duminică, februarie 24, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLIX)

SUMARUL BLOGULUI

 
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Alain de Benoist (n. 1943)

2000
MAREA IERTARE

Pe fondul recentei mea culpa făcute de Biserica Romano-Catolică şi al vizitei papale la Locurile Sfinte [1], unde cererea de iertare adresată evreilor a fost reînnoită festiv (fără a reuşi totuşi să mulţumească mediile evreieşti ultraortodoxe), acest articol al lui Alain de Benoist, deşi scris în urmă cu trei ani, îşi vădeşte întreaga actualitate. (Redacţia)

Mirabeau spunea că uitarea este, în toate situaţiile, superioară iertării. Morala oficială de astăzi proclamă contrariul: ne aflăm în mijlocul unui val de cereri de iertare.
Motivul, în Franţa, îl constituie condiţia evreilor sub ocupaţia germană. După declaraţiile Bisericii franceze, care “imploră iertarea lui Dumnezeu şi roagă poporul evreu să asculte acest cuvînt de pocăinţă”, au venit poliţiştii care, în uniformă, şi-au comunicat, la rîndul lor, “eternul regret”. Cu puţin înainte de Yom Kippur, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a scuzat pentru “cedările” trecutului. S-a asociat şi preşedintele Colegiului Medicilor. Următorii pocăiţi îşi aşteaptă rîndul.
Exemplul vine de sus: istoricul Luigi Accatoli a numărat nu mai puţin de nouăzeci şi patru de declaraţii pontificale în care Ioan Paul II recunoaşte greşelile Bisericii al cărei Păstor este. În douăzeci şi două dintre ele apare expresia “cer iertare”. Acest mod de a se complace în a admite şi a-şi însuşi o vină istorică, această sfîşietoare mea culpa în care, de preferinţă, se toarnă cenuşă în capul celorlalţi, lasă nedumerită multă lume. În tradiţia catolică nu se mărturisesc vinile altora, iar confesiunea se duce la bun sfîrşit în taina unui confesional. Nu la fel se petrec lucrurile în sectele puritane şi fundamentaliste protestante, a căror influenţă este atît de mare în Statele Unite. De la “Alcoolicii Anonimi” pînă la acei Promise Keepers, toţi obişnuiesc să ia cuvîntul în public, pentru a se acuza în faţa celorlalţi de propriile păcate, reale sau presupuse. Pînă şi politicienii – chiar cei de la nivelul cel mai înalt – nu şovăie să se dedea la confesiuni publice similare.
Dar, în cazul la care ne referim, se înţelege că este vorba de ceva mai mult decît atît. În primul rînd, în această epocă de caritate masmediatică şi spectaculară, de exhibiţionism la 360 de grade şi de înflăcărată durere colectivă, este vorba despre un nou mod de a lega viaţa politică de morală. Nu mai este vorba despre etica individuală, care crea obligaţii în planul interior al fiecăruia, ci de un hipermoralism public care se extinde în măsura în care morala individuală se dizolvă şi se subsumează perfect confesiunii publice. Aceasta nu reprezintă mai mult decît teatralizarea binelui, repudierea gîndurilor rele şi punerea în scenă a cauzelor bune, care să reconcilieze conştiinţa curată cu cultul interesului. Această morală creează un climat nou, de purificarte etică, în care binele şi răul înlocuiesc puţin cîte puţin ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals, în vreme ce datoria memoriei substituie memoria datoriei, revenindu-se, astfel, la excomunicarea rituală.
Pînă acum societatea se construia pe amintirea marilor gesta săvîrşite. Astăzi se mărturisesc culpele trecute, ca şi cum s-ar urmări să se dea la iveală o societate ai cărei membri trebuie să păstreze despre părinţii lor doar o imagine negativă. Ca şi cum ar fi necesar să se deconstruiască şi să se devalorizeze trecutul pentru a se sugera naşterea iminentă a unei lumi mai drepte.
În mod evident, ar fi uşor de făcut un inventar al tuturor acelora care nu-şi cer scuze. “Nu trebuie să uităm că au fost multe holocausturi pe lume” – a amintit de curînd Ioan Paul II – înainte de a constata că “se scuză mereu aceiaşi”. În ceea ce-l priveşte, Alain Finkelkraut arată: “Crimele comunismului nu au fost judecate pînă acum”. Cît despre intelectualii atît de gata să denunţe păcatele de tinereţe ale celorlalţi, în timp ce – de o jumătate de secol încoace – au oferit un sprijin enorm tuturor totalitarismelor de stînga, tăcerea lor este de-a dreptul asurzitoare.
Dar poate că este şi mai interesant de constatat că, deşi mulţi îşi cer iertare, nici unul nu a fost iertat! “Cererile de iertare le primim, dar nu le răspundem. Noi nu sîntem decît martorii acestei atitudini”, a declarat cu cîtva timp în urmă, în săptămînalul francez Le Nouvel Observateur, Marele Rabin René Samuel Sirat. Această asimetrie este izbitoare. Pe de o pare, unii îşi pun cenuşă în cap şi-şi leagă funia de gît, în semn de penitenţă. Pe de altă parte, “se ia notă”, se înregistrează “importanţa istorică” a evenimentului, dar în fond nu se ascunde că această căinţă trebuie să fie doar începutul. Cu alte cuvinte: elevul are însuşiri, dar ar putea fi încă şi mai sîrguincios… “Faptul că liderii politici şi episcopii îşi recunosc greşelile nu ajunge”, afirmă acelaşi Sirat; “e necesar ca întreaga societate civilă să o facă”. Jean Delumeau adaugă: “Mai sînt necesare şi alte confesiuni”. În vreme ce, pentru istoricul Arno Meyer, “căinţa episcopilor ar fi fost mai convingătoare dacă ar fi făcut penitenţă invitîndu-i pe toţi francezii să ţină post împreună cu ei”. Se deduce din aceste cuvinte că, o dată ce s-a declanşat angrenajul, imperativul Teşuvei – cuvînt care înseamnă, în acelaşi timp, “căinţă” şi “revenire la Tora” – nu va înceta niciodată. Hărţuit de Jean-Pierre Elkabbach într-un interviu televizat în care a acceptat să-şi clarifice trecutul, François Mitterand izbucnise, în sfîrşit: “Ce vreţi mai mult de-atît?! Să mă convertesc?!”.
Sirat aminteşte, în legătură cu aceasta, că în Biblie se spune că poporul evreu este poporul sacerdotal al umanităţii. Pentru a primi, în final, iertarea, umanitatea va trebui, în consecinţă, să accepte o tutelă sacerdotală! “Biserica trebuie să facă un act de Teşuva”, a declarat nu demult Cardinalul Carlo Maria Martini, Arhiepiscopul de Milano. Sîntem deja, în pragul Marelui Jubileu, foarte departe de politică…

Alain de BENOIST
(traducerea s-a făcut în Redacţie [2])

[1] În martie 2000. Cititorul trebuie atenţionat din capul locului că autorul francez, deşi poziţionat la dreapta, este mai degrabă un păgînizant, adeseori critic la adresa Bisericii creştine. Uneori se poate învăţa cîte ceva şi de la necreştini… Pentru o introducere în gîndirea lui Alain de Benoist, cf., în româneşte, O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane, selecţie, traducere, cuvînt înainte şi note de Marius Bădiţescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998 (col. Dreapta europeană).  [Nota Blog]
[2] Din păcate, dintr-o neatenţie tehnoredacţională, menţiunea finală cu privire la traducerea românească şi la sursa textului s-a pierdut; n-am mai putut identifica de unul singur, după atîţia ani, sursa după care s-a efectuat traducerea. Poate cineva mă poate ajuta cu un reper bibliografic… [Nota Blog]

* Alain de Benoist, „Marea iertare”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 4/112, aprilie 2000, p. 1 (traducerea s-a efectuat în Redacţie).


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV)Fiziologia trepăduşului (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

1 Comments:

At 24/2/13 11:19 a.m. , Anonymous Anonim said...

Antisemitism cu mănuşi. Urmează Nostradamus.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire