miercuri, februarie 20, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLVIII)




Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)


2000
MAXIME EGGER:
CUM AM DEVENIT ORTODOX

Ce putem face oare pentru ca Dumnezeu
să nu dispară între rîndurile unui text?”
(Georges Khodr)

Cum am devenit ortodox [1]? Iată între­barea care, fără îndoială, mi-a fost pusă cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat răspunsurile tranşante. Astăzi, cînd, după lungi ezi­tări, consimt să răspund, luînd condeiul nu pot să nu-mi spun că sînt totuşi cît se poate de impru­dent, ba chiar inconştient, să accept un demers atît de dificil şi delicat. Dificil, pentru că, la urma urmei, este imposibil să dezvălui în cîteva pagini rezultatul unei înaintări spirituale care a durat ani întregi. Deli­cat, pentru că în acest parcurs există (ca în orice înaintare spi­rituală) o taină propriu-zis inexprimabilă, o dimensiune atît de pro­­fundă şi intimă încît ezit la nesfîrşit să vorbesc despre ea. Dar, dacă mîna îmi tremură, este mai cu seamă din teama ca nu cumva, slăvindu-L pe Dumne­zeu, să mă slăvesc în ascuns şi pe mine însumi.
Am folosit mai sus cuvîntul “înaintare”. Aş fi pu­tut să vorbesc la fel de bine despre o serie de “treceri”, în sens pas­cal, succedîndu-se de la moarte la înviere, căci aceasta este povestea mea. Văd cu adevărat întreaga-mi viaţă ca pe o scară continuă, ca pe un pelerinaj interior şi ca pe un suiş mereu re­luat către Împărăţia Cerurilor, cea dintre noi şi din noi înşine. Pe această cărare nu-ţi lipseşte nimic din ceea ce alcătuieşte existenţa însăşi, dar mai ales întîl­neşti oameni prin care (fără să fii întot­deauna conştient) Dumnezeu Însuşi îţi vine în întîm­pina­re, îndrumîndu-te.
Itinerariul meu spiritual şi diferitele sale etape... Ce-ar fi de spus? Mai întîi... copilăria... într-o familie catolică, mai de­­grabă pioasă decît rigoristă, cu catehismul şi slujba religioasă mai mult sau mai puţin “obligatorii”. Apoi, îndată după con­­firmare [ritualul de îmbisericire în sens plenar, adică acce­derea la Tainele Bisericii Romano-Cato­lice], a venit timpul re­voltei ado­lescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fără dreptate) drept fari­seică, ipocrită, moralizatoare, culpabi­lizantă; revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică pe Hristos) cu scăl­dătoare cu tot (adică instituţiile şi dogmele Sale). Pot spune că de pe la 15 ani devenisem agnostic, însă adînc muncit de marile întrebări metafizice: Cine sînt? Care-mi este scopul vieţii? De ce suferinţa şi moar­tea? etc. Sosise timpul căutărilor. Lectura marilor autori existenţialişti, studiile de sociologie, angajamentul cultu­ral şi jurnalistic... toate aces­tea mă entuziasmau, însă nimic nu mă mulţumea pe de-a-ntregul. Parcă dăinuia în mine un gol secret. Intuiam că omul nu poate să-şi fie propriul sens, să-şi fie izvorul pro­priei sale vieţi. În cele din urmă, obsedat de neîm­plinire, obosit de “micile eternităţi ale plăcerii” în care mă re­gă­seam zilnic, m-am hotărît, în 1983 (data consa­crării mele ca ziarist), să-mi iau un an de odihnă, un an al bilan­ţului şi al contemplării, un an sabatic, care să-mi îngăduie realizarea unui vis mai vechi. Aşa se face că am petrecut cu totul vreo nouă luni prin ţinuturile subcontinentului indian. Orientul – în această călătorie atît de bogată şi de tul­burătoare încît nu am încetat nici pînă astăzi să mă bucur de roadele ei – mi-a fost ca o vreme a deşteptării, iar una dintre experienţele capitale mi-a fost dat să o trăiesc în deşertul Thar din Rajasthan.
Învins – şi sufleteşte, şi trupeşte – de rigorile dru­mu­lui, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în liniştea şi în singurătatea răsăritului, în trans­­parenţa cristalină a apei şi a aerului, am fost deodată ca acoperit de o forţă a păcii, a pleni­tu­dinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fără motiv. Între lume şi mine, brusc, era comuniune, era ar­monie, era iubire. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adîncul sufletului, o altă dimen­siune a conştiinţei se deschisese în mine. Într-adevăr, există, în adîncul fiinţei şi al lumii, o Forţă, o Fiinţă, o Prezenţă infinită, dincolo de spaţiu şi timp, dincolo de realitatea pe care o susţine. Într-adevăr, omul este un amestec de fini­tudine şi infi­ni­tate, de temporalitate şi eternitate. În acel moment, această Fiinţă, această Alteritate absolută, era încă ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Şi nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu. Însă era!
La înapoierea mea acasă, în Elveţia, timpul întrebă­rilor retro­­spective şi introspective a sosit în mod firesc. Existenţa acestui Cu-Totul-Altceva, a cărui intuiţie o avu­sesem, mă re­punea în criză. Întrebările mă asaltau haotic: cum urma să-mi fie afectată viaţa de cele petre­cute? Puteam oare să continui ca mai înainte, căutînd iarăşi aceeaşi fericire facilă şi superficială, cînd în mine ardea dorul de infinit şi de eternitate? Autori precum Karlfried Graf Dürckheim şi René Guénon m-au ajutat să înţe­leg, să pun în cuvinte ceea ce mi se întîmplase. Totul se limpe­zea­: ca să rămîn în contact cu această Fiinţă supremă, Prin­cipiu al oricărei fiinţări, trebuia să mă purific, să mă eliberez de ego-ul, ca şi de iluziile mele. În acest scop, cărţile nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să pornesc neîntîrziat la fapte. Se impunea un exerciţiu de transformare spiri­tuală. Alte cîteva întîlniri şi anumite înclinaţii estetice îmi dădură impulsul final: epoca Zen-ului putea începe!
Laic, fără dogme ori credinţe, “neutru” şi deci uni­ver­sal, axat pe experienţa nemijlocită a spiritului ome­nesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi conve­nea de minune. Prin rigoarea şi exigenţele sale, dublate însă de o uimitoare şi per­petuă noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulte­rior. Lucrarea aceasta, de golire şi de cură­ţare, de sedi­mentare şi de aprofundare, de deschidere inte­ri­oară, va re­deş­tepta în mod paradoxal şi tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plină şedinţă Zen, chipul lui Hristos se înălţă iarăşi din mine, reizbucnind din tainicele străfunduri ale fiinţei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, Care scrie drept cu linii curbe: acea fiinţă “impersonală şi abstrac­tă”, de care deveni­sem conştient în India, căpăta, prin practicarea unei forme impersonale de meditaţie, un chip şi un nume de persoană: Iisus Hristos! Asemenea Ferici­tului Augustin, îmi venea şi mie să strig: “Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adînc decît tot ce este în mine adînc, şi mai înalt decît tot ce este în mine înalt!”. Am pornit atunci să-mi regăsesc rădăcinile creştine, cu următoarea între­ba­re zvîcnindu-mi în minte: Există oare în creştinism o cale care să ofere elementele descoperite mie de spiritua­litatea orien­­tală ca fiind esenţiale oricărei încercări de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interi­oară, exista o adevă­rată Tradiţie, o relaţie vie între maes­tru şi ucenic? O asemenea cale exista cu adevărat, şi anume în creş­­ti­­nismul răsăritean.
Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversaţie neobişnuită prin intensitatea ei, în compania unei prie­tene. Prie­tena mea îmi vorbise atunci despre o mînăstire “extra­ordinară”, ale cărei baze fuseseră puse în Anglia de către Arhi­mandritul Sofronie (1897-1993), monah orto­­dox, discipol al Stareţului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de către Patriarhul Ecumenic al Con­stan­tinopolului şi care trăise mai bine de 20 de ani în Sfîntul Munte Athos, mai ales ca sihas­tru. Această amintire m-a preocupat într-atît, încît am sfîrşit prin a lua dru­mul Angliei.
Săptămîna petrecută la Mănăstirea “Sfîntul Ioan Bote­­zătorul” a fost o experienţă cu totul tulburătoare. Din­colo de pri­mirea rezervată fiecărui vizitator (cu ade­vărat primit precum Hristos) şi de apropierea dintre călu­gări, fraţi şi pelerini, trei lucruri m-au frapat încă de la început. Întîi, atenţia cu totul deosebită acordată persoa­nei, respectul absolut pentru unici­tatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertăţi, al cărei sens şi consistenţă veneau din dăruirea şi uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna “a fiinţa întru Biserică”, adică un mod de viaţă care transformă Biserica (sau care ar trebui să o transforme) în ceva su­pe­rior unei simple societăţi sau instituţii. Apoi, ofici­erea Rugăciunii lui Iisus...
Îmi voi aminti mereu zorii răcoroşi ai zilei în care am pătruns în Biserica “Sfîntul Siluan”. Totul era scăl­dat într-o luminoasă penumbră radiind din candele şi din icoane, iar tăce­rea era însufleţită doar de cîntecul păsă­rilor răzbătînd prin ferestre. Şi, timp de două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, franceză, engleză), această rugăciune psalmodiată: “Doamne Iisuse Hris­toa­se, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi”. Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantră [formulă sacră hindusă ori budistă, “condensînd” divinitatea pe care o invocă], “rugăciunea inimii” avea să-mi devină cu tim­pul o întîlnire personală cu Hristos, vie, aducătoare de pace şi purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dum­­­ne­zeu în stră­fundurile inimii şi totodată o armă în lupta anevoioasă, adesea istovitoare, împotriva patimilor şi a gîndurilor străine. Mă fas­cina faptul că această rugăciune se născuse în deşertul Egip­tului într-al IV-lea secol creştin – prima întîlnire cu Ortodoxia mă întorcea la rădăcinile creştinismului, la Biserica una şi nedespărţită a primelor secole. Am fost desigur impresionat şi de frumuseţea ser­viciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înţeleg mai tîrziu) era expresia simultană a bucu­riei pascale şi a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, deter­minat să participe plenar: cu vederea – de către icoane şi lumînări, cu auzul – de către cîntări, cu mirosul – de către tămîie, precum şi printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile... India îmi descoperise, prin şo­cul realităţii sale ne­ascunse, nu numai că aveam un trup, dar şi că eram unul. Ortodoxia urma să mă înveţe, prin slujbele sale liturgice, prin tradiţia sa mistică şi asce­tică, prin tinereţea deloc rară a credin­cioşilor, că întîlni­rea şi unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfînt.
În timpul acestei prime săptămîni n-am reuşit să-l în-­tîlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav. Îna­inte să plec, unul dintre călugări mi-a dăruit un şirag de meta­nii din lînă neagră, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încu­rajare în rugăciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se între­des­chisese asemenea unei porţi înain­tea lui Dumnezeu, ca să-mi văd eu neantul şi tenebrele sufleteşti. “Pocăiţi-vă, că s-a apro­piat împărăţia ceruri­lor!” (Matei 4, 17) – vesteşte Hristos la începutul Evan­gheliei Sale. Evi­dent, nu m-am căit îndată, dar am învă­ţat că această metanoia [în gr. – “primenire lăuntrică”, “întoarcere a sufletului către Dumnezeu”] este cheia vie­ţii duhov­niceşti. Dimpreună cu smerenia şi cu frîngerea inimii, metanoia antrenează transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea către Duhul Sfînt. Cu adevă­rat, numai mărturi­sindu-ţi slăbiciunile, nedesăvîrşirile, recu­noscîndu-ţi starea de mizerie a sufletului, mai poţi să te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertă­toare şi răbdătoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o descopăr dintr-o dată în Biserica Orto­doxă, poate schimba însăşi substanţa lucrurilor.
Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pen­tru Rugăciunea lui Iisus, m-am avîntat cu pasiune în lectura căr­ţilor recomandate la mînăstire: pe lîngă Evan­ghelie şi Psalmi, în primul rînd cartea părintelui Sofronie des­pre stareţul Siluan, apoi o lucrare despre rugă­­ciunea ini­mii de Briancianinov şi Eseul asupra teologiei mistice în Biserica de Răsărit al lui Vladimir Lossky. Rafi­na­men­tul teologic mă depăşea, însă două chestiuni rezonară în mine numaidecît, cu putere. Întîi, unita­tea profundă, de nez­druncinat, între teologie şi mistică, expri­mată prin celebra formulă a lui Evagrie Ponticul: “Dacă eşti teolog, atunci te vei ruga cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”. Cu alte cuvinte, nu există teologie ade­vă­­rată fără cunoaş­terea dumne­ze­ieştilor taine. Dar a cunoaşte aceste taine înseamnă a le trăi prin experierea Duhului Sfînt, care se ridică dea­supra raţiunii, o crucifică şi o transfigurează! Al doi­lea lucru care mi-a spus foarte multe este con­cepţia orto­doxă despre mîntuire, consi­derată “transfigu­rare” şi “îndum­ne­­zeire”, iar nu simplă “răscumpărare” sau “izbă­vire”. Astfel, “Dum­nezeu s-a făcut om pentru ca şi omul să se poată face Dumnezeu!”, declară Sfîntul Ata­nasie din Alexan­dria (sec. IV). Părinţii Orto­doxiei pri­vesc fiinţa umană raportînd-o la ima­­ginea divi­nităţii din om, iar nu la păcatul din el. Iar păcatul nu este definit ca transgresare juridică a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca îndepărtare de Dumnezeu pricinuită de mîndrie şi de celelalte boli spirituale, sufleteşti şi tru­peşti, de unde decurge o abordare tera­pe­utică, iar nu una culpa­bili­zantă a păcatului, ca şi o viziune ontologică asu­pra sfin­ţeniei. “Sfînt nu eeste acela care s-a ridicat pînă la o treaptă înaltă a moralei omeneşti, sau care a ajuns să aibă o viaţă de asceză, chiar de rugăciune (şi fariseii posteau şi ziceau rugăciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfînt”, ne spune părin­tele Sofronie. Înţelegem astfel creş­­tinismul nu în primul rînd ca etică, ci ca mod spi­ritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformă într-o fiinţă nouă. Cererile lui Hristos, adresate nouă, nu sînt lungi, în genul “ai voie asta, n-ai voie asta”, ci energii dumne­zeieşti cu ajutorul cărora putem deveni (în viaţa şi conştiinţa noastră) asemenea lui Hristos. În ce priveşte Biserica, ea nu e doar o instanţă morală, nici numai o organizaţie de caritate sau umani­tară, ci marele spital al sufletelor, locul unde sîntem siguri că-L primim pe Dumnezeul viu şi că participăm la Împărăţia Sa. Des­co­peream treptat faţa ascunsă a creştinismului, care mă cucerea şi mă fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, creştinismul se vădea a fi viu!
La reîntoarcerea în Mănăstirea “Sfîntul Ioan Bo­te­­zătorul”, cîteva luni după prima mea vizită, am avut nespusa bucurie să-l întîlnesc pe arhimandritul Sofronie; întîlnirea a însemnat, evident, o cotitură în viaţa mea. Ar fi nenumărate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un stareţ adevărat. Însă, respec­tîndu-i dorinţa, voi tăcea despre acestea. Nu voi dezvălui decît un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în faţa ochilor dovada vie a vieţii întru Hristos şi a cunoaşterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bătrîn ce înseamnă cu adevărat să fii “persoană”, adică în comuniune cu Dum­ne­zeu şi cu semenii. Atîta iubire, atîta libertate, atîta lumină şi forţă crea­toare m-au făcut să mă încredinţez Căii şi Tradiţiei al cărei moştenitor era şi părintele. Treceam cu încetul de la credinţa moştenită în copilărie la dreapta credinţă, adică la o relaţie vie, personală, cu Hristos.
Mi-am făcut destul de repede cunoscută dorinţa de a deveni ortodox. Însă părintele Sofronie mi-a tempe­rat elanul, socotind că trebuia “pur şi simplu” (!) să mă străduiesc să “îmi petrec zilele fără de păcat” şi că aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor în­­tîm­plări, nu cred să existe Biserică mai puţin preo­cupată de prozelitism decît cea ortodoxă). Mi-au trebuit, prin ur­ma­re, mai bine de doi ani pînă ce-am făcut pasul. Privind înapoi, cred că atitudinea rezervată a părintelui, de che­mare la răbdare şi perseverenţă, a fost plină de înţelep­ciu­ne. Acest timp al aşteptării, adevărată kenoză [“golire”, “tă­iere a voii”] s-a dovedit într-adevăr foarte folositor şi fecund, permiţîndu-mi să-mi adîncesc cre­din­ţa, să-mi răspund la anu­mite îndoieli, să-mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite prejudecăţi asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare profun­zimea dorinţei mele. De asemenea, mi-am clarificat pro­blema originilor mele confesionale.
Am încercat totuşi, la un moment dat, părintele Sofro­nie refuzîndu-mă, să mă întorc la Biserica Catolică. În ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbă, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins… Mă aflam deja cu sufletul în altă parte, ire­zistibil atras de spiri­tualitatea creştină a Răsăritului, acolo unde res­pi­ram din toţi plămînii. Şi apoi, într-atît de organic apro­piat mă simţeam faţă de teologia şi eclesiologia ortodoxă, şi într-atît mă poticneam de unele aspecte ale catoli­cismului roman, cum ar fi mai ales instituţia papală, sau concepţia despre Duhul Sfînt, sau un anume formalism juridic, încît...
Am petrecut Săptămîna Luminată a anului 1990 în Mănăstirea “Sfîntul Ioan Botezătorul”. Şi a fost o adevărată moarte întru înviere împreună cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie să fie pe cît de evidentă, pe atît de inevitabilă. Această “trecere” (de care eram sigur) era o necesitate interioară, nu o simplă chestiune de convenienţă, nici o alegere pur şi simplu su­biectivă, super­ficială. Părintele Sofronie a înţeles şi cîteva săptămîni mai tîrziu eram primit în comunitatea sacramentală a Bisericii Orto­­doxe. Pentru a marca acest “Paşte” personal şi a-mi încu­viinţa într-un mod aparte dorinţa de a începe o viaţă nouă, părintele Sofronie îmi dădu prenumele de Maxime, aşezîndu-mă sub patronajul Sfîntului Maxim Mărturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfîntului Sofronie al Ierusalimului.
Să fie limpede: “trecerea” mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflecţii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale. În “trecerea” mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni. Dată fiind îndelunga mea îndepărtare de Biserica Catolică, nu era vorba de o schimbare, şi cu atît mai puţin de o rup­tu­ră, ci de o reintegrare în altă parte, dar în tru­pul lui Hristos, care este unica Biserică. Nu am ales o confe­siune opunînd-o celeilalte, după savante comparaţii între mă­su­­rile de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se deschidea paşilor mei, supunîndu-mă ire­­zistibil unei lumi de o strălucire şi de o puritate nepă­mînteşti. În acest sens, convertirea mea este, în mod esenţial, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Orto­doxie, ci la Hristos, Care este Adevărul şi Calea.
Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox şi a trăi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, eşti ortodox prin “înca­drarea” ta sacramentală şi prin credinţa pe care o mărturiseşti, dar devii creştin prin viaţa pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfînt o dată cu împărtăşirea cu Sfintele Taine. Este cert că această viziune contrazice o măr­­turisire de credinţă mul­ţu­mită de sine, exclusivistă, naţionalistă, etnică sau trium­fa­listă. Personal, mă simt întîi creştin şi abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă, nu concep Ortodoxia decît ca sinonimă vieţii creştine, pli­nă­­tăţii evanghelice. În acest sens, a deveni orto­dox nu în­seamnă doar să te acoperi cu haină nouă, ţesută-n rituri şi formule teologice, ci înseamnă să te înveşmîn­tezi cu Însuşi Hristos. Dar a te înveşmînta cu “Noul Adam” ce altceva este dacă nu a accepta să mori vechiu­lui Adam, să-ţi schimbi şi firea, şi viaţa?
Am spus că intrarea mea în comunitatea sacra­mentală a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Conclu­zionînd, aş vrea să adaug că a fost de fapt un început. Căci adevărata conver­tire, şi singura ce contează dincolo de orice aparenţă spirituală, este abia metanoia, adică întoarcerea întregii noastre fiinţe, a simţămintelor noas­tre celor mai ascunse, către mila lui Dum­nezeu. Or, în măsura în care rămîn un păcătos, această revo­luţie este una fără de sfîrşit, care nu se opreşte şi nu-şi atinge capă­tul niciodată. Este o mişcare infinită, o devenire care nu încetează din devenire. Înseamnă cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce călătoreşte cu mine şi în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieşte! A fi ortodox, pentru mine, înseamnă a-mi repeta în fiece dimineaţă, precum Sfîntul Antonie: “Astăzi încep!”.  

(Traducere de Codrin Doru Smirnoff,
după revista creştin-ortodoxă Itinéraire, 4/1998 [2])

[1] Elveţianul Michel Maxime Egger s-a convertit la Ortodoxie în 1990, după cîţiva ani de tatonări. În revistă, traducerea mărturiei a fost însoţită de această scurtă schiţă biografică: Este licenţiat în ştiinţe economice, politice şi sociale al Universităţii din Neuchâtel (Elveţia). Ca urmare a angajamentului său creştin, Maxime Egger lucrează în cadrul asociaţiei «Pîine pentru aproapele» (organizaţie de întrajutorare, dezvoltare şi informare), slujindu-şi Biserica în parohia francofonă Sf. Ecaterina din Chambésy, în apropiere de Geneva, ca diacon. Este director al colecţiei «Le sel de la terre», care editează cărţi de spiritualitate ortodoxă în colaborare cu Éditions du Cerf, Paris. Este în vîrstă de 42 de ani. Nu ştiu dacă toate detaliile de atunci mai sînt valabile după 13 ani. În orice caz, astăzi este responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la Alliance Sud (acţiuni de întrajutorare elveţiene), iar cartea sa Prier 15 jours avec Silouane (Nouvelle Cité, 2002) a fost tradusă şi în româneşte: Să ne rugăm 15 zile cu Sfîntul Siluan, Editura Sophia, Bucureşti, 2004. [Nota Blog]
[2] Textul poate fi citit în limba franceză aici (unde sursa indicată este: Itinéraires. Recherches chrétiennes d'ouverture, No. 23, Été 1998). [Nota Blog] 

* Maxime Egger, Cum am devenit ortodox, în Puncte cardinale, anul X, nr. 3/111, martie 2000, pp. 9-10 (traducere de Codrin Doru Smirnoff). Text inclus ulterior, cu titlul Maxime Egger: Cum am devenit ortodox. Un ziarist elveţian convertit la dreapta credinţă şi devenit slujitor al lui Hristos, în vol. Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 29-40 (reed.: Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Editura Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012, pp. 31-44), de unde l-am reprodus şi aici.

 












Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV)Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire