miercuri, decembrie 26, 2012

PERIPLU ATHONIT (V)



Scăldată de valurile Mării Egee, peninsula Athosului – conform tradiţiei, cerută şi primită în dar de la Hristos de însăşi Maica Domnului – are o lungime de 60 de kilometri şi o lăţime variind între 12 şi 18 kilometri, iar vîrful Sfîntului Munte – Athonul – se înalţă la 2033 de metri. Vechi loc de nevoinţă isihastă, pînă în secolul al X-lea Athosul a cunoscut mai ales viaţa sihăstrească (totuşi, pe lîngă monahismul eremitic, au existat şi forme rudimentare de monahism cenobitic). Viaţa de obşte a devenit dominantă o dată cu întemeierea Marii Lavre, la anul 963, de către Cuviosul Athanasie Athonitul. Astăzi Athosul numără 20 de mănăstiri (în secolul XII erau… 300!) – în ordinea ierarhică din catalogul oficial athonit: Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Dionisiu, Kutlumuş (cîndva “Marea Lavră a Ţării Româneşti”), Pantokrator, Xiropotamu, Zografu, Dohiariu, Karakalu, Filotheu, Simonos Petras, Sfîntul Pavel, Stavronikita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfîntul Pantelimon (Russikon), Konstamonitu – şi 12 schituri, precum şi alte chilii şi colibe (unele dintre ele părăsite şi dărăpănate). Capitala Republicii Autonome a Sfîntului Munte se află la Kareia (Karyes). Deşi au făcut cele mai multe danii către “Sfetagora” de-a lungul timpului, ba chiar au rectitorit mănăstiri întregi, românii – spre deosebire de ruşi, sîrbi şi bulgari – nu au o mănăstire a lor în Athos, ci doar două schituri: Prodromu (gr. prodromos, “înainte-mergător”), care ţine de Marea Lavră, şi Sfîntul Dimitrie-Lacu (gr. lakkos, “groapă, văgăună”), care ţine de Mănăstirea Sf. Pavel, precum şi alte cîteva chilii (mai de seamă fiind cea “vatopedină” de la Kolciu, închinată Sfîntului Gheorghe, unde s-a ostenit şi odihneşte astăzi vrednicul de pomenire părinte Dionisie Ignat, unul dintre marii duhovnici athoniţi ai secolului XX, mutat la Domnul în 2004). Supranumit “Grădina Maicii Domnului”, Athosul are astăzi aproape 3000 de vieţuitori (pentru comparaţie, în 1920 avea în jur de 10.000), între care aproape 200 de români (i-am întrecut numericeşte pe ruşi şi ocupăm locul doi, după greci). Tradiţia athonită interzice accesul femeilor în Sfîntul Munte. Dintre animalele domestice, nu sînt admise decît pisicile şi catîrii (Athosul a şi fost denumit „Muntele catîrilor”, dar astăzi maşinile le-au luat locul, mai putînd fi întîlniţi numai în mod excepţional). Sălbăticiunile sînt puţine şi nu constituie o sursă de hrană. Principalele surse de hrană sînt vegetaţia şi pescuitul. Hrana este austeră, iar posturile foarte aspre. Oaspeţii sînt trataţi, de regulă, cu rahat, halva, ouzo şi cafea.  Se doarme puţin şi se slujeşte mult, munca se îmbină cu rugăciunea, iar viaţa de obşte (în mănăstiri, schituri, chilii) nu exclude viaţa sihăstrească (în colibe izolate, cîndva şi în peşteri). Apa este puţină, dar există izvoare cărora tradiţia le atribuie obîrşii şi puteri minunate (cum este, de pildă, izvorul de aghiasmă al Cuviosului Athanasie Athonitul, dar minunat al Maicii Domnului). Nicăieri în lume nu sînt adunate la un loc atîtea icoane făcătoare de minuni, moaşte şi alte odoare sfinte. Istoricul minunilor athonite este fără de sfîrşit: le mărturisesc tradiţia orală, dar şi nenumăratele relatări scrise (greceşti şi nu numai). Alături de Locurile Sfinte de la Ierusalim şi împrejurimi, Athosul (care ţine, ca şi Palestina, vechiul calendar) este locul cel mai sfînt de pe pămînt şi cel mai de seamă bastion duhovnicesc al Ortodoxiei. Fotografiile postate în continuare au fost făcute în noiembrie 2012. (R. C.)

LA KARAKALU


Mai puteţi citi pe acest blog:

0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire