duminică, februarie 10, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLVI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Un teoctistist în oficina lui: regretatul Gabriel Constantinescu

2000
CINE EŞTI DUMNEATA, 
DOMNULE NEŞTIAN?

VALERIU C. NEŞTIAN (NE) ATACĂ:

PERIODIC NAŢIONAL-CREŞTIN
SAU OFICINĂ TEOCTISTISTĂ?

Alunecarea din ultima vreme a Punctelor cardinale în haos (confesionalist, ortodoxist, triumfalist) nu poate să nu-l indispună (de nu să-l şi indigneze) pe cititorul pornit să-şi acorde încrederea şi simpatia unei publicaţii ce se declară hotărît “de orientare naţional-creştină”. Da. Revista tinde să se pună, după modelul popimii, în slujba lupului, cînd locul ei firesc e lîngă, în fruntea turmei, adică a românimii creştine. Şi-apoi de cînd religia iubirii se reduce la ortodoxie şi la iremediabil compromisa B.O.R., “trădătoare de neam”, cum nu fără dreptate o caracteriza, în 1990, cardinalul Al. Todea? Şi de ce, de regulă, nu se aplică principiul sacru: audiatur et altera pars? V-ar excomunica patriarhul comunist? Apoi, “Sf. Sinod” i-a caterisit şi pe Mitropolitul Visarion Puiu, şi pe pr. Gh. Calciu, şi pe mii şi mii de preoţi şi monahi anticomunişti… Vocea stăpînului e “lege strămoşească”…
Apariţia în numărul de pe noiembrie 1999 a unui discurs sectar patriarhal [1] şi a unui articol protopopescian (nume predestinat!) [2], plin de invective, insinuări şi neadevăruri la adresa celor ce nu s-au bizantinizat orbeşte, nici nu s-au slavizat nedemn, este un exemplu. În schimb, se “uită” că românii din Serbia, sau din Grecia şi de peste Prut, sînt dur persecutaţi de înseşi Bisericile ortodoxe de pe acele meleaguri. Aşadar, cîntar cu două măsuri… Adularea ierarhiei şi a clerului, ipocrit şi colaboraţionist, “drept-credincios” (sic!), şi marea grijă (interesată, probabil, financiar, banii fiind ochiul dracului, era să scriu al patriarhului!) de a purifica memoria; şi de a spăla, bunăoară, sîngele de pe mîinile lui Miron Cristea, care, împreună cu alţi prelaţi “naţional-creştini”, a înfierat public, în timpul primului război mondial, lupta românilor de întregire a neamului. Iar ca prim-ministru carlist (şi amant oficial al “doamnei Nasta”; vezi epitaful lui A. C. Cuza), a patronat genocidul din noaptea Sfîntului Andrei 1938, nu ajută la sporirea tirajului revistei! Dimpotrivă. Apropo, de ce se “sare” căpreşte peste “harul” divin al urmaşului celui notat mai sus, Nicodim, care a “binecuvîntat” holocaustul antiromânesc din 21-22 septembrie 1939, precum şi intrarea hoardelor bolşevice în Bucureşti (30 august 1944)? Succesorii? Justinian Marina, Justin, Teoctist (“patriarhul roşu”, cum i se spune în popor) sînt vinovaţi principali de calvarul României creştine (cf. cartea lui Sergiu Grossu). Ei şi subordonaţii lor, cu onorabile excepţii, au fost instrumente docile (“cozi de topor”) ale politicii ateo-comuniste, informatori ai criminalei Securităţi; unii sînt astăzi masoni ori nostalgici comunişti, spre ruina moral-spirituală a “păstoriţilor”.
Fariseismul, ritualismul canonic, făţărnicia, negustoria cu cele sfinte, închinăciunea la viţelul de aur, sub pretextul “administrării tainelor” (v. eseul lui Nichifor Crainic, “Iisus în ţara mea”), sînt actualmente la ele acasă în B.O.R. Aproape toţi marii noştri istorici critică, documentat, “întoarcerea cu violenţă a românilor de la creştinismul roman la cel bulgar (ortodox), datorită unei apăsări exterioare”: Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, I. Lupaş, D. Drăghicescu, I. Bogdan ş.a.m.d. Sextil Puşcariu dixit: “Ortodoxismul a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru dezvoltarea noastră culturală”. No comment! Se trece vinovat cu buretele peste anul 1948, cînd B.O.R. s-a înfrăţit cu puterea stalinistă, pentru a distruge Biserica Greco-Catolică. Văzut-am personal, prin nişte sate ardelene, cum umblau (ca nişte turbaţi) popi ortodocşi în sutane, împreună cu securişti, mînaţi de ură feroce, animalică, satanizaţi parcă, în frunte cu Nicolae Bălan, mitropolitul oportunist-model, la vînătoare de ortodocşi. O ruşine mai mare nici că se poate semnala în istoria contemporană a românilor! Dar valul de proteste din primăvara lui 1990, la “readucerea în scaunul patriarhal” a subit îmbolnăvitului (sireacul!) Teoctist, vindecat, probabil, prin miracole criptocomuniste? 136 de personalităţi eminente, oameni căliţi în lupta pentru salvarea Neamului şi a credinţei, semnau, în România liberă din 5 aprilie 1990, un virulent şi just protest. Printre aceştia: Sorin Dumitrescu, Al. Paleologu, Octavian Paler, Ana Blandiana, P. M. Băcanu, Valeriu Anania (azi pedeserist!!! [3]).
Dar, cu voia cititorului şi cu bunăvoinţa redacţiei (care, ne place să credem, va publica, naturalmente, această intervenţie a noastră), să deschidem revista bisericească oficială Altarul Banatului (nr. 1-3, ianuarie-martie 1992) la pp. 110-118, unde este reprodusă, în rezumat, broşura arhimandritului ortodox Eusebiu Stefanou Avertizează pe ortodocşi din partea mea (“Destin”, Florida, 1987). Cităm spre edificare: “Predicile de rutină nu satisfac nevoile oamenilor din era nucleară”; “Nici un preot sau episcop nu poate să lege cuvîntul lui Dumnezeu cu restricţii”; “Cum pot preoţii să transmită mesajul lui Dumnezeu […], cînd cei mai mulţi dintre ei au nevoie să fie ei înşişi inspiraţi şi înghiontiţi?”; “Judecata începe de la altar [subl. Autorului]: pedepsiţi pe preoţii şi ierarhii responsabili pentru lepădarea de credinţă a poporului!”; “Nu este deloc o exagerare de a caracteriza formalismul religios şi fără viaţă din Biserica Ortodoxă că e o ticăloşie a idolatriei”; “Ceea ce contează e caracterul, şi nu poziţia noastră în care sîntem ridicaţi în Biserică”; “Invidia este cea mai periculoasă boală care afectează pe cei mai mulţi oanmeni din gradele clerului sfinţit. Ea a atins proporţii epidemice”; “Sf. Ioan Gură de Aur: Este foarte greu pentru un preot ca să fie mîntuit”; “Sf. Cosmas Aetolos: Va veni ziua cînd clericii vor deveni cei mai răi şi mai necredincioşi dintre toţi oamenii”; “aderarea servilă la tradiţiile Bisericii şi îndeplinirea absolută a formelor exterioare nu garantează supravieţuirea Ortodoxiei”; “Formalismul ortodox face ca credincioşii să fie mai puţin sensibili la corupţia politică, morală şi socială”; “A avertiza înseamnă a iubi [subl. Autorului]”.
Cum se face, cum nu, însă, negru pe alb, campania de spălare a creierului e întreţinută vitejeşte, din păcate, şi de Puncte cardinale. Marea problemă, acum, nu e formarea de creştini (ortodocşi, catolici, protestanţi) practicanţi, inclusiv prin orele de religie, cvasitotal ineficiente, din învăţămînt, şi prin implicarea directă, responsabilă, a clerului în asigurarea ordinii morale din ţară. Nu, nici vorbă! Marea problemă a timpului nostru stă în extinderea “dreptei-credinţe” în lumea întreagă… Prozelitism întors. Un fel de mondializare ortodoxistă (te-apucă rîsul cînd auzi sau citeşti că unirea creştinilor – lucru imposibil de realizat – se va produce prin trecerea tuturora la ortodoxie!).
Ce absurditate mai este şi să te doară inima de acei care sub comunism ne afuriseau (ori pîrau, sînt cazuri nenumărate) de la altar, iar astăzi nu voiesc nici măcar să oficieze slujbe de pomenire pentru luptătorii de linia I din Rezistenţa Naţională, fiind insensibili la realităţile româneşti, la starea naţiunii din punct de vedere moral-religios (sondaje serioase demonstrează că nici 10% din populaţie nu frecventează “Biserica Naţională”)! Restul? Poveşti de amăgit şi de adormit copiii şi babele neştiutoare ce se-nghesuie către rai…
Să stăm oleacă strîmb şi să judecăm drept. Înainte de 1989, cu excepţia cîtorva perioade relativ scurte, feţele bisericeşti o duceau bine-mersi, prosperau, beneficiau de privilegii. Nu vedeai picior de “popă” (termen popular, ca şi acela, vulgar, de “boaită”) pe la cozi la alimentare şi librării; nici flămînzind, sărăcind, muncind din greu. În evenimentele din decembrie 1989, unde erau acei “preoţi cu crucea-n frunte”, azi profitori cu falsă smerenie ai “revoluţiei”? Acuma, toţi sînt scoşi nu doar nevinovaţi de criza generală din societate (inclusiv cea spirituală), ba chiar… vajnici patrioţi, ce doresc construcţii megalomane de biserici pe spinarea bietului popor pauperizat şi sfidat de “păstorii sufleteşti”… De ce nu-şi vînd – cum scrie în Noul Testament – ierarhii şi preoţii, putrezi de bogaţi în majoritate absolută, jumătate din averea lor personală, ca să dea nevoiaşilor şi ca să se poată zidi noi ctitorii? De ce nu plătesc şi ei impozite pe venitul propriu (“daruri”, te-apucă rîs-plînsul): 100000-150000-200000 lei un botez, o înmormîntare, o cununie. Trai neneacă! Nu merg intelectualii la biserică? Să se ducă muntele la Mahomed, nu doar cînd sînt chemaţi contra-cost? Şi, fără supărare, oamenii bisericii de ce lipsesc cam totdeauna de la acţiunile intelectualilor, de la manifestările cultural-artistice, ştiinţifice, pentru a susţine, sumar şi convingător, punctul de vedere creştin în chestiuni de cultură? (Că timp au, cei mai mulţi, berechet.) Chiar dacă, la sfîrşit, nu li se dă colaci şi alte “sacrificii”, pentru osteneala intelectuală. Lăsăm, din lipsă de spaţiu, problemele eticii în lumea preoţească, despre care pe alocuri vorbeşte lumea întreagă, ca şi ceea ce se întîmplă pe la hramuri, parastase (metamorfozate uneori în petreceri!), pe la mănăstiri, ori la examenele de admitere la teologie şi la ocuparea de posturi parohiale…
Iată de ce – vorba pr. dr. Anton Moisin (apud Cuvântul românesc, nr. 272/1999 – nu se redresează poporul român! Păstrarea în B.O.R. a structurilor de influenţă comunisto-securiste, decăderea morală, indiferentismul religios, preţuirea banului, nu a virtuţilor naţional-creştine, faptul că aproape nimeni nu-şi vede greşelile, puţin lucru este?

Valeriu NEŞTIAN

*Cine eşti dumneata, domnule Neştian? Valeriu C. Neştian (ne) atacă: «Periodic naţional-creştin sau oficină teoctististă?»”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 6 [4].

REDACŢIA PUNCTELOR CARDINALE RĂSPUNDE:

FIZIOLOGIA “LUPULUI MORALIST”

Materialul alăturat, scris cu o patimă care aminteşte pe de o parte de vechile diatribe anticlericale ale propagandei masonice din secolele XVIII-XIX, iar pe de altă parte de “mînia proletară” a propagandei “ateist-ştiinţifice” a regimurilor comuniste din secolul XX, este produsul intelectual şi moral al unui profesor de limba română din Iaşi, astăzi pensionar (vom arăta mai jos, ca să se ştie, cine este, de fapt, acest domn, sau mai degrabă tovarăş), care a ţinut să facă într-o vreme, după 1989, figură de publicist “legionar” radical, de moralist şi justiţiar “de dreapta”, “creştin” şi “naţionalist”.
Am stat la îndoială dacă să publicăm sau nu aceste abjecţii sau insanităţi mistificatoare (multe din categoria bîrfei de joasă speţă), pe care s-ar putea face un studiu de metodică a dezinformării (tehnica insinuărilor, răstălmăcirilor, decontextualizărilor, manipulărilor retorice, poncifelor vulgare, invocării parşive a “autorităţilor”, însă cu escamotarea surselor etc.); am hotărît, în cele din urmă, să le publicăm, din mai multe motive: respectarea principială a dreptului la replică, ocazia de a preciza cîteva aspecte legate direct sau indirect de tema respectivă, dar şi încredinţarea că “nu se spurcă Dunărea cu un găinaţ de vrabie”.
Am fost ispitiţi o clipă să-i răspundem autorului “punct cu punct” (amendîndu-i mai ales aberaţiile istorice şi teologice), dar ar fi însemnat să ne lăsăm prinşi într-un joc steril şi oţios, acordîndu-i mai mult decît merită. Ne rezumăm, prin urmare, la cîteva observaţii de principiu, suficiente, credem, pentru orice cititor onest.
Vom începe cu aspectul secundar al discuţiei: acuzaţia adusă publicaţiei noastre că s-ar fi transformat într-o “oficină teoctististă”, călcîndu-şi astfel, chipurile, “orientarea naţional-creştină”. Îi răspundem simplu d-lui Neştian că Ortodoxia nu se confundă cu reprezentanţii ei vremelnici şi că “orientarea naţional-creştină”, la români, nu numai că nu poate exclude Ortodoxia, dar chiar se întemeiază pe ea, în virtutea unei tradiţii de două ori milenare. Şi că Ortodoxia nu ţine de contextul slav ulterior (“creştinismul bulgar”, cu formula bagatelizatoare colportată analfabet de domnia-sa), ci de marea comunitate răsăriteană a creştinismului originar, de acea orientale lumen al cărei focar glorios a fost Bizanţul, cetatea imperială a lui Constantin, “a doua Romă”, de la care Occidentul însuşi a reînvăţat lecţia culturii şi a civilizaţiei după aşa-numita “noapte barbară” (care a durat de la căderea Imperiului Roman de Apus şi pînă în zorii mileniului al doilea). În fine, că Ortodoxia nu este o opţiune pentru “altceva”, făcută la un moment dat, din raţiuni politice sau de altă natură, ci o continuitate istorică a “dreptei-credinţe”, poporul român fiind născut, iar nu “făcut” ortodox, fie că aceasta este sau nu pe placul d-lui Neştian.
Pentru români, prin urmare, Biserica Ortodoxă este “Biserică naţională” nu prin decretul cuiva, ci în virtutea realităţii istorice obiective (confirmate, în mod firesc, de uriaşa majoritate declarat ortodoxă a poporului român de azi). Ortodoxia s-a împletit organic cu istoria românilor, le-a vegheat destinul, le-a impregnat cultura, le-a modelat sensibilitatea. Ea este nu doar un cadru exterior, ci şi o dimensiune interioară a românităţii, dincolo de gradul conştientizării ei individuale.
Că, sub aspect instituţional, B.O.R. a avut, de-a lungul timpului, şi unele scăderi regretabile, ţinînd de nevrednicia slujitorilor săi (ierarhi, dar şi clerici în general), acesta este un fapt pe care nici noi nu l-am ascuns, ba chiar l-am dezbătut în nenumărate rînduri, uneori în termeni destul de duri (colecţia revistei stă mărturie). Desigur, asemenea scăderi (existente, de altfel, în viaţa istorică a oricărei Biserici) au fost mai numeroase în ultimul veac, şi mai ales în contextul-limită al regimului comunist, ale cărui “sechele” continuăm să le resimţim la toate nivelurile societăţii româneşti. De aici şi pînă la stigmatizarea B.O.R. ca “trădătoare de neam”, ba chiar pînă la culpabilizarea întregii Ortodoxii, este o cale pe care n-o poate acoperi decît o minte bolnavă. Cu atît mai mult cu cît, în ciuda scăderilor cu pricina, ortodoxia românească a continuat să-şi aibă valorile şi martirii ei (a se vedea, de pildă, amplul volum documentar Biserica întemniţată, pe care l-am recenzat nu demult în revista noastră), să rămînă funcţională şi să-şi păstreze creditul la nivel popular (toate acestea fiind fapte “statistice”, pe care însă d-l Neştian le eludează, desigur nu doar din ignoranţă, ci cu o impuritate morală care trădează, dincolo de un spirit antiortodox, o conştiinţă religioasă nulă).
Antiortodoxismul visceral al autorului n-are nimic de-a face cu maiestatea elegantă şi cu realismul ecumenic al catolicismului mai recent (de după Conciliul Vatican II), ci ţine de schizofrenia ulcerată a greco-catolicismului falimentar – această “struţocămilă’’ confesională născută dintr-o conjunctură istorică, iar astăzi stînjenitoare pentru toată lumea (inclusiv pentru Sfîntul Scaun, care ar prefera evident transformarea rămăşiţelor ei într-o enclavă romano-catolică, clar definită confesional şi capabilă de o coexistenţă neconflictuală cu majoritatea locală ortodoxă). Realitatea o dovedeşte tot mai limpede: cu romano-catolicismul se poate purta un dialog civilizat şi constructiv, se poate năzui, dacă nu o unire, măcar o unitate “strategică” în faţa provocărilor laice sau ateiste; cu greco-catolicismul nu se poate dialoga, pentru că toată “morala” şi “spiritualitatea” lui eşuează inevitabil într-o ură antiortodoxă vecină cu delirul maniacal.
Principalul “cal de bătaie” al d-lui Neştian – care, luîndu-şi-i ca tovarăşi cînd pe d-l Sergiu Grossu, cînd pe preotul greco-catolic Anton Moisin, se complace senin la limita imbecilităţii, afirmînd (şi repetînd, cu variaţii contextuale) că patriarhii (Iustinian, Iustin, Teoctist) sînt “vinovaţi principali de calvarul României creştine” şi că din cauza B.O.R. “nu se redresează poporul român”!!! –  este pretinsul zel comunist şi securist al “popimii” ortodoxe. Noi sîntem ultimii care să contestăm că, în trecut, au existat compromisuri de acest gen, cum au existat în toate contextele dictatoriale de dreapta sau de stînga (Italia lui Mussolini, Germania lui Hitler, Spania lui Franco, Rusia lui Stalin, Cuba lui Castro etc.), dar că Biserica ar fi vinovată de toate nenorocirile istorice şi de toate nevredniciile prezente – acestea sînt afirmaţii cel puţin necontrolate. Iar a judeca B.O.R., la zece ani de la prăbuşirea regimului ceauşist, ca fiind un bastion securisto-comunist perpetuu (de ce şi în slujba cui, de vreme ce nu mai există nici Partidul, nici Securitatea, nici “lagărul comunist”, nici colosul sovietic?!) – ţine de logica pacienţilor de la Socola.
E curios că d-l Neştian (şi alţii ca dumnealui, din ţară sau din exil) îl evocă pe Părintele Gheorghe Calciu (altminteri colaborator şi sprijinitor constant al revistei noastre) ca victimă notorie a unei Biserici manipulate politic sub vechiul regim, dar n-au ştiut să înveţe nimic din poziţia aceluiaşi de după 1989, care răspunde înţelept şi realist unui alt context istoric [5]. Principalul cusur al acuzatorilor de serviciu ai B.O.R. este că pentru ei timpul pare să fi încremenit acum 20-30 de ani, cel puţin cînd vine vorba despre aceste lucruri.
Să vedem însă cine este vajnicul inchizitor pe nume Valeriu C. Neştian. Vă gîndiţi că e poate un fost deţinut politic impecabil, sau un fost dizident, sau măcar unul dintre acei numeroşi şi admirabili “rezistenţi” anonimi, ce au evitat discret orice compromis cu regimul comunist, asumîndu-şi o existenţă marginală, dar curată, suferind în tăcere pentru tragedia neamului lor… Ei bine, nimic din toate acestea! Tovarăşul Neştian, deşi prigonit la un moment dat, s-a reeducat repede, a fost unul dintre politrucii notorii ai ideologiei comuniste pe linie de învăţămînt, papagalul perfect al pedagogiei oficiale, materialiste şi ateiste, şi – last but not least – un maestru al citatelor din documentele de Partid şi de Stat şi din “magistralele” cuvîntări ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu! Luaţi presa didactică a “epocii de aur” şi-o să vedeţi acolo rectitudine “greco-catolică” şi “legionară”, nu colaboraţionisme popeşti! Să vedeţi acolo român verde, nu patriarh roşu! Dacă d-l Neştian e hotărît să ne “stimuleze”, vă vom oferi, într-un număr viitor, o antologie din cele peste o mie de articole “pe linie” publicate de tovărăşia-sa în presa comunistă.
Nu ştim pe ce cale va fi ajuns d-l Neştian, după ’89, în anturajul Gazetei de Vest, unde a fost uns, într-o vreme, chiar “publicist comentator”. Nu mai încăpea revista de patosul legionar al scribălăului comunist! Citatele din Ceauşescu au fost înlocuite cu citatele din Horia Sima, didactica s-a prefăcut în politichie (de mărgăritar), iar toţi nostalgicii decerebraţi ai gloriilor simiste jubilau cu fiţuica în mînă, arătînd la toată lumea (inclusiv celor de la Puncte cardinale, care trăgeau a “mexicani” cu “mofturi” spiritualiste) cum se face presă de dreapta sub nasul lui Măgureanu! “Copilul teribil” Ovidiu Guleş, pe care apele presei l-au luat aşa de tare încît n-a mai apucat să-şi termine nici facultatea, nici proiectele ştiinţifico-fantastice, îşi găsise colaboratorul ideal (că s-a răcit mai tîrziu de el, e şi nu e de mirare, căci O. G. s-a răcit cam de toată lumea, pînă ce-a reuşit să îngheţe tot proiectul legionar de la Timişoara şi s-a dus să-şi caute norocul prin Ungaria).
La avertismentele provenite din mai multe direcţii cu privire la trecutul d-lui Neştian, Gazeta de Vest a încercat iniţial să sugereze că ar fi vorba de “o simplă coincidenţă de nume”. Cînd s-a constatat că totuşi “coincidenţa” era prea mare (nume, prenume, iniţială, oraş, vîrstă, profesie), d-l Neştian a fost pus să dea nişte explicaţii ameţite şi ameţitoare (care i-au preocupat însă mai puţin pe “bătrînii legionari” decît dilema, pare-se încă nerezolvată, dacă Răzvan Codrescu nu este cumva… evreu!): că domnia-sa, pe vremea comunismului, îşi scria articolele ca profesionist al şcolii, iar “alţii” îi strecurau în ele pasajele şi citatele astăzi incriminabile. (Dar cînd vorbea?! Desigur, verba volant…). Şi d-l Neştian, “sireacul” (vorba dumnealui), a răbdat asta amar de ani în şir, cale de o mie de articole, fără să-l chinuiască scrupulele “greco-catolice” sau “legionare”! Că dacă l-ar fi chinuit, s-ar fi oprit poate după primele articole mistificate în contul dumnealui, sau măcar după prima sută… Dar uite că l-a apucat “Revoluţia” ca “ideolog profesionist” al învăţămîntului bolşevizat, iar acum îl apucă mileniul trei în pielea “lupului moralist”!
Desigur, nu cazul în sine al d-lui Neştian rămîne pînă la urmă important (domnia-sa e un oportunist între alţii, doar poate cu mai mult tupeu decît media “lichelelor” de teapa dumnealui, către care d-l Liiceanu făcuse cunoscutul “Apel” postdecembrist), ci, pe de o parte, chipul simptomatic al antiortodoxismului pe care îl reprezintă, şi, pe de altă parte, naivitatea unui anumit segment al lumii legionare, care s-a “ars” în nenumărate rînduri, dar nu se învaţă minte. Regretăm că noi înşine, din teama de a nu lipsi principial un om de şansa redresării morale, ne-am iluzionat că d-l Neştian ar fi devenit – sau măcar ar fi aspirat să fie – un “naţionalist” şi un “creştin” sincer, tolerîndu-i 2-3 intervenţii în paginile Punctelor cardinale.
Un legionarism pornit atît de radical împotriva “Bisericii naţionale” nu este, în mod cert, unul pe placul lui Codreanu sau al întemeietorilor Legiunii adunaţi în jurul Icoanei. Flaşnetă comunistă sau greco-catolică, d-l Neştian s-a dovedit definitiv, prin textul alăturat, un avorton al spiritului naţional, chiar dacă dumnealui se va fi crezut în mod sincer altceva. Nu e de mirare că, părăsită sistematic de puţinele condeie de calitate rătăcite circumstanţial în paginile ei, încropită cu guleşi şi neştieni, Gazeta de Vest a pierit pe limba ei, după ce devenise fundătura irespirabilă a celui mai iresponsabil sectarism legionar.
Ştim bine că rîndurile acestea, dintr-un motiv sau altul, vor ofusca multă lume, nu doar pe d-l Neştian. Sînt însă lucruri care trebuiau spuse pînă la urmă (măcar în virtutea vechiului dicton: Amicus Plato, sed magis amica veritas), chiar dacă ele nu ajută, vorba d-lui Neştian, “la sporirea tirajului revistei”.
În ce ne priveşte, fără a fi neapărat “fanii” Patriarhului Teoctist (ale cărui laturi bune, atîtea cîte sînt, nu vom refuza să le vedem, şi a cărui autoritate principială o respectăm cu voia lui Dumnezeu), rămînem – în limitele noastre omeneşti – credincioşi Ortodoxiei răsăritene şi Bisericii Neamului, respectuoşi faţă de orice adversari oneşti şi refractari oricărei imposturi ideologice. Cititorii (atîţia cîţi avem) ne vor admite ca atare sau nu ne vor mai citi. Dintre toţi, d-lui Neştian îi vom simţi cel mai puţin lipsa. [6]

PUNCTE CARDINALE

[1] Este vorba de discursul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, Sanctitatea Sa Bartholomeu I.
[2] Este vorba de un articol foarte personal – “De ce Kosovo?” – semnat de d-l Vlad Protopopescu din Australia, vechi colaborator al revistei.
[3] Se poate închipui calomnie mai abjectă?! [Nota Blog]
[4] În numărul respectiv al revistei, dintr-o regretabilă eroare tehnoredacţională, unele pagini au apărut dislocate (printre ele, şi cea menţionată aici). [Nota Blog]
[5] Ierarhii trec, Biserica rămîne era principiul Părintelui Calciu. După 1989, părintele, fără să le ceară nimic celor care, la presiunile Securităţii, îl caterisiseră odinioară, a făcut pace cu ei, de dragul unităţii şi în duhul creştinesc al iertării, co-liturghisind în mai multe rînduri cu însuşi Patriarhul Teoctist (care avea, de altfel, să-i oficieze slujba funerară de la Radu-Vodă, evocîndu-i cu smerită admiraţie rectitudinea jertfelnică din vremea comunismului). [Nota Blog]  
[6] Născut la Huşi, în 1932, Valeriu C. Neştian a decedat la Iaşi, în 2011. În ultimii ani ai Punctelor cardinale, a avut tupeul de a încerca să mai trimită articole spre publicare, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. [Nota Blog]

*Cine eşti dumneata, domnule Neştian? Redacţia Punctelor cardinale răspunde: Fiziologia «lupului moralist»”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 7.


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV)Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire