miercuri, noiembrie 14, 2012

CAZUL RADU GYR

SUMARUL BLOGULUI

Recentul episod cu d-l Mihail Neamţu (liderul Noii Republici) recitînd, într-o adunare cu caracter politic, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane... a suscitat aprinse discuţii în mass-media din România, nu numai cu privire la tînărul politician, ci şi cu privire la Radu Gyr (1905-1975), marele poet al închisorilor comuniste, dar şi al “sfintei tinereţi legionare”, cu o posteritate foarte dificilă, deservită mai nou şi prin profund neinspirata strămutare a rămăşiţelor sale pămînteşti de la Bellu (unde îşi avea locul firesc şi de drept, ca mare scriitor, la îndemîna şi în atenţia tuturora) la Petru-Vodă, lăcaş mănăstiresc din creierul munţilor, receptat ca bastion al ortodoxismului legionar. Proasta evlavie neolegionară l-a răpit pe Radu Gyr lumii largi şi l-a închis în ţarcul ei îngust, incapabilă să priceapă ce uriaş deserviciu îi face!
Dincolo de acest act de iresponsabilitate partizană (la care e de mirare că familia însăşi s-a învoit), discuţiile mediatice din ultimele săptămîni au arătat cît de aproximativ este cunoscut Radu Gyr de noile generaţii şi care este nivelul cultural al politicienilor şi jurnaliştilor români de azi: am putut auzi cu stupoare, de pildă, că Radu Gyr ar fi murit în închisoare sau că Eugen Ionescu ar fi fost legionar!!! Dar încă şi mai gravă decît turpitudinea intelectuală este turpitudinea morală, mergînd pînă la compararea lui Radu Gyr cu Adrian Păunescu şi pînă la afirmaţia că şi-ar fi meritat anii de recluziune sub comunişti!!! 
În acest context, textul d-lui Bogdan Munteanu, postat mai jos, este cît se poate de binevenit, invitînd la cîteva reflecţii principiale. (R. C.)



Radu Gyr: omul sau opera?

Poeziile lui Radu Gyr continuă să fie ţinute la index. Unii români de bună-credinţă încearcă să le mai salveze sub latura lor estetică, teoretizînd cultivarea lor exclusivă în ţarcul strîmt al cenaclului literar. Acolo da, recitarea lor se permite, dar, Doamne fereşte, nu în împrejurări cu caracter social sau politic, unde conotaţiile ar avea o cu totul altă încărcătură simbolică. Pentru aceasta se încearcă o imposibilă operaţie chirurgicală: separarea operei de om. Valoarea literară e una, spun ei, şi nu trebuie amestecată cu “rătăcirile”, cu “orbirea morală”,  care ar fi făcut ca opiniile politice ale autorului să fie situate undeva în spectrul dintre “discutabil” şi “detestabil” . Fixarea exactă între aceste limite rămînînd, fireşte, la latitudinea subiectivă a celui care încearcă astfel măcar o recuperare în plan poetic a unui autor român de geniu. Se face adesea chiar o paralelă cu Adrian Păunescu, un fervent susţinător al naţional-comunismului regimului ceauşist şi în acelaşi timp un versificator prolific şi talentat. E însă o comparaţie care nu merge din nici un punct de vedere.
Să fie acesta preţul cerut pentru reabilitarea –strict literară – a lui Radu Gyr, anume terfelirea valorilor în care (şi) el a crezut? Participarea benevolă la această reeducare în condiţii de “libertate”? Căci cu ce altceva putem compara ceea ce se întîmplă, decît cu declaraţiile defăimătoare obligatorii pe care erau siliţi să le facă deţinuţii politici, pentru ca acele chingi care le ferecau libertatea să le fie niţel slăbite? Să le dea impresia unei raţii suplimentare de libertate exterioară, a unui “ţarc” cu iluzia unui dram de confort în plus, dar cu preţul pierderii libertăţii interioare de a asculta vocea propriei conştiinţe şi îndemnul propriilor repere morale. Un preţ cumplit şi mult prea mare, comparat cu avantajul aparent dobîndit.
Sau să intre în acest preţ şi comparaţia obligatorie cu un Păunescu, care însă nu se susţine prin nimic? A fost vreodată poezia lui Adrian Păunescu pusă la index? A suferit el undeva, cîndva,  de pe urma crezului său politic din tinereţe, rămas acelaşi pînă la moarte? O fi fost poate martirizat pe băncile parlamentului postdecembrist? A stîrnit undeva recitarea vreunei poezii de Păunescu, într-un context social sau politic, un asemenea val de indignare? S-a oripilat cineva într-atît, încît să-i ceară cenzurarea, atunci cînd poetul însuşi îşi recita propriile versuri de la tribune politice? Şi chiar dacă da, s-a stîrnit mai apoi un asemenea lanţ de reacţii pavloviene, ţinînd isonul indignării primordiale şi înfierînd cu mînie proletară trecutul poetului, cerîndu-i prin sentinţe apodictice exilarea definitivă după ziduri de cenaclu sau de mănăstire?
Din poeziile lui Păunescu multe sînt scrise cu talent, pot trezi emoţii (cum ar fi celebra “Rugă pentru părinţi”, mai ales în interpretarea lui Ştefan Hruşcă), dar ele rămîn limitate la planul strict estetic. Creaţia sa nu poate fi etichetată drept una de geniu. Îi lipseşte dimensiunea filosofică a poemelor eminesciene, cu ale ei interogaţii asupra condiţiei umane sau cu surprinderea esenţei românismului prin creaţii care ating straturi mai profunde ale conştiinţei noastre identitare. Este Adrian Păunescu pe linia unor creatori de geniu, gen Eminescu sau Caragiale, care ne definesc identitatea? Cu siguranţă că nu.  Iată de ce nici nu şi-a pus cineva problema să-l cenzureze: ce “pericol” ar putea stîrni poeziile sale?
Dar Radu Gyr? Ei bine, creaţia poetică a lui Radu Gyr nu numai că este în prelungirea organică a acestei linii, dar o şi dezvoltă, o adînceşte şi o îmbogăţeşte cu dimensiunea spirituală, cu profunzimea trăirii mistice şi chiar cu latura profetică.
Poezia lui Radu Gyr nu este una de cenaclu. E născută din suferinţă, din luptă, din visuri sfărîmate care au supravieţuit sub forma sublimată a unui ideal etern. E izvorîtă din dor, din dragoste, din profunda cunoaştere a fiinţei acestui neam, din credinţă. Cele mai valoroase dintre creaţiile sale s-au zămislit în atmosfera de teroare a temniţelor comuniste, au fost memorate şi transmise de la om la om. În ele se regăsea o întreagă generaţie întemniţată, pentru că erau lacrimile picurate ale românismului pus în lanţuri. Ele ne arată adevărata frumuseţe a sufletului românesc mistuit de dorul după libertate. Sînt însuşiri colective, definitorii pentru identitatea noastră, pe care sensibilitatea lui Radu Gyr le-a ştiut intui la perfecţie, iar geniul său poetic le-a transformat mai apoi în creaţii unice. Acestea sînt o oglindă a sufletului său, care irizează la rîndu-i sclipiri din marea taină a sufletului românesc.
Pe plan stilistic, toate poeziile lui Radu Gyr poartă pecetea inconfundabilă a autorului. Dar la nivelul conţinutului, cele mai importante creaţii ale sale nu ţin de subiectivismul unui temperament imaginativ, ci întruchipează năzuinţe şi valori colective. Nu poate fi vorba, după cum pretind unii, de o “schizofrenie” între pretinsa turpitudine morală a autorului şi reuşitele sale pe plan estetic. Aceasta pentru că, după cum am văzut, mesajul artei lui Gyr transcende cu mult acest nivel, fapt de care trebuie să ţină obligatoriu cont orice hermeneutică a operei sale.
Urcînd treptat pe platouri superioare, trecînd prin planul metafizic la cel al sferelor spirituale în care binele şi frumosul tind să devină una, falia dintre momentele de înălţătoare inspiraţie şi povara inerentă a neajunsurilor propriei firi căzute trebuie să fie în mod necesar din ce în ce mai mică. La nivelul creaţiei lui Radu Gyr inspiraţia nu poate veni din biciuirea prin excese a firii carnale sau a stărilor de conştiinţă, deschizîndu-se prin asemenea zguduiri unui şuvoi de inspiraţie – marcă a originalităţii personale – venit din lumea unei estetici pure, lipsite de har. Cîţi scriitori, muzicieni sau pictori nu şi-au hrănit imaginaţia cu asemenea excese, ale căror roade sînt creaţiile rezultate de cele mai multe ori cu preţul unor destine frînte prematur? Ceea ce rămîne însă în urmă, omenirea le priveşte, dacă e cazul, drept opere de artă nepieritoare.
La Radu Gyr nu putem vorbi despre asemenea “stimulente” ale puterii sale creatoare. La el biciuirea firii a avut loc practic la modul propriu, iar inspiraţia i-a fost hrănită cu suferinţă – a sa personală, îngemănată cu cea a generaţiei sale, întemniţate de comunişti. Din poeziile lui Radu Gyr nu ne vorbeşte doar autorul lor, ca persoană individuală. Din ele ne vorbeşte un Radu Gyr multiplicat de mii şi zeci de mii de ori, a cărui oglindă sufletească ni se desfăşoară caleidoscopic prin bogăţia stilistică a creaţiei sale: nobleţe sufletească, dragoste, dar şi curaj şi demnitate. Blîndeţe şi seninătate, dar şi spirit de jertfă şi eroism. Suferinţă cumplită, cu mii de feţe, cădere în faţa ei, dar şi depăşire prin credinţă, rugă, înălţare, înviere.
Astfel arată sufletul acestui Radu Gyr potenţat la scara unui întreg neam, acesta este portretul sufletului românesc pus în lanţuri sau pus la index. Iar tot în aceste versuri găsim şi nădejdea ridicării, şi o cale care duce către valorile ce ţin de lumea lui Dumnezeu.
Unde se află răul, malignitatea, pericolul acestor versuri, pentru români? Cumva în asocierea cu eventuala rătăcire a unui radicalism moral specific generaţiei lui Radu Gyr în perioada ei de avînt tineresc, care dorea răzbunarea nedreptăţilor de care a avut parte, aici şi acum? O pretenţie poate nerealistă în primul moment, dar care i-a dat mai apoi energia şi curajul de a se ridica împotriva opresorului comunist, în vreme ce mulţi alţii, în “înţelepciunea” lor, mai credeau în posibile compromisuri sau în iluzorii intervenţii externe (atunci cînd nu dezertau de la datorie). Cei care au acaparat ţara, la rîndu-le, au răspuns printr-o prigoană feroce, tocmai datorită acestei opoziţii ireductibile nu doar la nivelul “extremismului politic”, cît mai ales la nivelul unei deosebiri categorice de valori morale şi spirituale. Radicalismul juvenil nu a fost o rătăcire, în sensul unei debusolări morale, ci o etapă tranzitorie, al cărei sens s-a dezvăluit abia în lupta finală. A fost depăşit prin biruinţa în spirit, singura durabilă şi adevărată. Pe plan istoric a învins forţa brută, dar în eternitate cei care au ştiut să se jertfească în numele unui ideal superior şi au ştiut să facă din jertfa lor un reper pentru cei de după ei.
Poezia din închisoare a lui Radu Gyr este cea care dă adevărata măsură a valorilor generaţiei sale, lăsînd în urmă versurile de tinereţe. Şi unele şi altele au un caracter mobilizator. Dacă cele de început sînt menite a mobiliza elanuri şi energii exterioare (acel vers celebru cu gloanţele dedicate trădătorilor nefiind cu nimic mai prejos decît ţepele şi ştreangul pe care un cîntec ţărănist din aceeaşi perioadă le rezervă hoţilor care jefuiesc ţara, ca să nu mai vorbim de întreg textul Marseillaisei,  cu chemările sale la violenţă – toate acestea trebuind interpretate şi azi la modul literal?), poeziile din închisoare mobilizează virtuţile latente ale firii româneşti, chemînd-o pe calea unei deveniri întru ceea ce este ea în eternitate.
În acest moment neamul nostru este desfigurat sufleteşte, rătăcind bezmetic în căutarea propriei identităţi. Aceasta în vreme ce resurse din care şi-ar putea regenera firea căzută, asemeni creaţiei lui Radu Gyr, sînt exilate după ziduri de cenaclu literar sau de mănăstire ...

Bate vîntul – carpatinul
duh amar de busuioc,
parcă e şi nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.

(Radu Gyr – Balada codrului fără haiduc)

Bogdan MUNTEANU


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Radu Gyr: Întoarcerea din cruciadă (01.03.2010)

10 Comments:

At 14/11/12 9:06 a.m. , Anonymous Alexandru said...

Citesc pe blogul domnului Tarziu si nu imi vine sa cred: "Radu Gyr si parintele Stefan Marcu sunt venerati ca sfinti"!

Bun, am inteles, cei asasinati miseleste pentru credinta lor, ca Zelea Codreanu, sau morti pe frontul de lupta sau in inchisori marturisind pe Hristos: Ionel Mota, Vasile Marin, Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Ilie Imbrescu, Sandu Tudor, Maica Mihaela... Dar acum e sfant si poetul Radu Gyr (care nici macar nu a fost propriu-zis un om bisericos si un poet religios)? Am innebunit cu totii? Mai are vreun continut notiunea de sfintenie? Mai a ramas vreun legionar care sa nu fi fost sfant? Mai a ramas vreun os de fost detinut care sa nu fie sfanta moasta?
Eu am impresia ca de la o aspiratie justa (cativa legionari si fosti detinuti politici ar merita trecuti in randul sfintilor marturisitori) s-a ajuns la o extensie exagerata si apoi la o adevarata psihoza (toti legionarii si fostii detinuti politici sunt sfinti pentru ca au fost legionari si fosti detinuti!). Chiar nu va dati seama ca totul devine o forma de delir apropae eretic si ca se confunda metafora sfinteniei cu realitatea ei? Mai are loc pe lume Biserica de... Legiune?

(Mentionez ca am trimis acest comentariu si pe blogului domnului Tarziu)

 
At 14/11/12 10:00 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

@ Alexandru

Şi mie mi se pare că se exagerează într-o oarecare măsură, dar poate că prisosul de evlavie este preferabil lipsei de evlavie…
Eu cred că o mare responsabiltate revine în context Bisericii înseşi, care a greşit de două ori: o dată tergiversînd luarea în discuţie a anumitor dosare de canonizare sau eventualitatea introducerii în calendarul bisericesc măcar a unei zile de pomenire comună şi nenominală a martirilor creştini din rezistenţa anticomunistă, iar a doua oară prin faptul că nu a încercat niciodată să discute şi explice oficial aceste lucruri, cu bună-credinţă şi autoritate părintească.
Aşa s-a ajuns să se confunde (cum bine spuneţi altminteri), în conştiinţa anumitor credincioşi cu vie sensibilitate naţională, „metafora sfinţeniei cu realitatea ei”. În sens larg, martirii şi eroii luptei împotriva comunismului ateu sunt cu toţii „sfinţi”, dar în sensul precis, consfinţit de Tradiţie şi fundamentat teologic, sfinţi efectivi, trecuţi nominal în sinaxar şi veneraţi ca atare, nu pot fi, desigur, decît unii dintre ei (pe care Dumnezeu îi ştie, dar pe care rămîne ca şi Biserica – instituţional vorbind – să-i recunoască public la un moment dat, instanţă deasupra ei neexistînd în lume, fie că ne place, fie că nu). Cîtă vreme Biserica nu a ajuns să se pronunţe oficial asupra lor, e riscant să vorbim – în sensul propriu, nu în cel metaforic – de Sfinţi şi de Sfinte Moaşte, pentru că există pericolul să relativizăm noţiunile respective şi autoritatea principială a Bisericii (autorităţii ei ierarhiceşti nu i se poate substitui autoritatea teologică sau duhovnicească a nimănui, oricît de mare stareţ şi/sau duhovnic ar fi). Contestîndu-i Bisericii autoritatea, ieşim din ordinea ortodoxă şi intrăm în logica sectantă (eretică sau vecină cu erezia), ca în cazul „guruismului” din Rusia actuală.
Trebuie, deci, deosebită atenţie, luciditate şi responsabilitate, ca nu cumva încercînd să cîrpim subiectiv dreptatea pe o parte, ea să se crape obiectiv pe o altă parte!

(Menţionez că eu nu v-am răspuns decît pe blogul meu.)

 
At 14/11/12 11:17 a.m. , Anonymous Anonim said...

Cruciti-va: "moaste sfinte" sunt nu numai oasele lui Radu Gyr, dar si ale sotiei lui! Oare vor urma la rand fiica si nepotul?

 
At 14/11/12 3:25 p.m. , Anonymous Daniela said...

Radu Gyr este un mare poet. De ce si de cand trebuie neaparat sa fie si sfant?

 
At 14/11/12 5:11 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

@ Valerian (nepostat, la cerere):

Sînt două aspecte care nu trebuie confundate/amestecate: strămutarea osemintelor de la Bucureşti (Cimitirul Bellu) în Munţii Neamţului (cimitirul mănăstiresc de la Petru-Vodă) şi decretarea osemintelor lui Radu Gyr şi ale soţiei sale ca "sfinte moaşte".
În şapoul articolului semnnat de d-l Bogdan Munteanu eu m-am referit numai la primul aspect (al doilea a apărut abia în comentarii); şi nu pot să nu întăresc spunînd că mie demersul (indiferent a cui va fi fost iniţiativa) mi se pare echivalent cu strămutarea unui monument din centralitatea spaţiului public într-o pivniţă comună, la care am acces curent numai eu şi vecinii mei... Mi se pare, de asemenea, că posteritatea lui Radu Gyr este confiscată sau îngrădită astfel de o cauză ideologică în mare parte inactuală, reducîndu-se astfel eternitatea poetului la o afacere efemeră de familie sau de grup partizan (e ca şi cînd ai spune: el este şi trebuie să rămînă numai al nostru, al cîtorva, nu al vostru, al tuturora!). Posteritatea lui Radu Gyr în larga conştiinţă publică românească (mult prea puţin "dusă la biserică", din păcate) este astfel îngreunată/complicată inutil, ba chiar expusă provocator suspiciunilor rău-voitoare (vedeţi şi dvs., din cazul M. Neamţu, cum se pun la noi problemele, nu doar de către evrei resentimentari ca Radu Ioanid, dar chiar şi de către... cel care a recitat versurile!).
Fireşte, toate acestea n-au nimic de-a face cu valoarea în sine a poeziei lui Radu Gyr, care rămîne, orice s-ar întîmpla, recunoscut sau nu, unul dintre marii poeţi români ai secolului XX. Aceasta este, de altfel, şi concluzia care se desprinde din echilibratul text al d-lui Bogdan Munteanu (postat, între timp. şi pe alte site-uri sau blogg-uri).

 
At 14/11/12 9:55 p.m. , Anonymous Barbu Catargiu said...

Pe mine ma intristeaza reactia lui M.Neamtu pus in fata "reactiunii". Cred ca stia, inainte sa recite, ce urma sa se intample...Si apoi s-a dezis si a ajuns sa aiba aceeasi reactie ca si pupilul lui Gogu Radulescu, N.Manolescu.

E ingrozitor chiar si-n conditiile in care se mai lepadase de Legiune si cu alte ocazii. Iubirea de copil e cea mai curata si nu se uita... Descalificant pentru "noul republican".

 
At 15/11/12 12:49 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Mai multor cititori nedumeriţi:

Nu toţi Martirii şi nu toţi Cuvioşii au sfinte moaşte. Moaştele sînt un mare dar dumnezeiesc, dar nu constituie o condiţie sine qua non a sfinţeniei.
Există criterii numeroase şi probe succesive în urma cărora Biserica stabileşte, printr-un sobor îndrituit, dacă osemintele cuiva sînt sau nu sfinte moaşte, iar decizia nu se ia niciodată peste noapte, nici în mod individual, nici sub presiunea unor grupuri de interes.
Poate că la Petru-Vodă sînt sfinte moaşte, poate că nu: nimeni nu se poate pronunţa pe cont propriu.
Să luăm cazul cel mai ilustru: Valeriu Gafencu. Rămăşiţele sale pămînteşti nu au fost descoperite/identificate, deci nu se ştie dacă a lăsat moaşte sau nu. Pentru aceasta el nu este mai puţin demn de sfinţenie. Tot aşa cum, dacă rămăşiţele sale s-ar găsi, dar nu s-ar vădi ca moaşte, el iarăşi nu ar fi mai puţin demn de sfinţenie. Există mii de sfinţi fără moaşte (mă refer la cei recunoscuţi oficial de Biserică, pentru că adevărata socoteală a tuturor sfinţilor numai Dumnezeu o ştie, iar ei sînt desigur mai numeroşi decît cei ajunşi în sinaxare).
Obsesia moaştelor poate fi - nu spun că şi este - o alunecare superstiţioasă a credinţei şi a evlaviei populare. E de năzuit deci ca Biserica să se pună în mişcare, aducînd limpezirile necesare, conform menirii ei, după toată rînduiala.

 
At 15/11/12 7:20 a.m. , Anonymous Anonim said...

Compararea lui Radu Gyr cu Adrian Paunescu arata si cat sunt de prosti, si cat sunt de ticalosi multi din cei care se pretind "intelectuali" si "oameni de cultura".

 
At 15/11/12 10:51 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Prostia e scuzabilă, ticăloşia - nu.

 
At 15/11/12 11:41 a.m. , Anonymous Moshu said...

Părerea mea, în ceea ce privește mutarea trupului lui Radu Gyr la Petru-Vodă este alta. Desigur, locul unui mare poet poate fi în Cimitirul Bellu. Sau nu. Cred că centralismul exagerat nu face bine României. Este bine să fie poeți mari și în mormintele mânăstirilor românești, în sate și cătune. România este un întreg, nu doar Bucureștiul. Bucureștiul este un întreg, nu doar câteva repere ultracentrale.
Iar dacă o asemenea mutare ne face incapabili să mai vizităm monumentele, atunci noi suntem cei care greșesc undeva.
În Rusia monumentele și mormintele sfinților, eroilor, poeților etc. se întind pe lungimea a zeci de mii de km de drumuri. Ceea ce face Rusia mai bogată. Cred că și aici avem aceeași situație.
Și că, până la urmă, este chiar pilduitor ca Radu Gyr să doarmă alături de Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Desigur, a avut și Radu Gyr căderile și slăbiciunile sale. Și le-a avut și cel care a devenit părintele Gheorghe. Dar eu cred că asta nu-i împiedică acum să bea același pahar al bucuriei în aceeași Împărăție veșnică.
Părerea mea...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire