ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLV)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Eminescu la Paris

“Ca şi Goethe pentru germani,

Eminescu este conştiinţa noastră mai bună.

Caietele sale te petrec prin atîtea lumi

ale gîndului şi ale inimii, încît pînă la urmă

ţi se întîmplă să vezi cum ceea ce voiai uneori

să spui stă mai bine spus acolo.

Cînd unui popor i se face un asemenea dar,

trebuie să ştie să-l primească,

cu tinerii lui cu tot.” (Constantin Noica) [1]

2000

ANUL EMINESCU

Lovit în fel şi chip, în timpul vieţii, dar şi cîţiva ani după moarte, de incomensurabila mojicie a contemporanilor săi (ilustrată la nivelul de sus de nefericitul Al. Macedonski, iar la nivelul de jos de preafericitul popă Grama), Eminescu părea să fi fost cruţat măcar de ireverenţiozitatea posterităţii, cel puţin printre conaţionali. Cazuri precum cel al doctorului C. Vlad (care nu era propriu-zis un contestatar, ci o victimă a turpitudinii profesionale) au fost izolate şi copleşite de ridicol. Fronda antieminesciană, atîta cîtă a fost, a venit din partea alogenilor (pe urmele lui C. Dobrogeanu-Gherea, alias Solomon Solomonovici Katz, pînă la isteria rabinică a unui Rosen Moses). Pînă şi un Eugen Lovinescu, ideolog al antitradiţionalismului occidentalizant, a fost fascinat – chiar dacă nu fără rezerve – de figura lui Eminescu. Comunismul însuşi, deşi i-a simplificat şi pervertit imaginea (mai ales în primele decenii), nu s-a încumetat să-l renege, mulţumindu-se doar să-l amendeze ideologic (iar în ultima fază ajungînd chiar să-l remitizeze, desigur superficial şi impur). Un Constantin Noica sau un Edgar Papu putuseră profita de context, încercînd o adîncire elitistă a eminescianismului (depăşind atît grila călinesciană, cît şi limitele ideologice ale receptării “oficiale”). Pro-eminescianismul, traversînd contextele cele mai diverse, este o constantă majoră a culturii româneşti de o sută de ani încoace, pe cînd anti-eminescianismul este un fenomen de dată relativ recentă, integrîndu-se în moda “revizuirilor” postcomuniste şi în euforia maniacală a “demitizărilor” în stil occidental (semne ale stupidităţii încîntate de sine, ca orice “modă” şi ca orice “manie”; a se vedea în numărul de faţă – pp. 4-5 – excelentul articol despre “Demitizare” semnat Alexandru Antim [2]).

Acest vajnic antieminescianism – susţinut, e bine să se observe, nu de figuri ilustre, ci de politruci cenuşii – este desigur şi o replică la supralicitarea didactică sau propagandistică a personalităţii şi operei eminesciene (căci există, fără îndoială, şi o patologie a pietăţii), dar el ţine mai cu seamă de un anume iconoclasm ideologic, care ar fi european, dacă n-ar fi evreiesc. De altfel, “raţiunile” care-l susţin (devenite dogme în conştiinţa anumitor medii intelectuale) sînt prea puţin de ordin estetic; aspectul de “afacere ideologică” este evident, chiar şi îndărătul discursurilor celor mai sofisticate. Noii inchizitori porniţi să epureze tradiţia naţională nu-l contestă doar pe Eminescu, ci practic, prin Eminescu, toată elita culturii româneşti care l-a mărturisit de-a lungul timpului (de la Titu Maiorescu şi pînă la Constantin Noica). “Poetul naţional” devine astfel pretextul major al unei campanii concertate de culpabilizare globală a trecutului românesc.

În acest context, iniţiativa oficială ca anul 2000 să fie declarat “Anul Eminescu” (avîndu-se în vedere a 150-a aniversare a naşterii poetului) este cu atît mai binevenită, rămînînd să fie însă şi înţelept chivernisită, dincolo de ispitele comode ale festivismului retoric.

În felul acesta, pentru conştiinţa românească, anul 2000 reprezintă Marele Jubileu Universal al Naşterii lui Hristos, dar şi jubileul naţional al naşterii lui Eminescu. E un bun prilej de regăsire a convergenţei esenţiale dintre universal şi naţional, pe de o parte, dintre spiritual şi cultural, pe de alta. O regăsire a Tradiţiei în toată complexitatea ei mistică şi istorică, mărturisitoare şi creatoare. O regăsire a temeiurilor.

Chiar dacă Eminescu n-a fost un poet propriu-zis religios, nici ceea ce se cheamă îndeobşte un “ortodox practicant” (potrivindu-i-se mai degrabă formula aplicată lui Goethe şi romanticilor în genere: “religiozitate fără religie”), totuşi el ni se dezvăluie profund creştin în resorturile “abisale” ale personalităţii şi operei sale: prin sensibilitatea metafizică, prin reverenţa faţă de tradiţie, prin altitudinea morală, prin vocaţia mărturisitoare [3]. Pe acest fond, el este, cum spunea Noica (Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti [4]), “semădăul” nostru, cel trimis “să dea seamă” pentru noi toţi, cu împlinirile şi cu neîmplinirile lui.

Recitirea operei şi disponibilitatea unei mai drepte înţelegeri s-ar cuveni să fie prinosul adus memoriei sale, la această răscruce de veacuri şi de milenii. Şi o formă de respect faţă de noi înşine: nu în condiţia noastră conjuncturală, ci în identitatea noastră eternă.

Răzvan CODRESCU

Încercînd să cinstească dincolo de poncife memoria lui Eminescu şi să contribuie după puteri la mai dreapta lui înţelegere, revista Puncte cardinale, în acest al X-lea an al apariţiei sale, va include, număr de număr, cel puţin două pagini închinate lui Eminescu (în numărul de faţă, a se vedea George Ardeleanu, “Mihai Eminescu: Odă (în metru antic) (şi variante). Deschiderea nivelelor de receptare”, pp. 12-13 [5]), avînd în vedere toate ipostazele gîndirii şi creaţiei eminesciene. Coloanele revistei rămîn deschise oricărei contribuţii de calitate privitoare la viaţa sau opera lui Eminescu (cu condiţia ca materialele să nu depăşească spaţiul a două pagini de revistă). La sfîrşitul anului, lucrarea considerată cea mai bună (de către un juriu alcătuit din redactori şi colaboratori permanenţi) va fi premiată (opţiunea juriului urmînd a fi făcută publică în numărul din ianuarie 2001 [6]). Dacă Dumnezeu ne va ajuta, studiile apărute de-a lungul anului vor fi reunite într-un volum omagial [7].

[1] Motto-ul este al întregului număr din ianuarie-februarie 2000. [Nota Blog]

[2] Text ce urmează să fie postat şi în cadrul acestei antologii, chiar în cursul lui februarie 2013. [Nota Blog]

[3] Cf. “Eminescu şi creştinismul”, în vol. Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 37-60, dar şi “Eminescu şi credinţa” (text apărut iniţial tot în Puncte cardinale, în iunie 2003, p. 9, dar neinclus în vol. În jurul lui Eminescu, îngrijitoarea ediţiei considerînd desigur că el reia în multe privinţe cele expuse mai pe larg în “Eminescu şi creştinismul”; nu-i neadevărat, dar mi se pare că totuşi cele două texte se complinesc în mai mare măsură decît se suprapun, fiind vorba de modalităţi diferite de abordare). [Nota Blog]

[4] Cartea lui Noica a apărut în 1975, la Editura Eminescu din Bucureşti (şi a fost pentru noi, tinerii de atunci, un eveniment pe care tinerii din vremea de azi nu prea au cum să-l priceapă…). Cf. şi Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 (reed. 2003) – o integrală a scrierilor lui Noica despre Eminescu. [Nota Blog]

[5] Text postat aici în continuarea celui de faţă. [Nota Blog]

[6] În numărul din ianuarie-februarie 2001 apărea următoarea notă redacţională: “Dintre textele despre Eminescu publicate în Puncte cardinale de-a lungul anului 2000 (sub rubrica «Eminesciana»), juriul redacţional (G. Constantinescu, R. Codrescu, D. Andronescu, M. Petrişor, N. Pop) a hotărît să-l premieze pe cel semnat de d-l FLOREA TIBERIAN din Galaţi: UN LUCEAFĂR PE COLUMNA CEZARILOR (nr. 7/115, iulie 2000, p. 6, cu urm. în p. 15). Redacţia mulţumeşte tuturor celor ce-au contribuit, în paginile revistei, la mai dreapta înţelegere a «omului deplin al culturii româneşti»”. Textul premiat se va regăsi, în curînd, şi în cadrul prezentei antologii. Pentru cei curioşi, menţionez că textele despre Eminescu publicate în revistă de-a lungul anului 2000 au fost: Răzvan Codrescu, Anul Eminescu (ianuarie-februarie 2000, p. 1, cu anunţarea concursului); George Ardeleanu, Mihai Eminescu: “Odă (în metru antic)” (şi variante). Deschiderea nivelelor de receptare (ianuarie-februarie, pp. 12-13); Acad. Virgil Cândea, Glosse la “fereştile gîndirei” (martie, pp.1-2, postat, în alt context, şi aici); Dumitru Oniga, Lui Eminescu [sonet] (martie, p. 7); Pan M. Vizirescu, Portretul lui Eminescu (aprilie, p. 10, cu urm. în p. 16); Gheorghe Stănescu, Eminescu, fîntîna [poezie] (aprilie, p. 10); Prof. Dr. Constantin Miu, Teologia necazurilor în “Luceafărul” (mai, p. 9); Răzvan Codrescu, Prin tradiţie spre mîntuire. O exegeză a “Doinei” eminesciene (iunie, pp. 1-2, postată, în alt context, şi aici); Florea Tiberian, Un luceafăr pe columna cezarilor (iulie, p. 6, cu urm. în p. 15); Constantin Mihai, Răsfrîngeri ale tradiţiei culturale patristice în poezia eminesciană: Semantica “veacului” în poezia “Revedere” (august-septembrie, p. 8); Mihai Cioboteanu, Eminescianism politic (noiembrie, p. 7, cu urm. în p. 10). În numărul din ianuarie-februarie 2001, pe lîngă articolul meu La încheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu (care se va regăsi în această antologie, cînd îi va veni rîndul), a fost publicată şi o mărturisire a lui N. Steinhardt despre Eminescu (dată la Rohia şi datată 24 martie 1989, adică puţin înaintea morţii), “Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă…” (text postat, mai demult, şi aici). [Nota Blog]

[7] Din păcate, volumul scontat nu a ajuns să apară, deşi ar fi fost posibil prin textele publicate de-a lungul Anului Eminescu, la care s-ar fi putut adăuga şi alte cîteva texte despre Eminescu tipărite pînă atunci în paginile revistei. [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, “Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (text menţionat, dar neinclus în volumul meu În jurul lui Eminescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009).

Eminescu la Bucureşti

2000

MIHAI EMINESCU:

ODA (ÎN METRU ANTIC) (ŞI VARIANTE).

DESCHIDEREA NIVELELOR DE RECEPTARE

“O idee este cu atît mai individuală şi mai stimulatoare

cu cît în ea se întretaie şi vin în contact mai multe gînduri,

universuri şi atitudini. Cînd o operă prezintă mai multe pretexte,

mai multe înţelesuri şi mai ales mai multe aspecte şi feluri

de a fi înţeleasă şi iubită, atunci cu siguranţă este foarte interesantă,

atunci este o expresie pură a personalităţii.” (Novalis)

Preliminarii: ambiguitate

şi niveluri de receptare

Studiul de faţă, pornind de la premisa că în Odă (în metru antic), în trecerea de la o variantă la alta, are loc un proces de ambiguizare, îşi propune să identifice şi să analizeze cîteva aspecte ale acestui proces. Paradoxal (în intenţia realizării unei conexiuni nu am putut evita acest paradox), titlul lucrării este el însuşi ambiguu.

O primă accepţie pe care am dat-o noţiunii de “nivel de receptare” este aceea de “nivel descriptiv” (în terminologia lui Oswald Ducrot şi a lui Tzvetan Todorov), de nivel de interpretare. De decodificare a semnificaţiilor. Deci, implicit, am privit noţiunea de nivel din ceea ce am putea numi o perspectivă à vol d’oiseau (sau ceea ce în limbajul cinematografic s-ar numi “panoramare”), raportul dintre nivele fiind pus, într-o asemenea perspectivă, sub semnul egalităţii. Ambiguitatea funcţionează în această direcţie, fiecare sens, fiecare referent al ambiguităţii deschizînd cîte un nivel de receptare.

“Nivelul de receptare” poate fi privit în acelaşi timp şi din perspectiva verticalităţii, raportul dintre nivele într-o asemenea accepţie presupunînd o ierarhie valorică, ierarhie care vizează categorii de lecturi şi categorii de lectori. Aici intrăm oarecum în domeniul sociologiei literare. Vreau să spun că există nivele superioare şi nivele inferioare (evident, aceasta este doar o nuanţare, numărul nivelelor fiind infinit). La un anumit nivel receptează criticul profesionalizat poemul (individualitatea poemului ca limbaj, perspectiva scriitorului care se impune ca model existenţial prin limbaj etc.); la alt nivel îl receptează un lector (să-l clasificăm, pentru circumstanţă, “mediu”) pe care-l interesează doar decodificarea sensurilor filosofice sau a stărilor existenţiale exprimate de poem şi care, în orice caz, face o disociere prea tranşantă între fond şi formă; la alt nivel îl înţelege, de pildă, o coafeză (trimiterea e tot circumstanţială) care gustă poemul în măsura în care găseşte o corespondenţă între ceea ce crede ea că exprimă şi starea ei interioară. Ceea ce mai trebuie să precizez este faptul că fiecare nivel (considerat în prima accepţie) se circumscrie nivelelor luate în a doua accepţie. Deci, pe lîngă faptul că este ambiguu, titlul acestei lucrări mai trimite şi la ideea de concentricitate. Evident, întrebarea care se impune este: în ce măsură, în cea de-a doua accepţie, în variantele poemului Odă (în metru antic), se deschid nivelele de receptare. De fapt, cred că aici nu se poate vorbi de o deschidere în sensul măririi numărului de nivele (ca în primul caz), cît de o mutaţie, de o migrare în interiorul nivelelor existente, de o “deschidere” de la nivelele inferioare spre cele superioare, deschidere implicată tot în procesul ambiguizării. Ambiguitatea fiind, atît la nivel formal cît şi la nivelul reprezentărilor pe care le creează (aici intră în discuţie şi tipul de ambiguitate [1]), mai evidentă, mai seducătoare, mai mult generatoare de probleme decît unicul sens, poate să producă o “revelaţie” în conştiinţa lectorului de nivel mediu: de pildă, să-i deschidă o perspectivă asupra faptului că poezia mai e şi limbaj, sau, dacă această perspectivă exista latent, să-l facă să şi-o conştientizeze. Cu alte cuvinte, ambiguizarea duce la o rafinare a gustului cititorului. Că se mai poate vorbi în Odă (în metru antic) şi în afara procesului de ambiguizare de o asemenea deschidere, este mai greu de demonstrat. Lucrarea se centrează pe primul sens al “deschiderii” (şi pe al doilea, în măsura în care se implică în primul), aşa că obiectul şi în cea de a doua perspectivă a servit mai mult ca pretext pentru dezvoltarea unei teorii generale despre ambiguitate, pe care am dedus-o chiar din experienţa acestei lecturi.

A devenit banală de-acum ideea că o operă este cu atît mai valoroasă cu cît are mai multe perspective de deschidere (cf. Umberto Eco, Opera deschisă). Am racordat ambiguitatea şi la statutul pe care aceasta îl avea în romantism (cf. citatul din Novalis). Precizez, de asemenea, că am folosit noţiunea de ambiguitate într-un sens restrîns, de ambiguitate “poetică”. Într-un sens lărgit, orice enunţ este ambiguu, prin orientarea receptorului asupra unuia sau altuia dintre elementele discursului (pentru ambele sensuri, cf. William Empson, Şapte tipuri de ambiguitate). Şi, în sfîrşit, o precizare legată de metoda adoptată: în procesul analizei ambiguizării am ales o direcţie regresivă, urmărind în special raportul dintre versiunea finală şi fiecare variantă anterioră. Departe de mine gîndul de a explicita, de a lumina sensurile versiunii finale prin variante (deşi există şi o asemenea aparenţă). O asemenea tentativă s-ar baza pe o mare eroare; în orice caz, spaţiul ei de aplicare ar fi foarte relativ. Nimic nu-l împiedică pe poet de la o deviere de sens în trecerea de la o variantă la alta şi, după cum constatăm analizînd metoda de atelier a poetului, în procesul acestei treceri, ceea ce numim în mod curent “idee” survine uneori în urma unui act de formalizare.

Unghiurile din care poate fi abordată această problemă sînt multiple, sensurile se intersectează, aşa că o încercare de restructurare a “haosului” este foarte dificilă, În orice caz, realizarea unui aspect didactic (cu puncte şi subpuncte) este imposibilă şi inoperantă. Totuşi, în tentativa cristalizării unui fir conducător, am încercat să grupez tipurile de ambiguitate în interiorul nivelelor de receptare care s-au dat poemului în ansamblu.

Odă (în metru antic) – o elegie erotică

sau o elegie cu un univers mai larg de reprezentări?

“Că Odă (în metru antic) este o elegie de dragoste, cu atît mai intimă cu cît travesteşte mai mult, iată ce este neîndoios”, nota Perpessicius. În economia poemului, puţine sînt mărcile unei asemenea semnificaţii (şi, după cum vom vedea, şi acelea ambigue):

a) Pronumele personal “tu” în versul al patrulea, reluat împreună cu apelativul “suferinţă” în versul al cincilea. Situaţia este ambiguă: cui i se adresează poetul, iubitei (iubirii) care provoacă suferinţa sau suferinţei în sine? Un lector obsedat numai de evidenţe gramaticale este tentat să acorde credit doar primului sens: plasarea virgulei după pronume şi nu între “suferinţă” şi “tu” (de fapt, plasarea după pronume oricum se impunea, dar în cazul în care adresarea s-ar face suferinţei, virgula, de regulă, ar trebui să ocupe a doua poziţie). În această accepţie, “suferinţă” ar fi un determinant metaforic al lui “tu”. Totuşi, şi a doua semnificaţie este posibilă, în cazul în care se accentuează asupra “suferinţei” (în cazul acesta absenţa virgulei fiind justificată): “Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă [şi nu altcineva] tu, dureros de dulce…”; ca şi Empson, am procedat (şi o să procedez în continuare) la demontarea în unităţi mai mici a discursului. În varianta a şaptea (F) situaţia nu este mai puţin ambiguă, deşi semne ale unicului sens ar exista, dar argumentul în favoarea acestuia nu este suficient de convingător: “Pîn-în fund băui voluptatea morţii,/ Nendurătoareo” faţă de “Pîn-în fund băui vopluptatea morţii,/ Nendurătoare” (în forma definitivă, în care “nendurătoare” este un epitet al “morţii”). Aceeaşi situaţie în variantele E (6), D (5) şi C2 (6), cu toate că “deconspirarea” unicului sens este din ce în ce mai evidentă (mergînd, după cum am anticipat, în direcţie regresivă): “Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi/ Suferinţă tu, dureros de dulce./ Şi prin chin [sintagmă care ar putea fi considerată redundantă: suferinţă – prin chin; iar îndoiala în privinţa unei asemenea “căderi” a stilului eminescian ar fi un argument pentru prima semnificaţie, şi în acelaşi timp ar putea fi un cumul de sens-argument în favoarea celei de-a doua semnificaţii] mi-ai dat voluptatea morţii,/ Nendurătoareo.// Ai răpit al Semiramidei zîmbet/ Ţie-ţi dete braţele albe Here/ Numai ochii întunecoşi (6), turburători (5), cei ucigaşi (4), ai tăi sînt/ Marmură rece”. Avem aici un portret al iubitei sau o alegorizare a suferinţei? Absenţa ambiguităţii este evidentă abia în varianta C1 (3): “Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi/ Mai frumoasă-ai fost decît este Venus/ Şi-n dureri mi-ai dat voluptatea morţii,/ Nendurătoareo!// Ai furat al Semiramidei zîmbet…” etc.

b) O altă marcă a eroticului ne-o dă sintagma: “Piară-mi ochii turburători din cale”. Aici situaţia este mai puţin ambiguă. Ochii sînt ai iubitei. Totuşi, la punctul a), la nivelul variantelor E (6), D (5) şi C2 (4), am identificat – ca pe un referent al ambiguităţii – alegorizarea suferinţei (suferinţa are chipul iubitei), aşa că posibilitatea reducerii la un singur element (ochii) a procedeului de alegorizare de care vorbeam nu este exclusă.

Se mai cuvine o precizare aici; în alte variante se află: “Înfăşurat în mant-ai coborît piedestalul/ Şi-amestecat în popor l-au mişcat cu putere/ Ochii-ţi imobili”; în A1 adresarea se face către Napoleon, învestit cu argumentele geniului, ale spiritului contemplativ, care nu este decît o proiectare a propriului eu al poetului, devenit “tu” în varianta A2 şi “eu” în varianta B: “Coborîi cu ochii nemişcaţi în gloată/ Cutremurînd-o”. Cu alte cuvinte, în aceste variante elementul “ochi” aparţine poetului. Să persiste în varianta finală ideea unei dorinţe de anihilare a efectului tulburător al propriilor ochi ai poetului, ai geniului, pentru a nu mai exista obstacolul unei reînălţări, al unei reveniri la starea iniţială? E îndoielnic. De aceea, sîntem îndreptăţiţi să considerăm că, în acest punct, raportul dintre primele variante şi versiunea finală nu se caracterizează printr-un proces de ambiguizare, ci mai degrabă printr-o deviere de sens.

Aceste două mărci ale eroticului (am stabilit că sînt ambigue) antrenează alte ambiguităţi, care funcţionează în contexte mai largi. În acest sens, o altă întrebare se impune: este erosul aici o tentaţie terestră a geniului (s-a spus că poemul reface drumul Luceafărului), versurile “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…// […] Pîn-în fund băui voluptatea morţii/ Nendurătoare” semnificînd revelaţia condiţiei de muritor prin această tentaţie, sau Odă (în metru antic) este o elegie erotică în care perspectiva geniului este exclusă, versurile citate semnificînd, în această structură, revelaţia morţii prin iubire? [2]

Legitimitatea uneia sau a celeilate dintre interpretări, sau, ca să revenim la preliminarii, a unuia sau a celuilalt nivel descriptiv, este determinată de contextul imediat în care încadrăm primul vers. Astfel:

1) Încadrînd primul vers în contextul primelor două strofe, funcţionalitatea acestuia este una rezumativă, una conclusivă, versurile următoare dezvoltînd progresiv circumstanţele acestui enunţ (versurile 7-8 reluîndu-l). O astfel de încadrare ar fi dată de existenţa punctului şi virgulei (semn care nu mai revine în primele două strofe). În această ordine de idei, raportul adversativ (cînd – dar) se constituie între versurile 2-3-4 şi 5-6-7-8, primul enunţ fiind în acelaşi raport atît faţă de 2-3-4 cît şi faţă de 5-6. Aceeaşi circumscriere ne dă un indiciu şi asupra perspectivei temporale relevate de discurs: “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” – Nu credeam (atunci, într-un trecut indeterminat) că voi învăţa a muri (accentul plasîndu-se pe al doilea segment: “să-nvăţ a muri”). Raportul temporal al primului segment al enunţului “Nu credeam” faţă de versurile 2-3-4 este unul de simultaneintate, faţă de 5-6-7-8, de anterioritate; al celui de-al doilea segment, “să-nvăţ a muri vrodată”, este de posterioritate faţă de 2-3-4 şi de simultaneintate faţă de 5-6. Marca generalităţii este dată de gestul fundamental romantic: “Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visător la steaua/ Singurătăţii”. În concluzie, încadrarea pe care am discutat-o justifică prima interpretare.

2) Dacă circumscriem primul enunţ doar contextului imediat al primei strofe (punctul şi virgula mai apar şi în strofele 10 şi 18, fără ca acolo să aibă o funcţionalitate determinantă şi prin analogie, mai ales că în varianta 7 (F) lipseşte – putem şi aici să constatăm aceeaşi situaţie) întregul sens pe care l-am discutat la punctul 1) este răsturnat, raportul temporal între primul vers şi versurile 2-3-4 fiind exclusiv de simultaneitate, faţă de 5-6-7-8, de anterioritate. Raportul adversativ în acest sens se constituie între versurile primei şi celei de-a doua strofe. “Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” (aici accentul se deplaseză pe primul segment: “Nu credeam”, acestuia circumscriindu-i-se oarecum şi al doilea segment), avînd sensul pur şi simplu de “nu mă gîndeam la moarte, ignoram moartea” – în general tinerii, mai ales cei înfăşuraţi în “mantă romantică”, nu se gîndesc la moarte. În acest context, gestul pe care la primul punct l-am calificat ca fiind “fundamental romantic” poate fi interpretat ca un gest teatral, atitudinea poetului fiind una ironico-sceptică: prea multe sînt mărcile romantismului într-un discurs atît de concentrat, aşa încît posibilitatea ironizării gestului mai sus pomenit prin ironizarea chiar a discursului ce-l semnifică (un discurs saturat de clişee romantice) nu este exclusă. Semnificaţia determinată de această încadrare ar fi, deci, aceea a iubirii provocatoare de suferinţă şi revelatoare a morţii.

În celelalte variante ambiguitatea aceasta nu există: în varianta 7 (F) prima interpretare este exclusă, în celelalte este exclusă a doua interpretare. De fapt, în primele trei variante tema erotică nu este dezvoltată (nici măcar ca tentaţie terestră a geniului). Perspectiva este în exclusivitate a spiritului contemplativ, a însinguratului, a geniului. De pildă, în Odă lui Napoleon, tentaţia terestră se ipostaziază în imaginea conducătorului de popoare, în imaginea puterii – motiv frecvent dezvoltat în literatură, probabil o constantă a spiritului omenesc. În varianta 3 (B) tentaţia terestră se produce prin coborîre în “gloata murmurătoare”.

Semnificativ este aici argumentul pronumelor (ceea ce am anticipat), ca şi regimul verbelor care semnifică “reînălţarea”: “Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,/ Ai răsucit piedestalul şi iarăşi imobil/ Stai printre secoli” /A1), “Şi-atunci din nou tu privit-ai în marea…” (A2), “Am să urc din nou părăsita treaptă” (B), “Am să urc din nou la părăsite trepte” (C1), “Voiu să urc din nou părăsita treaptă” (C2), “Ah, te rog redă-mi nepăsarea tristă/ […] pe mine însumi/ Mie redă-mă!” (D), “Vino iar în sîn, nepăsare tristă” (F).

Un alt tip de ambiguitate (care nu se circumscrie în mod exclusiv uneia sau celeilalte dintre structurile identificate mai sus) este cel creat de sintagma “Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”. Cui i se aplică epitetul “luminos”: poetului, reînvierii poetului sau reînvierii Păsării Phoenix? Şi de data aceasta o lectură obsedată numai de evidenţe gramaticale acordă credit doar primelor două sensuri (luminos = element predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv, în cazul în care se aplică poetului, şi circumstanţial de mod exprimat prin adverb, în cazul în care este un epitet al reînvierii poetului), mai ales că poetul scrie: „Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?” şi nu „Pot să mai renviu din el luminos ca/ Pasărea Phoenix?”. Dar regimul corelaţiilor poate să funcţioneze şi la distanţă. Şi un alt argument în defavoarea evidenţei absolute a primului sens este că, dacă ar fi apărut versiunea pe care am propus-o, nu s-ar mai fi respectat schema metrică. Or, Eminescu a avut tot timpul în vedere această schemă (┴ ─ /  ┴ ─ / ─ vv / ┴ ─) – influenţat fiind de cunoscuta odă a poetei Sapho către Afrodita, de unde “oda saphică” [3]. Cezar Papacostea, în studiul său Filosofia antică şi Eminescu, dezvoltă şi cea de-a treia perspectivă, raportîndu-se la un model cultural: “Epitetul «luminos» nu-i întîmplător cum s-ar părea: fenixul avea pe cap o creastă scînteietoare; puful gîtului îi era aurit, iar restul fulgilor erau purpurii. Avea coada albă şi ochii îi luceau ca două stele. În epoca creştinismului primitiv, fenixul deveni popular şi era interpretat ca simbol al învierii”. Asemenea amănunte mitice dau un conţinut mai simplu poeziei, care, deşi se cristalizează într-o formă concisă, rămîne totuşi evocativă. Părerea mea este că epitetul “luminos” se repartizează în mod egal tuturor semnificaţiilor (situaţie determinată de comparaţie), avînd aici ceea ce Empson numeşte “ambiguitatea prin concettism”. Această ambiguitate există şi la nivelul variantelor, sensul unic existînd doar la nivelul “colateralelor Phoenix”.

Atitudinea acestei analize este una “optimistă”. Vreau să spun prin aceasta că nu am procedat ca acel filosof antic, reprezentant al Şcolii Academice, care într-una din zile a pledat din for, în faţa tinerilor romani, în favoarea existenţei zeilor, convingîndu-i în modul cel mai evident, iar a doua zi a negat totul, convingîndu-i, de asemenea. O astfel de metodă ţine de scepticism. Or, interpretarea de faţă, în virtutea optimismului de care am pomenit, rămîne deschisă.

George ARDELEANU

Repere bibliografice [4]:

Mihai Eminescu, Opere, III: Poezii tipărite în timpul vieţii, ed. critică de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.

Umberto Eco, Opera deschisă, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969.

Mircea Eliade, Nuntă în cer, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.

Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Paris, Éditions du Seuil, 1972.

William Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, Bucureşti, Editura Univers, 1981.

*** Eminescu şi clasicismul greco-latin, Iaşi, Editura Junimea, 1982.

ODĂ

(în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pîn-în fund băui voluptatea morţii

Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai renviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sîn, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

(Versiunea finală, după [ediţia] Perpessicius) [5]

[1] Vreau să specific aici că nu orice lector poate să perceapă o ambiguitate în bloc. De asemenea, nu orice ambiguitate poate fi receptată în simultaneitatea semnificaţiilor, ci şi în alternanţa lor. Empson identifică şapte tipuri de ambiguitate: ambiguitate şi polisemantism, ambiguitate în simultaneitatea semnificaţiilor, ambiguitate şi combinarea semnificaţiilor neconcordante, ambiguitatea valorilor în contradicţie etc.

[2] Chiar cu riscul căderii într-un didacticism excesiv, ţin să precizez că acest motiv a fost frecvent literaturizat. Iată, de pildă, un fragment din Nuntă în cer de Mircea Eliade: “Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, cînd cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amîndoi de o singură – însîngerată şi nesăţioasă gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întîlni împreună moartea, atît de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare”.

[3] Sapho (uneori grafiat chiar Safo) – formă încetăţenită a numelui poetesei din Lesbos, de la care s-a derivat şi saphic/safic (metru), saphică/safică (odă, poezie). La rigoare: Sappho (gr. Σаπφω). [Nota Blog]

[4] Am optat aici pentru ordinea cronologică a surselor indicate de autor. Pentru alte texte ale profesorului George Ardealeanu postate pe acest blog, privitoare mai ales la N. Steinhardt (al cărui principal monograf, exeget şi editor este astăzi), a se vedea INDICELE DE NUME al blogului (cu posibilitatea accesării de acolo a fiecărui text). [Nota Blog]

[5] Textul integral al poeziei a însoţit analiza şi în revistă (p. 13). [Nota Blog]

* George Ardeleanu, “Mihai Eminescu: Odă (în metru antic) (şi variante). Deschiderea nivelelor de receptare”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, pp. 12-13 (rubrica “Eminesciana”).

Profesorul George Ardeleanu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)