preface dragostea în mir.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

1 Comments:

At 13/6/13 11:56 p.m. , Blogger Cătălin Mareş said...

Extraordinar! Pe măsură ce citeam aceste atît de frumoase poezii, aveam impresia că mă regăsesc în ameţitorul vîrtej al gîndurilor şi frămîntărilor mele, al ispitele ce mă bîntuie aidoma (aproape pînă în amănunt - păcat că nu şi în versuri) celor scrise aici. Dacă aţi fi zis şi "ochii albaştri", atunci sigur v-aş fi acuzat de pătrundere ilicită şi paranormală în tainele presupus de nepătruns ale sinelui meu. Cine este, domnule Codrescu, fericita regină a lumii dumneavoastră de poet, cea care vă dăruieşte minunatele cuvinte? Cuvinte care, după cum am încercat să vă spun şi în seara asta - uşor intimidat de vederea faţă către faţă - au avut darul de a-mi strecura printre gene cîteva lacrimi, însă nu pentru că mi-ar fi pătruns în ochi, ci undeva prin cotloanele sufletului.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire