OAMENI CARE AU FOST: PĂRINTELE CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Reproduc aceste însemnări din 2003 ale Părintelui Calciu aşa cum au apărut în revista Puncte cardinale, din iarna pînă în vara lui 2004. E un text de suflet şi emoţia de a-l (re)citi e cu atît mai mare cu cît, deşi n-au trecut decît puţini ani de atunci, nu numai autorul lor a plecat dintre noi, dar şi mulţi dintre cei evocaţi: Teofil Mija, Adrian Făgeţeanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Raul Volcinschi, Ion Gavrilă Ogoranu… Parcă stăm la o cumpănă dintre lumi şi rămînem, pe an ce trece, mai singuri şi mai săraci… Dar cîtă tainică putere de a păstra viaţa “în viul ei” au uneori cuvintele! (R. C.)

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa

CĂLĂTORIE PRIN DUHUL ROMÂNIEI

Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mână spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea de preţ a vieţuirii mele în Ro­mânia vreme de 6 decenii, până la timpul înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adâncă şi mai lată decât prăpastia închi­sorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pământul ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în perspectiva urmă­toarei vizite pe care o voi face acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amintiri…

(1)

Generaţia care se duce

De fiecare dată când merg acolo, parcă noi aspecte mi se revelează, unele rămase în sub­con­ştientul meu de la vizitele anterioare, pe care uneori o întâmplare măruntă le ac­tu­alizează la a­de­vărata lor dimensiune spirituală. De fiecare dată pierd două zile cu dru­mul, şi această pier­de­re mi se pare un furt din bucuria şederii în ţară.
Anul trecut am ajuns într-o marţi, pe 16 septembrie, la 2 zile după hramul Bisericii Sfân­ta Cruce din America. Probabil că ar fi trebuit să mai rămân câteva zile după hram, pentru a-mi linişti inima de emoţiile pe care o asemenea sărbătoare le iscă în noi toţi, preot şi credincioşi, a­şa că emoţia sosirii în ţară s-a suprapus pe un fond sentimental deja sensi­bilizat, astfel încât o­chii mei au fost parcă mai deschişi, mai apţi să vadă cele ce în anii an­teriori trecuseră cu ve­derea. Am stat două zile în Bucureşti şi apoi am plecat la Braşov, să văd filiala locală a Asociaţiei Christiana, condusă de doctorul Teofil Mija, un fost deţinut po­li­tic care, eliberându-se şi spiritual după 1990, a înfiinţat în oraşul de sub Tâmpa o poli­clinică gratuită pentru oamenii nevoiaşi, iar lângă Braşov, la Săcele, un cămin de bătrâni, făcut după standarde occidentale. În închisoare, doctorul Teofil Mija a fost, îmi amintesc, foarte bolnav de tuberculoză. Dumnezeu l-a vindecat în mare parte, astfel că puterea care i-a mai rămas, ca un dar sfânt, a pus-o în slujba ce­lor bătrâni şi neajutoraţi. Am găsit acolo o lucrare minunată, aproape incredibilă, cu admirabil de­­vo­tament şi nepăsare de sine la toţi cei ce lucrează pentru semeni, de la medic până la bucă­tar. Medici din oraş vin la azil, du­pă specialitate, şi consultă gratis pe bătrâni, la nevoie.
Ca peste tot, şi la Christiana câinii vagabonzi mişună, căutând hrană şi adăpost. Ciudat es­te că n-am văzut nici un câine vagabond slab: toţi sunt bine hrăniţi; oamenii se mi­lostivesc de ei, uitând de propria sărăcie. Am întâlnit un coleg de liceu în Tulcea, Ab­dulah Remzi, acum pen­­­sionar, care umblă mereu cu o ditamai punga după el, în care are lap­te, pâine şi alte resturi de hrană pentru câinii vagabonzi. Nu-i hrăneşte pe cei din oraş (care, şi aşa, sunt bine hraniţi), ci se duce peste Dunăre, unde sunt câini mai flămânzi. Une­ori îl mai şi muşcă, pentru că sunt mai sălbăticiţi, dar pe el nu-l nelinişteşte acest lucru, ci îi hrăneşte mai departe; nu-şi face injecţii con­tra turbării şi, în general, trăieşte în bună prie­tenie cu întreaga haită, aproape ca în Cărţile Junglei…
Am vizitat case de bătrâni şi aici, în America. Poate că cei de aici stau mai con­for­tabil, poate mănâncă mai bine, dar acolo, la Braşov, este altceva: acolo, toţi sunt oameni, nu bolnavi şi îngrijitori, ci pur şi simplu oameni care se iubesc, zbătându-se să mai obţină hrană de la vreo întreprindere, sau vreun ajutor bănesc, sau ceva medicamente. Şi mai e ceva: pensionarii azi­lu­lui se întrec în a-şi face viaţa cât mai frumoasă. Camerele lor sunt camere româneşti: covoare ro­mâneşti, perdele româneşti, perne româneşti – tot ce fiecare a putut aduce de acasă, pentru a nu se simţi ca în azil, a fost adus aici. Am vorbit cu ei aşa cum vorbesc cu bătrânii care stau în casele lor, la feciori sau la fiice. Nu am găsit decât o singură bătrână supărată foc pe toată lu­mea, fiindcă acolo în azil vin din când în când extra­tereştri care-i chinuiesc pe bătrâni, îi muşcă cu dinţii, le răsucesc mâinile etc. I-am pro­mis bietei bătrâne că voi lua măsuri ca extratereştrii să nu mai fie admişi în azil decât dacă declară în faţa doctorului Mija că nu vor mai muşca pe nimeni. Femeia a fost mul­ţu­mită: avea deplină încredere în mine.

Doctorul Teofil Mija a fost foarte ocupat. Avea nişte vizitatori din Germania, care veni­seră să-i fotografieze pe bătrâni, spunându-le, în prealabil, să zâmbească. Stătuseră vreo 2 zile acolo şi, în ziua în care am venit noi, plecau. Au făcut o donaţie spitalului, iar doc­torul cu suro­rile se bucurau ca nişte copii. Mai ales că, uneori, vin musafiri străini care fac câte o «vizită ar­me­nească» (adică peste măsură de lungă), stau la spital ca la hotel, mănâncă în chip democratic, cu bolnavii, îi cer doctorului sau vreunei surori să-i mai şi plim­be cu maşina prin oraş şi împre­jurimi, se fotografiază cu bătrânii şi apoi pleacă pur şi simplu. Nici nu-şi închipuie cât de greu pro­cură doctorul Mija cele necesare pentru azil. Ne-a povestit doctorul de o familie din Franţa care a venit vreo 4 ani la rând la spital. Soţia era o franţuzoaică elegantă şi plină de ifose, care voia mereu să fie servită cu ceva. În fie­care an, făcea o promisiune solemnă că-n anul în curs va da o serată la nu ştiu ce castel de pe Valea Loarei, pentru strângere de fonduri în favoarea spi­talului, dar de fiecare dată, din motive tehnice, balul se amâna. În al 5-lea an nu a mai venit, aşa că balul celebru din castelul de pe Loara a rămas doar un vis neîmplinit. Doctorul Mija şi admi­nistraţia azilului au răsuflat uşuraţi.

Am mai vizitat doi artişti în Braşov: o doamnă Dorina Dutkay, pictoriţă de icoane pe sticlă, urmând linia şcolii de pictură pe sticlă din Făgăraş şi pe cea de la Nicula (toate aceste icoa­ne sunt vândute în scopul procurării de fonduri pentru azilul doctorului Mija!), şi un sculp­tor în lemn, coleg de închisoare cu mine şi cu Marcel [Petrişor] (lucrează în stil popular, este cunoscut în ţară şi participă încă la toate expoziţiile de sculptură).

Generaţia care vine  

De la Braşov am mers la Timişoara. Un prieten din New York mă rugase, ştiind că merg în ţară, să trec şi prin Timişoara, unde avea loc nunta nepotului său. Fiindu-mi un prieten drag, am răspuns invitaţiei lui şi am mers acolo spre a participa ca preot slujitor, împreună cu preoţii locali ai Bisericii. Am fost primit cu dragoste de preoţi şi de nuntaşi, însă, imediat după slujba cununiei, am fost nevoiţi să plecăm, căci trebuia să fim, în zori, pe Valea Jiului, la Mănăstirea Lainici, la slujbă. Şoferul nostru era un tânăr judecător din Bucureşti, de care ne leagă, pe Marcel şi pe mine, multe amintiri comune, de pe când el era o «bobiţă» de copil (pentru Marcel), iar pentru mine, când l-am cunoscut, un adolescent, probabil în penultima clasă de liceu. A­cum este judecător, cu copii şi cu mustaţă, şi nu-i mai spunem decât «D-l preşedinte», spre compensarea atâtor ani când nu i-am spus decât «Bobiţă» (diminutiv care nu-l prea bucura pe atunci). Mai târziu, voi vorbi ceva mai mult despre el, fiindcă ne-am amintit împreună un episod din viaţa mea, când, proaspăt eliberat din închisoare, eram în domiciliu obli­ga­toriu şi am făcut o ispravă de pomină, împreună cu el şi cu Marcel…
Pe Valea Jiului am dormit peste noapte (am ajuns foarte târziu) la un prieten de-al «D-lui preşedinte» (îi spuneam aşa pentru că era preşedinte de şedinţă judecătorească), un tânăr inginer întreprinzător, şi el cu doi copii, credincios, cinstit şi prezent la toate slujbele religioase din Târgu Jiu sau de la Mănăstirea Lainici. Mi-a plăcut tânărul inginer Dan Călugăru, soţia sa şi cei doi copii; mă bucur nespus de fiecare dată când merg în ţară şi întâlnesc astfel de tineri credincioşi, cu o meserie temeinică şi cu familie bine întocmită. Fără îndoială că Ţara şi Bise­rica – într-un viitor nu prea îndepărtat, când sechelele comu­nismului vor dispărea, laolaltă cu toţi aceşti guvernanţi avizi şi la fel de slugarnici faţă de America şi de Europa Unită pe cât fu­se­seră până mai ieri faţă de Sovietele învecinate – se vor sprijini pe asemenea tineri de nădejde, care cunosc şi practica, şi credinţa, şi cinstea, şi iubirea de neam şi de semeni. Atunci Biserica (ierarhia ei) îi va descoperi pe aceşti tineri ca pe o generaţie nouă, pe care acum, prea preo­cu­pată de bunele relaţii cu puterea, pare mai degrabă să o ignore. E un adevăr: cu ochii la puter­nicii zilei, mare parte a ierarhiei, dorind să acopere nevoile de construcţie de biserici, n-are ochi şi pentru noua generaţie, nu şi-o asumă efectiv şi nu pare să înţeleagă că pentru Biserica luptă­toare există şi un viitor, nu numai un prezent…
A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat la mănăstire. Soţia lui Dan şi copiii urmau să vi­nă mai târziu. Cred că distanţa până la mănăstire era mai mare de o jumătate de oră. Am trecut prin câteva sate. Defileul Jiului era de o frumuseţe sălbatică, pe care lucrările de aranjare a dru­mului şi de priponire a stâncilor nu o îmblânzeau deloc. Dan ne explică pe scurt câte ceva de­spre satele prin care trecem. La un moment dat ne spune un lucru şo­cant: în satul pe care tocmai îl parcurgem, preotul are două cârciumi! O clipă am glumit, întrebându-ne dacă preotul făcea o împărţire dreaptă a timpului între cele trei slujbe: câr­ciu­mar în două stabilimente şi pre­ot în biserică. Am amuţit însă repede. Mergeam la slujbă şi nu se cuvenea să judecăm pe semenul nostru. Acum însă, fără să condamn, mă întreb dacă cele două profesii sunt compatibile şi de ce ierarhii locului nu iau nici o masură. Nu e de mirare ca din satul acela oamenii credin­cioşi se duc drum lung până la mănăstire, iar cei mai puţin credincioşi îşi pierd, probabil, sufletul în câr­ciu­mile slujitorului bisericii…

Ziua Domnului la Lainici

Vederea mănăstirii ne-a întors total gândul şi inima spre Dumnezeu. Mănăstirea are do­uă biserici: una veche şi mai mică, alta nouă, foarte încăpătoare şi foarte frumoasă, deşi deo­cam­dată neterminată. Câţiva monahi începuseră ceasurile. L-am rugat pe Dan să nu spună ni­mănui că sunt în biserică. Când însă un călugar l-a întrebat, a trebuit să spună ade­vărul. Stareţul m-a chemat în altar. Era prea târziu ca să mai pot sluji, dar m-a rugat să pre­dic, ceea ce am şi făcut.

La sfârşitul slujbei, am fost invitaţi la stareţie, să luăm masa cu stareţul. În timp ce mer­geam într-acolo, însoţit de câţiva călugări şi de cei cu care venisem (la care se adău­ga­seră între timp şi soţia cu copiii lui Dan), iată că mă opreşte un călugăr de vreo 35 de ani, cu un chip palid-pământiu, aproape de chipul unui om mort, şi-l aud că mă întreabă: «Pă­rinte, eu sunt tare bolnav, rinichii mei nu mai lucrează şi doctorul mi-a spus să mănânc car­ne. [Mănăstirea are program athonit, cu nemâncare de carne.] Şi mănânc carne, părin­te, unde nimeni nu mănâncă dintre fraţi! Oare mă mântuiesc, părinte, dacă încalc cano­nul mănăstirii? Eu nu vreau să mă­nânc… Mă voi mântui, părinte?».
M-am bâlbâit puţin, fiind luat pe neaşteptate, dar apoi am căutat să-l liniştesc. I-am spus că dacă stareţul său i-a îngăduit să mănânce carne, poate s-o facă fără teamă de pe­deapsa lui Dumnezeu, fiindcă are dezlegare de la superiorul său ierarhic. El totuşi era sper­iat şi continua să plângă pentru mântuirea lui. Călugării care ne însoţeau l-au liniştit şi ei cum au putut, iar unul l-a însoţit spre chilia lui. Îl urmăream cu privirea şi, deşi nu-l mai auzeam, îmi dădeam seama că monahul bolnav continua să plângă pentru păcatul cel nedo­rit al mâncării de carne. Călugării ră­maşi cu noi ne-au spus că rinichii celui bolnav nu mai func­ţionau de fel, că avea implantat în tru­pul său aparatul de dializă, care se pornea de 4 ori pe zi, şi că nimeni nu-l putea convinge că, în starea lui, mâncarea de carne nu putea fi socotită un păcat. M-am gândit multă vreme după ace­ea dacă teama lui nu era o dispro­por­ţie de gândire asupra păcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: «Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu; nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Dar luaţi seama ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire!» (I Corinteni 8, 8-9).
Călugărul se temea de poticnire. Această întâmplare mi-a adus aminte de un frate de la Ra­rău, pe când stăreţea acolo ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), acum pe cale de a fi cano­nizat pentru sfinţenia şi moartea lui martirică în închisoare. Un frate bolnav de tuberculoză a in­trat în spital, fără binecuvântare. După o vreme s-a întors, adus de un alt fra­te, şi se ruga de sta­re­ţul său să-i facă o supă de găină, că doctorii îi spuseseră să mă­nân­ce supă de pui ca să se facă sănătos. Stareţul i-a spus că n-a venit la mănăstire să mănânce găini fripte. L-a pus la lucru (ce­va mai uşor) şi în câteva luni fratele s-a întremat, s-a îngră­şat şi a uitat curând de boală. Era oare ceva asemănător şi cu acest monah? În orice caz, m-a impresionat stricteţea lui în privinţa pă­catului şi mă gândeam câte păcate facem noi me­reu, câte compromisuri, mult mai grele decât mân­carea de carne, ziua şi noaptea, pe fa­ţă şi pe ascuns, şi nu plângem pentru ele, ba nici măcar nu le socotim păcate!
Masa a decurs în linişte. I-am pus câteva întrebări părintelui stareţ în privinţa mă­năstirii, în special cu privire la prezenţa credincioşilor din jur. Mi-a confirmat ceea ce, de fapt, consta­ta­sem şi eu, văzând biserica ticsită de credincioşi laici într-o duminică obiş­nu­ită. Mi-a spus că aşa es­te în fiecare duminică şi iarăşi m-am gândit că această fugă spre mănăstiri a laicilor are două explicaţii principale: fervoarea credinţei şi/sau lipsa de dăruire a preotului din sat. Am reţinut o afirmaţie făcută în treacăt de stareţ. Pregătindu-se pentru hramul mă­năstirii, a­ces­ta poruncise să se cumpere 500 de kilograme de peşte proaspăt. «La fiecare hram – spu­nea el – vrem să dăm credincioşilor ceva de mâncare, aşa cum putem. Mănâncă şi ei pe unde pot: pe me­se, pe bănci, pe iarbă, fiecare pe unde apucă». Anul acesta, la hram, stare­ţul a constatat că veni­se mai multă lume şi a mai poruncit încă 500 de kilograme de peşte con­gelat, fiindcă peşte proaspăt n-a mai găsit. Până la terminarea Sfintei Liturghii, a predicii şi a miruirii, fraţii şi ajutoarele lor au ter­mi­nat de gătit o mie de kilograme de peşte, şi fiecare creştin a mâncat, şi au dat toţi slavă lui Dum­ne­zeu împreună.

(Puncte cardinale, februarie 2004)

(II)

În munte, la părintele Adrian

L-am rugat pe stareţ să-mi spună dacă părintele Adrian Făgeţeanu, de la Sfânta Mă­năstire Antim, este cumva la Lainici. Citisem pe internet că părintele Făgeţeanu ar fi fost răpit de un fel de comando şi dus nu se ştie unde, nici de ce. Acum aflam că este acolo, la schitul din munte numit Locurele. Am plecat cu două maşini, a noastră şi a mănăstirii, căci părintele stareţ voia şi el să-l viziteze pe părintele Adrian. Drum de munte, nepietruit, prăpăstios. Înaintam încet şi, la un moment dat, s-a deschis o poiană largă de câteva hec­tare, cu iarbă frumoasă. pe care păşteau câteva vaci cu lapte şi altele mai tinere. Din loc în loc, pomi roditori, mai mult meri, alcătuiau o liva­dă rară, parcă nelumească. Pe coastă, o biserică mică-mică, un fel de bijuterie, în care încap abia câteva persoane, şi o casă pe mă­su­ră, din lemn, ridicată pe butuci, în care intrai pe o scară din scânduri cu câteva trepte. Uşa scării dădea într-un fel de pridvor închis.

L-am găsit pe părintele Adrian sănătos şi încă destul de agil pentru un nonagenar. A fost închis pe vremuri pentru Rugul Aprins, întemeiat de Sandu Tudor, acel ieroschi­monah Daniil mort mai târziu [1962] la Aiud, grup din care au făcut parte o serie de mari perso­na­­lităţi ale culturii şi teologiei române: părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăni­loae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Petronoiu Tănase, pă­rin­tele Andrei Scrima, monahul (pe atunci) Antonie (Leonida) Plămădeală, V. Voiculescu, Alexandru «Codin» Mironescu etc., etc. Părintele Făgeţeanu arăta destul de bine; doi fraţi ti­neri – unul chiar foarte tânăr – aveau gri­jă de el. Casa era simplă, călugărească, mirosind a foc de lemne, a mere şi a tămâie. Scaunele de lemn care ne fuseseră aduse scârţâiau uşor când ne mişcam. Se instalase o atmosferă de taină monahală...

Într-o astfel de atmosferă, nu poţi trece direct la lucrurile lumeşti, ca de pildă la între­barea asupra plecării oarecum intempestive a părintelui Adrian de la Antim la Lainici…
Ne-am amintit de închisoare, de adânca viaţă duhovnicească pe care o aveam aco­lo; cu durere, dar şi cu pioşenie, ne-am adus aminte de cei adormiţi în Domnul, prin torturi, prin foame, prin boli netratate. Ne-am amintit, mai ales, de Gherla şi de Aiud, unde cei morţi nu au avut parte de un mormânt cunoscut, dar au rămas adânc îngropaţi în sufletele noastre (şi, aşa cum spunea părintele Larion, ucenicul părintelui Sandu Tudor, mort martiric în închisoarea Aiudului, să nu ne mirăm dacă vreodată se vor descoperi în cimi­tirul închisorii de acolo moaşte în gropi fără nume şi fără cruce).

În cele din urmă, părintele Adrian Făgeţeanu a început singur să ne povestească de ce a plecat de la Sfânta Mănăstire Antim. Atunci am aflat că, de fapt, Mănăstirea Lainici a fost primul lui loc de monahism şi că el totdeauna a considerat-o mănăstirea lui de metanie, astfel că acum, la vârsta bătrâneţii înaintate, s-a întors la locul unde se va odihni veşnic. Părintele ne-a spus că a mai avut şi un motiv personal, dar care nu are nici o legătură cu ceva din afara lui. Am respectat această discreţie şi ne-am despărţit cerându-i binecu­vântarea. M-a urmărit o vreme figura lui senină, încadrată de barba albă şi de ochii cereşte de strălucitori.

Acasă, pe urmele Sfântului Gheorghe…

De la Tg. Jiu am plecat spre Bucureşti în grabă mare, fără a ne mai opri pe altundeva, fiindcă trebuia să ajung în satul meu natal, Mahmudia, aşezat pe malul braţului sudic al Dunării, ce poartă numele Sfântului Gheorghe. Este pentru mine cel mai frumos sat din lume, pentru că este primul pe care ochii mei de copil l-au văzut şi pentru că nicio­dată nu-l voi putea vedea decât cu ochii mei de atunci: liman misterios şi fermecător, din care repede ajungi în bălţile Deltei Dunării, cu o vegetaţie copleşitoare şi o floră atât de bogată încât nici măcar legendele locale nu se mai pot descurca în ea, şi cu păsări, animale şi peşti care se amestecau ameţitor în imaginaţia noastră, tineri şi bătrâni deopotrivă.

Cel mai important lucru era că acest braţ al Dunării se cheamă Sfântul Gheorghe, fiindcă marele mucenic urmărise scorpia care căuta să scape ascunzându-se în Marea Nea­gră, spre care fugea exact pe acest curs, unde s-a instalat braţul Dunării după aceea. Bala­u­rul era grav rănit şi alerga spre mare mişcându-şi coada uriaşă într-o continuă zvârcolire, ceea ce explică de ce braţul acesta al Dunării face tot felul de meandre şi cotituri. Când a ajuns la malul Mării Negre şi era gata să se ascundă în apele ei adânci, unde nici sfântul nu i-ar mai fi putut face nimic, s-a înălţat calul alb al mucenicului pe două picioare şi a sărit pe balaur, în aşa fel încât suliţa sfântului a putut să străpungă fiara prin inimă. Scorpia s-a tot zbătut până la apusul soarelui – şerpii răniţi, chiar şi cu capul tăiat, nu mor până la apusul soarelui – şi, tot mişcându-şi coada, a lărgit şanţul uriaş pe care îl făcuse, şi de aceea Dunărea are gura de vărsare aşa de largă. Mama ştia exact şi câte lovituri de suliţă primise balaurul, şi de câte ori şi-a mişcat coada pe malul mării până ce soarele a asfinţit şi a putut muri. Nu mai ţin minte toate acestea din cauza uşurătăţii mele, dar nu m-am îndoit nici o clipă că bătrânii ştiau exact numărul şi nu se înşelau nici măcar cu o iotă…
Familia mea era într-o mare «dardoră», cum se spune la noi, adică agitaţie, fră­mân­tare: una din fetele (are trei) unuia dintre nepoţii mei de frate (am mai mulţi) urma să se mărite înainte de începerea postului Crăciunului, şi un măritiş sau o însurătoare nu este o chestiune de joacă în satul meu. Noroc că mirele era de la oraş şi acolo lumea este mai nă­roadă, aşa că numai vreo jumătate de sat era în dardoră, pe când oraşul dormea nepăsător, atât de străin şi atât de departe… M-am nimerit deci în toiul frământărilor, aşa că venirea mea nu a făcut prea mare vâlvă, ca în alţi ani. Sigur, au venit neamurile să mă vadă, au venit şi supravieţuitorii generaţiei mele – tare puţini au mai rămas! După câteva zile am plecat la Galaţi, unde trebuia să mă aştepte «D-l preşedinte» împreună cu Marcel, ca să plecăm spre mănăstirile din Moldova. M-au dus mireasa şi sora ei, cu maşina lor.
Mă uitam la pământul Dobrogei, de care parcă mă mai rupeam o dată: aspru şi neîmblânzit, opunând-se oricărei civilizări, a înghiţit în scurtă vreme «Canalul Morţii», a digerat cu nemilostivire toate canalele de irigaţie făcute de tehnica socialistă, a mistuit ţevile şi s-a umplut de spini şi de ciurlani, proclamându-şi cu ariditate independenţa şi libera sălbăticie. Bravo, pământ natal!

Reverie între două maluri  

      

La Galaţi, un fel de uriaş pod plutitor, căruia i se spune «bac», ne-a trecut Dunărea din Dobrogea pe ţărmul celălalt al oraşului. Era plin cu maşini, cu căruţe şi camioane, dar şi cu oameni care umblau răzbit pe picioarele lor. Dunărea era sură şi ursuză, la fel cu pământul Dobrogei. Bătea un vânt subţire şi tăios, iar bacul sălta pe valuri, urmându-şi drumul cu încăpăţânare. Îmi era frig (nu eram pregătit pentru o asemenea vreme), dar am rămas pe punte, ca să privesc pământul frământat al Dobrogei mele, dealurile ei sterpe, fără copaci, numai cu tufişuri mici şi îndărătnice; dealuri pe care aleargă noaptea strigoii neadormiţi ai crimelor din perioada comunistă şi din care străbătea trufia unui pământ vechi şi dârz, care nu s-a lăsat înfrânt de năvala agresivă a Carpaţilor, când aceştia s-au născut, ci, cu mânie, i-a obligat să facă un cot spre apus, dând astfel naştere Carpaţilor Meridionali. În realitate, dealurile Dobrogei sunt munţi, munţi autentici, care au creat acest scut dobrogean neclintit din vechime, dintotdeauna, fiind, zic geologii, prelungirea lanţului de munţi Hercinici.
Când s-au născut munţii Carpaţi, venind năvalnic spre Sud, ca să cucerească Do­bro­gea, dealurile acestea de piatră, munţii aceştia bătrâni, nobili şi adevăraţi, care astăzi nici peste umăr nu se mai uită la neastâmpâraţii Carpaţi (sau, dacă se uită, o fac cu un dis­preţ suveran), s-au uitat la ei cu încruntare, şi Carpaţii, cuprinşi de o frică pe care, în tinereţea lor nepricepută, nu şi-o puteau explica, au cotit înspăimântaţi şi au făcut şi ei pe acolo ce au putut: un lanţ de munţi, vârfuri, pasuri şi chei, izvoare şi ape… mă rog, nu pu­teau ei să aibă mândria sălbatică a munţilor Dobrogei…
Nici nu mi-am dat seama când a ajuns bacul pe malul celălalt. Acolo mă aşteptau Marcel şi «D-l preşedinte» (care a venit repede la bac şi m-a rugat cu cerul şi cu pă­mântul să cobor printre ultimii, fiindcă voia să înregistreze pe hârtia fotografică acest moment teribil şi neînţeles, când un fel de mohican dobrogean (termenul mohican se aso­ciază necesar cu epitetul «ultimul») invada paşnic (termen cu multe conotaţii politice) pă­mân­tul molcom al Moldovei.

Am acceptat fără şovăială. Din (ne)fericire, n-am văzut niciodată această fotografie «istorică», deci nu o pot reproduce şi nici descrie în însemnările mele. S-ar putea ca hârtia fotografică să nu fi putut suporta acest extraordinar moment; sau, pur şi simplu, munţii Dobrogei s-au încruntat o clipă şi biata hârtie s-a pârjolit ca de un foc…

(Puncte cardinale, martie 2004)

(III)

De la Galaţi la Petru-Vodă

În Galaţi aveam de făcut o vizită: un călugar american, aparţinând de Episcopia grea­că de stil vechi, mă rugase să mă interesez dacă nu aş putea găsi un călugăr sau doi, pe la vreo mănăstire din România, care să ţină de stilul vechi, pentru că ar fi dorit să-şi sporească mica lui comunitate. Mai era o condiţie: măcar unul dintre călugări să fie tâmplar. Ne-am dus la mănăstirea care ţine de vechiul calendar, ca să-l întrebăm pe stareţul de acolo. O femeie care vindea obiecte şi cărţi religioase, şi care ştia despre mine (în perioada de persecuţie, spre sfârşitul anilor ‘70, protestasem împotriva dărâmării unei mănăstiri stiliste care se afla chiar în spatele blocului unde locuiam, în Apusului, şi împotriva dezgropării episcopului înmor­mântat în altar şi ducerii osemintelor lui într-un loc necunoscut, sau eventualei lor arderi), ne-a spus că stareţul era la o sfinţire de casă, în Galaţi, şi că-l va anunţa.
Într-adevăr, stareţul s-a întors curând. Era un bărbat de peste 60 de ani, înalt, bine legat şi jovial, care ne-a îmbrăţişat pe toţi trei cu efuziune, spunând, printr-o parafrazare a cuvin­telor Sfintei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, către Maica Domnului, care venise s-o vadă în cea de-a şaptea lună a Elisabetei: «Şi de unde cinstea aceasta, ca să vină pe la noi chiar părintele Calciu?». Nu bănuisem niciodată că un simplu protest scris (şi citit la «Europa liberă») putea naşte un val atât de autentic de recunoştinţă, ba încă şi după atâţia ani… Ne-a ospătat călugăreşte, ne-a arătat mănăstirea, cu biserica şi împrejurimile, toate foar­­te frumoase.
I-am invidiat pentru terenul uriaş al mănăstirii, amintindu-mi că biserica noastră din Virginia are ca pământ împrejmuitor o suprafaţă cel mult egală cu suprafaţa construcţiei şi că un asemenea pământ ca al lor ar costa acolo cel puţin trei milioane de dolari. Zona bisericii noastre este, probabil, cea mai comercială din toată Virginia, iar un teren vecin cu noi, de mai puţin de 2/3 ha, costă două milioane. La doar 2-3 km depărtare, aceeaşi suprafaţă costă numai un milion…
Stareţul ne-a descurajat şi ne-a încurajat totdeodată. Descurajarea era că nu avea nici un călugăr de dat, ci mai degrabă de luat; încurajarea: să ne ducem pe la Mănăstirea Slătioara din Moldova, unde trăieşte episcopul lor, şi să-i cerem lui (probabil avea de dat). Ne-am des­părţit cu aceeaşi efuziune.
Deşi am fi dorit să ne ducem şi pe la controversata Mănăstire Vladimireşti, timpul în care ne-am tot foit prin Galaţi şi pe la mănăstire, cafeaua şi taifasul moldovenesc ne-au în­târziat cam mult, aşa că am hotărât să mergem fără popas până la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru-Vodă. Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate aparte pentru părintele Iustin Pârvu, stareţul ei, probabil cel mai tare – după duh – monah al mănăstirilor româneşti, mai ales acum, când părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinţi. După ce am părăsit şoseaua, maşina se mişca încet, cu precauţie, ca un cal de munte care caută cu grijă unde să-şi pună piciorul: drumul era de ţară, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la întâmplare, zdrobite şi azvârlite pe margini de roţile căruţelor, ale maşinilor şi ale tractoarelor, făcând din drum o adevărată osteneală, mai cu seamă pentru «D-l preşe­dinte», şoferul nostru de lux.
Înainte de a fi fost arestat, aveam obiceiul să merg, din când în când, pe la Sfânta Mă­năstire Crasna, care pe atunci nu avea cale de acces pentru maşini, aşa că o parte din drumul spre ea se făcea numai cu piciorul. Minune mare, bucurie deplină: nici un turist, nici un vân­tură-lume, numai credincioşi şi pelerini! Aveam acolo o dragoste duhovnicească: un elev de-al meu de la Seminar, care se călugărise. Îl chema Stângă. Fusesem cu câţiva elevi de-ai Se­mi­narului la călugărirea lui. În timp ce eram în închisoare, Dumnezeu l-a chemat la scau­nul episcopal. M-am rugat şi mă rog să-i dea Dumnezeu o cât mai autentică minte arhi­ereas­că, o dragoste fără limite pentru Iisus şi pentru Sfânta Fecioară, grijă pentru Bise­rică şi pen­tru cre­dincioşi, să fie un ierarh asemenea Sfântului Nicolae şi Sfântului Spiridon…
Mergeam acum nu pe jos, ca la Crasna, ci cu maşina, dar încercam aceeaşi bucurie ca şi atunci; deşi de data aceasta nu mă osteneam eu însumi, ştiam că drumul acesta prost, gro­pile şi noroiul îi cern pe vizitatorii mănăstirii ca o sită deasă, nelăsând să treacă decât pe cei cu credinţă râvnitoare. Pe vale venea un tânăr, citind dintr-o carte; poate îşi citea canonul de spovedanie şi împărtăşanie. Intram într-o altă lume, cu oameni care se îngrijau de mântuirea sufletului lor. Femei bătrâne, cu traiste pe umăr, cele mai multe ţinând de mână câte un copil sau chiar doi, urcau încet şi cu opriri dese. Fiecare pas era, de fapt, o rugăciune, chiar dacă nu era rostită; fiecare pas spre mănăstire era, fără îndoială, un urcuş spre desăvârşire.
Am ajuns pe înserat. Începuse Vecernia. Trebuia să-l întâlnim pe Daniel, un tânăr din biserica noastră, care se repatriase, cu soţia şi copilul, în urmă cu aproape un an. Daniel a ve­nit însă ceva mai târziu.

Părintele Iustin şi gura lui de rai

Se schimbaseră multe lucruri de când mai fusesem pe acolo, mai apăruseră clădiri noi, dar nu le prea luam în seamă, pentru că ceea ce nu se schimbase de fel era adânca duhovnicie pe care o cunoscusem cu doi ani înainte. Oameni care se grăbeau spre biserică, pentru a prinde privegherea, alţii care stăteau în şir la uşa chiliei părintelui Iustin, să se spovedească. Tot ca în trecut, această coadă lungă de penitenţi, aşteptând mărturisirea şi iertarea păcatelor, începea dis-de-dimineaţă şi… după miezul nopţii erau tot atât de mulţi! Pă­rintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este cel mai tare călugăr con­temporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu şi nu e dată oricui.
În jurul mănăstirii s-au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumpărat acolo case şi pământ, şi care ţin de mănăstire cu duhul. Îndemnul cumpărării vine chiar de la părintele Iustin, care doreşte să aibă în jurul mănăstirii numai vecini credincioşi, dar acest îndemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte-vedere, căci iată, cu noua Constituţie a guver­nului, orice străin poate cumpăra pământul din jurul mănăstirii şi să trântească acolo vreo crâşmă, vreo discotecă sau cine ştie ce alt locaş de desfrâu, pentru că dracul nu numai că nu zideşte biserici, dar şi pe cele existente vrea să le distrugă sau să le pângărească. Noua Con­stituţie dă dreptul oricărui străin să cumpere ce vrea şi unde vrea; nimic nu mai protejează efec­tiv patrimoniul spiritual al ţării.
Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios sau câte o maică, ce-şi mai aminteau, probabil, câte ceva despre mine, veneau să-mi sărute mâna. Am observat un lucru ciudat – şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deo­sebită pe care o am pentru părintele Iustin şi care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în bise­rică, ei au cam aceeaşi înfăţişare. La Petru-Vodă este însă ceva deosebit: monahii aceştia ti­neri în biserică par aerieni, coborâţi parcă dintr-o altă lume, având în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar prin atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire – şi nu numai de către părintele Iustin, ci şi de puterea credinţei pelerinilor – monahii iau chipuri îngereşti în biserică.
Daniel cu Maria şi cu copilul lor, Pavel, care este şi finul meu de botez, au venit la biserică. M-am bucurat să-i văd. Pavel m-a întrebat dacă am venit cu maşina mea şi s-a întristat când i-am spus că nu, dar i-a trecut repede. În timpul privegherii, a adormit în bra­ţele mamei sale. Mai erau şi alţi copii, care stau în căminul pe care mănăstirea l-a con­struit pentru ei. Sunt copii de ţărani săraci din jur, copii buni, pe care mănăstirea îi îngrijeşte pe durata şcolarităţii, le dă mâncare, adăpost, încălţăminte şi îmbrăcăminte, până ce-şi vor face o meserie, unii, iar alţii până la facultate, inclusiv. Erau copii mici care-şi făceau cruci dese, îngenuncheau şi se rugau, dar în curând cei mai mici au adormit şi ei. Îi supravegheau cu dra­goste şi grijă nişte măicuţe.
La sfârşitul privegherii, ne-am dus să-i sărutam mâna părintelui Iustin. Era trecut de­mult de miezul nopţii. Părintele i-a binecuvântat pe penitenţi care erau în stare să stea acolo toată noaptea pentru spovedanie, şi i-a îndemnat să vină a doua zi de dimineaţă. Am stat vreo oră de vorbă, am mâncat ceva şi am mers să ne culcăm într-o odaie pe care părintele stareţ ne-o rânduise din vreme. Era o odaie cu trei paturi, cu o fereastră în spate şi cu uşa care dădea pe un cerdac comun. După o călătorie atât de lungă şi după privegherea de noapte, lun­­gă şi ea, ne-am odihnit bine, fiecare în patul lui. A doua zi ne-am sculat dis-de-dimineaţă, pentru slujbă. Penitenţii erau deja înşiraţi la uşa chiliei părintelui stareţ. Soarele răsărea şi lumina din plin biserica. Era ca şi cum ne-am fi întors cu circa 500 de ani înapoi şi ochii noştri priveau miraţi o mănăstire proaspăt zidită de Ştefan cel Mare! Biserica aşa arăta: pic­tată în exterior, precum cele din vechime, cu scenele cunoscute din viaţa Mân­tui­torului, cu chipurile sfinţilor de demult (la care se adaugă însă şi o serie de sfinţi noi), cu sce­na Judecăţii din Urmă, care ocupă integral peretele de vest… Într-o clipă te simţi trans­portat în lumea de credinţă fierbinte a veacurilor apuse, la creştinismul genuin al stră­moşilor noştri şi la dragostea lor de cele sfinte.

Tradiţia şi provocările veacului

După ce am mâncat, am plecat spre Iaşi. Aveam o conferinţă la Casa de Cultură «Va­sile Pogor». Marcel are o legătură de rudenie prin alianţă cu Casa Pogor, în sensul că Dana, soţia lui Marcel, este descendentă din Negruzzeşti, care se înrudeau cu Pogorii.
Conferinţa a avut loc în sala de expoziţie a picturilor lui Pogor-fiul. Audienţa – se­lectă şi bine educată. Tema conferinţei era «Creştinism, naţionalism, democraţie în secolul XXI», iar conferenţiari: Răzvan Codrescu, Marcel Petrişor şi eu.
Marcel s-a sprijinit mai mult pe improvizaţie; fără a fi părut banal sau sincopat, impro­vizaţia s-a simţit, totuşi. Răzvan Codrescu a fost, ca de obicei, temeinic, locvace şi convin­gător. Tema mea a fost oarecum lăturalnică: am vorbit despre Rugăciunea pioasă. Pro­babil că unora li s-a părut neintegrată în tematica generală, dar ţinta mea a fost să arăt că adevărata rugăciune te integrează în comunitatea universală a rugăciunii creştine, neanulând sentimen­tul de solidaritate cu ai tăi, cu neamul în care te-ai născut şi trăieşti, cu care mergi la Judecată şi te mântuieşti sau te pierzi.
Pe tot parcursul călătoriei mele «prin duhul României» (pentru că această călătorie am dorit s-o fac şi am făcut-o, scufundarea mea fiind îndeosebi una în duhul Moldovei drept­credincioase), am constatat o anumită nemulţumire la unii preoţi, la unii credincioşi şi, mai ales, la unii monahi. Nu am reuşit să înţeleg dacă ierarhia Moldovei are vreo vină în această nemulţumire, sau un duh al nemulţumirii şi-a făcut loc pur şi simplu în inimile oamenilor. Nu am avut nici o întâlnire cu vreun ierarh din Moldova, nu pot spune că am aflat ceva de la ei, dar ceea ce am constatat este că unii preoţi sunt nemulţumiţi de faptul că nu li se recunosc strădaniile şi acţiunile bune, iar la monahi este opoziţia la tendinţele ecumeniste ale ierarhiei şi spaima că această direcţie eretică le va tulbura viaţa de rugăciune, viaţa sporită în duh a mănăstirilor şi chiar puritatea Ortodoxiei.
La mănăstirea de la Petru-Vodă, de pildă, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Daniel nu a mai fost de ani de zile. Vizita unui ierarh este – şi trebuie să fie – o bucurie. Misiunea sacră a ierarhului este să facă din vizita lui canonică o bucurie duhovnicească pentru cei vizitaţi. La Sfânta Mănăstire Sihăstria, Înalt Prea Sfinţitul a trimis nişte călugări catolici pentru savâr­şirea unei liturghii ecumenice. Monahii au protestat printr-o scrisoare semnată de vreo 80 de trăitori, ca să nu fie întinată viaţa lor atât de ortodoxă (dar şi memoria celor care au fost aici făclii de credinţă pentru întreaga ţară, şi chiar pentru întreaga Ortodoxie) prin imixtiunea grupurilor ecumenice şi prin acest gen de slujire. Înalt Prea Sfinţitul s-a supărat rău, a venit la mănăstire şi a cerut să-i vadă pe cei care au semnat scrisoarea. Unii dintre ei s-au speriat şi şi-au retras semnătura. Se pare că acest lucru l-a mai mângâiat pe Înalt Prea Sfinţitul. Pro­babil că, legal, a fost bine (legalitatea însemnând, aproape totdeauna, litera moartă, care, la rândul ei, ucide duhul viu). Dar pentru realitatea spirituală a mănăstirii, pentru integritatea du­hu­lui ortodox, a fost o rană greu de vindecat.
De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spu­ne despre această «erezie a secolului nostru», cum o numesc monahii greci. I-am cunos­cut pe mulţi dintre conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri orto­doxe, care îşi apără încă puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: «Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vâ­naţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii sfintelor icoanelor?»…
Ceea ce vreau să subliniez aici nu este pericolul ecumenismului în sine; poate că lu­cru­rile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor. Ceea ce subliniez prin cele spuse este tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor; şi nu numai în inimile celor din România, ci din toată lumea ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spai­mei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhov­niciei, aşa se nasc începuturile unor compromisuri care, o dată pornite, nu se ştie unde se vor opri…
Ceea ce scriu aici aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării sau lipsei de interes, ba chiar ar fi fost un prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi pentru nepri­mejduirea vieţii ortodoxe din ţara noastră şi din lumea întreagă.

(Puncte cardinale, aprilie 2004)

(IV)

Între geografie şi duh

De la Iaşi ne-am întors iarăşi la Sfânta Mănăstire de la Petru-Vodă, care a devenit pentru noi un fel de adăpost nocturn. Participam la slujbe până după miezul nopţii, mergeam la culcare şi dimineaţa plecam cu maşina să vizităm mănăstirile din zonă.
La Dragomirna am încercat un sentiment de forţă spirituală şi materială. Am văzut zidurile solide, turnurile de apărare, crenelurile şi interstiţiile din ziduri, pe unde se putea trage cu flintele în duşmani. Mănăstirea pare o cetate care îşi aşteaptă apărătorii împotriva năvălitorilor păgâni. În decursul istoriei sale zbuciumate, mănăstirea a fost arsă de mai multe ori şi refăcută. Şi astăzi stă ca o mănăstire-soldat, într-un post înaintat, gata să-şi pună viaţa pentru Hristos şi Biserica Lui românească. Parcă toată ţară ar sta departe, în spatele acestei mănăstiri, singura care poate apăra credinţa, prin luptă şi sacrificiu. Prietenul nostru Aurel State, Dumnezeu să-l odihnească, este primul care a numit Dragomirna «mănăstire-soldat».
Nişte măicuţe ne-au deschis muzeul şi biserica. Toate celelalte maici munceau pe undeva. Am ocolit Biserica, am intrat prin turnurile de apărare, am făcut, într-o clipă, o excursie în timp. Parcă din zare se arătau hoardele tătare pornite după pradă şi vedeam umbrele plăieşilor pândindu-le şi pregătindu-şi flintele şi arcurile pentru a-i pierde pe vrăjmaşi înainte de a atinge zidurile sacre ale mănăstirii...
Am coborît şi-am mai ocolit încă o dată lăcaşul sfânt. Am observat câţiva meri cu poame mici, roşii şi strălucitoare în bătaia soarelui tomnatec. Am adunat câteva mere de pe jos, ce păreau aproape ireale. Am muşcat din ele. Aveau un gust dulce-acrişor, dar de mirare era faptul că aveau miezul roşu, aproape ca şi exteriorul fructului. Poate era sângele vitejilor care şi-au pus viaţa pentru salvarea Bisericii şi a neamului. Ştiu că lucrul acesta nu este adevărat, dar pot presupune că, printr-o credinţă şi o înţelegere mistică a fenomenelor materiale, această transmutare este posibilă. Şi îmi place să cred în ea.
La Agapia, în capelă, era slujba de seară. Nu am intrat. Am vizitat numai ce era în afara capelei. Pe când mergeam spre biserica mare, am întâlnit o maicuţă mai în vârstă. M-a întrebat cine sunt. Ea mergea la slujbă. I-am spus numele. Mi-a răspuns: «Am auzit eu de preacucernicia voastră. Stai, părinte, să-ţi dau şi eu ceva!». A băgat mâna adânc în buzunarul rasei cu care era îmbrăcată şi a scos un flacon mic plin cu mir de nard, pe care mi l-a dat. Apoi a plecat încet spre capelă. Parcă venise din altă lume şi pleca tot înspre acolo. Am privit în urma ei până a intrat pe uşă. A fost un dar preţios. Nu pentru valoarea mirului, care nici nu ştiu dacă este, cu adevărat, aşa de scump…
Mi-am amintit de un loc din Noul Testament. Era cu şase zile înainte de Paştele iudaic. Iisus poposise în casa lui Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi, şi I-au făcut masă. Maria «a luat o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului» (Ioan 12, 3). Am citit undeva despre mirul de nard din vechime. Era foarte scump, cel mai mult venea din Tibet. Se punea, de obicei, într-un vas de alabastru cu gât lung, care se închidea la foc. Pentru a scoate mirul din vas, se spărgea gâtul acestuia. Mirul trebuia consumat tot dintr-o dată, altfel se pierdea.
Parcă mi se spălaseră picioarele cu mir de nard, pentru că, aşa cum a spus Iisus la Cina cea de Taină, şi celor care sunt curaţi trebuie să li se spele picioarele. Eram eu oare curat? Sau mă mustra Domnul!
Am uitat să spun că de la Galaţi am făcut un ocol pentru a vizita mormântul unui prieten de închisoare, de mare cinste. Judecătorul mă mustră pentru multele mele greşeli. Mult mă mai ceartă «D-l preşedinte» şi, cu o precizie de articol din Codul Penal, mă întoarce de la rătăcirile mele prin duhul României la geografia reală, la numărul de kilometri şi, ceea ce este mai grav din partea mea, la precizarea numelor oraşelor şi ale altor localitaţi pe care eu, din nepricepere sau uitare, le încurc cu dezinvoltură. «Marcel are dreptate când spune că geografia e o disciplină ce nu v-a atras atenţia în mod deosebit. În partea a treia din Călătorie..., aţi menţionat greşit "Râmnicu Vâlcea" în loc de "Târgu Jiu". Aşa că, dacă textul nu s-a tipărit încă, aveţi timp să îndreptaţi eroarea (neimportantă, ştiu!)», îmi scrie judecătorul nemitarnic. Nu a mai fost timp. Textul se tipărise deja. Să fie menţiunea aceasta «erata» cuvenită, pentru spiritul geometric al prietenului meu. Uneori sunt şi eu meschin şi vreau să-l judec pe judecător: Prietene judecător Lucian Popescu, am scris această poveste ca pe o călătorie prin duhul României, nu prin geografia ei. Poate nici nu am trecut pe la Târgu Jiu, poate nici nu am fost în România, poate numai duhul meu a cutreierat ţara în lung şi-n lat, poate că ce am povestit despre o mânăstire s-a întâmplat în alta… Litera ucide, duhul dă viaţă.

Sub cerul Ardealului

Am purces prin trecătorile Carpaţilor şi am ajuns pe pământul Ardealului (ar trebui să spun: «când Marcel şi Bobiţă au ajuns pe pământul Ardealului», pentru că eu am dormit buştean şi nu m-am trezit decât atunci când soarele m-a bătut pe pleoape. Eram deja demult în Transilvania. Am trecut prin diverse sate cu casele aliniate nemţeşte, cu străzi curate, cu ziduri şi porţi înalte şi închise, cu obloane verzi priponite la zid, cu şuri de paie şi cu cirezi de vite, aşa cum trebuie să fie satele cu «oameni gospodari şi vii». Lăsam de o parte oraşele mari şi străbăteam satele româneşti, cu suferinţele lor istorice, cu bătăliile pentru dreptate şi cu lacrimile iobăgiei, până am ajuns la Cluj. Aveam acolo de vizitat un prieten şi un ierarh; păstrând în această relatare ordinea cronologică: pe Raul Volcinschi şi pe Î. P. S. Bartolomeu al Clujului şi Feleacului.
Pe Volcinschi l-am găsit neschimbat: agitat, plănuind mereu schimbări sociale şi politice, complotând de dragul complotului şi sperând fără a obosi vreodată că Dumnezeu Îşi va întoarce iarăşi faţa către ţara si poporul românesc şi că va pune un sfârşit nefericirii generale a neamului nostru. Prietenii, mai ales cei tineri, îl numesc «Unchiuleţul», pentru grija lui faţă de tineri şi pentru statura lui uscăţivă şi mâncată cu necruţare de toate grijile naţionale.
Aici ne-am spălat de necurăţenia fizică a drumului, am mâncat gospodăreşte şi ne-am aşternut la vorbă îndelungată şi potolită despre viaţa de închisoare, amintirile noastre de câte ori ne întâlnim între noi şi cu noi, cei de altădată, astăzi măcinaţi de bătrâneţe şi de neîmpliniri şi tot căutând soluţii pentru durerile de azi ale neamului şi pentru mântuirea noastră şi a ţării.
«Unchiuleţul» ne aranjase primirea la Î. P. S. Bartolomeu [Valeriu Anania]. Mai fusesem la el cu doi ani înainte, tocmai când urma să-i apară noua versiune a Biblei, în condiţii tehnice şi editoriale atât de frumoase, încât, de la Biblia lui Şerban şi până la el, nu cred să mai fi fost vreun eveniment cultural atât de important. Atunci ne dăduse explicaţiile zămislirii în gând şi apoi în faptă a acestei vitejii a duhului prin care o nouă tălmăcire/tâlcuire în româneşte a Sfintei Scripturi fusese realizată. Am explicat în altă parte cu ce muncă uriaşă, şi intelectuală, dar şi fizică, cu ce rugăciuni şi invocări ale Sfântului Duh fusese realizată noua versiune. Acum l-am găsit pe Î. P. S. Bartolomeu mai destins, mai interiorizat după terminarea traducerii şi a punerii ei la îndemâna credincioşilor.
Î. P. S. Bartolomeu era în plină activitate. Mânăstirea sa de metanie este la Nicula-Gherla. Deşi numele de Gherla ne evoca tuturor celor care am trecut prin închisoare dureroase amintiri, pentru unii dintre noi Gherla ne evocă la fel de puternic şi sfânta mănăstire de care, cel puţin pe mine, mă leagă nişte fire de pioşenie şi de duhovnicie cu totul deosebite. Când eram profesor la Seminarul din Bucureşti, adeseori mă duceam vara la Mănăstirea Nicula-Gherla, unde era stareţ părintele Cleopa Nanu, cu care mă cunoşteam din închisoare. De obicei mergeam pentru zece zile, chiar în perioada hramului. Atunci veneau pelerinii la mânăstire, în grupuri, pe jos, cu cruci şi cu prapuri de la bisericile lor şi, adeseori, cu preotul satului în frunte, cântând imnuri adresate Sfintei Fecioare. Locuitorii satului Gherla puneau la poarta caselor găleţi cu apă şi căni, pentru ca pelerinii să-şi potoleaca setea. Am făcut şi eu drumul pe jos, o singură dată, de la Gherla la Nicula, cale de vreo opt kilometri. Ce dulce şi rece era apa pe căldura şi oboseala aceea! Ajunşi la mânăstire, oamenii se aşezau grupuri-grupuri, pe sate. Veneau câte 50-60 de mii. În semn de pocăinţă spre iertare, oamenii ocoleau biserica mică de lemn în genunchi şi în coate, de câte 7 sau 9 ori!
Aici şi-a ales Î. P. S. Bartolomeu locul de pace veşnică şi de temporară odihnă, în cazul că va trebui să se retragă din scaun. Când am ajuns la el, era transpirat tot de activitate: îşi împacheta cărţile din biblioteca personală, pentru a le muta la mânăstire. Le împacheta şi scria cu grijă pe fiecare cutie domeniul din care erau cărţile, pentru a le orândui la fel şi acolo.
Venirea noastră i-a dat puţin prilej de odihnă. Am vorbit îndelung despre toate subiectele care ne priveau: închisoare, problema actuală a Bisericii noastre, relaţia cu statul şi cu lumea internaţională, succesiunea patriarhală în viitor. «Unchiuleţul», care totdeauna este mai grăbit cu concluziile, uneori chiar înainte de a fi expuse premizele, a întrebat: «Şi cine credeţi că va veni Patriarh, în cazul în care...?». «Dumnezeu va avea grijă, cum a avut totdeauna, de Biserică şi de neam». «Eu cred că cel mai potrivit aţi fi Înalt Presfinţia Voastră...». «Domnule Volcinschi, nu moare un patriarh de 88 ani ca să vină în locul lui unul de 84!».
Am tăcut toţi o vreme, stânjeniţi. Î. P. S. Bartolomeu a chemat-o pe maică şi i-a cerut să ne aducă fiecăruia cafea. «Să faci din cafeaua cea bună, maică!», a glumit el, spre reaşezarea atmosferei normale. Iarăşi s-a încălzit atmosfera, am devenit iarăşi vorbăreţi şi nestingheriţi, am discutat mult despre Biblie şi despre munca depusă la ea, şi ne-a îmbucurat ierarhul Clujului dându-ne câte o Biblie la fiecare, cu dedicaţie. O biblie mare, legată în roşu, o ediţie bibliofilă, de rară frumuseţe.
Mă uitam la Î. P. S. Bartolomeu: un bărbat nu prea înalt, foarte bine legat şi musculos, de vioiciune surprinzătoare, cu o minte limpede şi o argumentaţie imbatabilă. Mă gândeam că, aşa cum era, ar fi făcut un bun Patriarh, cu duh, cu inteligenţă, cu cultură generală şi teologică deopotrivă, cu o voce tranşantă şi cumpătată, cu o prezenţă de adevărat patriarh din Vechiul Testament, cu autoritate şi dreptate.
Ne-am despărţit. Fiecare strângeam cu dragoste la piept Biblia. Î. P. S. Bartolomeu ne-a îndemnat să mergem la Mănăstirea Nicula, să vedem locuinţa pe care şi-o pregăteşte, biblioteca şi, mai ales, Biserica nouă care se construia. I-am sărutat mâna, cu mulţumiri pentru primire. Judecătorul era foarte emoţionat (îşi uitase spiritul geometric, tăcea mâlc şi cred că dacă l-aş fi întrebat care este definiţia Dreptului, mi-ar fi răspuns cu «Doamne, miluieşte» sau cu «Pre Stăpânul şi Arhiereul…»).
Şi am plecat spre Mănăstirea Nicula.

(Puncte cardinale, mai 2004)

(V)

În trecere pe la Nicula

Şoferul nostru ne-a dus cu viteza vântului la Nicula. Aproape că nici n-am putut înregistra peisajul, deşi ar fi trebuit să mi-l reamintesc cu precizie. Cu cât înaintăm în viaţă, după ce am trecut de epoca maturităţii, cu atât ne apropiem mai mult de «mintea copiilor», în sensul că amintirile tinereţii şi ale copilăriei se accentuează în memoria noastră, în detrimentul amintirilor mai recente…
Am urcat dealul mănăstirii, dar peisajul care ni se revela nu era cel întipărit în amintirile mele. Au fost câteva momente de luptă între amintire şi realitate, care s-a impus brutală peste imaginile diafane ale memoriei. Încercam să-mi aduc aminte de biserica în care era icoana făcătoare de minuni, dar catedrala uriaşă ştergea albul unei imagini fragile; încercam să-mi amintesc panta pe care se întindea mulţimea oamenilor îmbrăcaţi în costumele lor populare, dar panta nu mai era: clădiri noi blocau spaţiul verde de altădată, iar pădurea în care culegeam ciuperci pentru a le coace la foc se retrăsese mai spre vârful dealului…
Un grup de deţinuţi, cu gardianul lor, munceau pe şantierul construirii noii biserici. Era bine că li se dădea ocazia să-şi răscumpere din păcate prin această muncă. Am intrat în vorbă cu ei, întrebându-i despre anumite detalii ale închisorii, dintre care unele dispăruseră, altele mai erau acolo. S-au mirat că le ştiam. Le-am spus că şi eu, şi Marcel am făcut închisoare. Ei erau cât se poate de surprinşi că un preot a stat în închisoare, indiferent sub ce motiv. Au început să mă descoasă ei pe mine – pe unde am fost, cât am stat închis. Când au auzit că am stat 21 ani, au fluierat a mirare şi a admiraţie. Ei erau infractori cu pedepse uşoare, de aceea şi erau scoşi la muncă pe şantiere din afară.
Ne-am dus la stareţie. Părintele stareţ era plecat. Ne-a primit un monah (cred că era ghidul) care venea dinspre bucătărie. Fraţii bucătari cărau nişte peşti mari, de parcă proveneau de la cel de-al doilea pescuit minunat (Ioan 21, 1-22). Erau pentru masa noastră. Am vizitat noua clădire a bisericii în curs de construire (viitoarea reşedinţă a Î. P. S. Arhiepiscop Bartolomeu, la vremea retragerii sale) şi Biblioteca în curs de aranjare – toate mari, înălţătoare, pline de făgăduinţe arhitecturale şi duhovniceşti. Am mâncat după tradiţia monastică, ascultând cu atenţie ceea ce monahul ne spunea despre viitorul sfintei mănăstiri, am făcut o rugăciune înainte de plecare şi am părăsit locurile sfinte, apucând spre ţinte geografice mai lumeşti: voiam să ajungem la Ocişor, locul de baştină şi de «rezidenţă» al lui Marcel, de care ne legau - şi pe mine, şi pe «D-l preşedinte» - atâtea amintiri (unele comune).

Spre Ocişor, cu ocol prin legendă

Iarăşi mă «sparie gândul» – vorba «D-lui preşedinte» – de a nu face gafe geografice, dar aşa stau lucrurile în mintea mea, în care nu geografia lucrează, ci un obscur principiu al ierarhiei. Ne-am oprit pe la un personaj legendar, singurul partizan din munţi care nu a fost prins de Securitate, erou trăind în modestie materială şi curăţie spirituală, Ion Gavrilă Ogoranu. Într-un sat din Transilvania, ocupându-se cu agricultura, mândru de recolta obţinută, de parcă niciodată nu ar fi trăit pericolul morţii mereu pânditoare, prietenul nostru, al tuturor, Gavrilă, ne-a ospătat cu struguri şi cu must, cu brânză şi cu peşte, vorbind ba despre una, ba despre alta, şi lăsând doar un loc minuscul pentru suferinţa şi vitejia propriului său trecut. Marea grijă era problema păcii dintre Biserica unită şi cea ortodoxă, la nivelul local şi la cel naţional. Nu am rezolvat problema, nici nu am avut această intenţie. Dumnezeu şi ierarhii o vor face, mai devreme sau mai târziu.
Apoi am luat drumul Ocişorului. Înainte de a doua arestare, în timpul vacanţelor, mă duceam acolo cu Marcel, pentru câteva zile. Aurel, tatăl lui Marcel, fusese învăţător şi fiu de preot şi construise şcoala în curtea casei lui. Acum – adică atunci – era bătrân, nu mai avea dinţi în gură şi se fălea că, în ciuda acestui fapt, cu gingiile, care se făcuseră tari ca osul, putea muşca din merele crescute pe dealul-munte din apropiere, unde comuniştii le mai lăsaseră livada, la care era greu să ajungi. Mama lui Marcel – Melania – se umplea de bucurie când mă vedea şi-mi spunea cu glas de mamă: «Giţă (forma ardelenizată a lui Ghiţă, cum mă numea Marcel), bine ai venit la noi!». Deşi aceste cuvinte erau repetate exact de câte ori veneam la Ocişor, de fiecare dată mi se păreau proaspete, niciodată mai înainte rostite, noi şi dulci, aşa cum erau şi vorbele mamei mele. Melania era cea care ducea greul casei, cu munca şi cu rugăciunea; tatăl lui Marcel cioplea lemne, «bâte», cum le spunea el, pe care sculpta figurile istorice ale neamului nostru, începând cu Traian şi Decebal şi sfârşind cu Regele Ferdinand. Era învăţătorul clasic, cu dragoste de patrie şi de trecutul istoric al neamului… Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un singur eveniment petrecut acolo şi legat, în mod egal, de mine, de Marcel şi de Bobiţă.

           

La Ocişor, pe firul amintirii…

După ce am fost eliberat din ultima închisoare, în august 1984, Securitatea mi-a fixat domiciliu obligatoriu acasă, în sensul că mi-a alocat cu generozitate circa 40 de agenţi, politişti şi câini şi, la un moment dat, chiar ostaşi în termen care, chipurile, să mă păzească de furia clasei muncitoare, «foarte revoltată că ai fost eliberat», cum îmi spunea, cu un umor negru, şeful Securităţii, Vasile Gheorghe. Îmi fixase dreptul de a fi vizitat de anumite persoane şi de a vizita eu anumite persoane, de a merge la biserică sau în altă parte cu aprobarea agenţilor, numai să nu încerc să mă duc pe furiş undeva. Făceau de gardă în trei schimburi, în timpul iernii stăteau în maşinile care funcţionau spre a le oferi căldură şi deveniseră o prezenţă comună, pitorească şi chiar amicală, la un moment dat, pentru întregul cartier – ca un fel de rău care există şi pe care trebuie să-l accepţi ca atare, ba chiar să te obişnuieşti cu el.
Printre persoanele pe care le târguisem cu Securitatea, să le dea şi să-mi dea dreptul de vizită, era, se înţelege, şi Marcel. De Crăciunul lui 1984, am mers la Marcel şi la Dana, soţia lui, să-l sărbătorim împreună. La un moment dat, Marcel propune să plecăm la Ocişor. Mie mi-a surâs ideea din capul locului, dar preoteasa şi Dana, mai chibzuite, ca toate (sau aproape toate) femeile românce, au cântărit lucrurile pe toate feţele, ba chiar şi pe toate muchiile, iar în cele din urmă au zis şi ele că nu e rău să jucăm o mică farsă gărzii noastre de onoare. Marcel l-a chemat şi pe Bobiţă, care era elevul şi «pupilul» său (probabil prin clasa penultimă de liceu) şi am ieşit toţi trei pe poartă cu câte un mic bagaj, ca agenţii să bănuiască intenţia noastră de a pleca pe mai multe zile.
Spre stupoarea lor, ne-au văzut că mergem la gară (Marcel locuia aproape de Gara de Nord), că ne luăm bilete şi ne suim în tren. S-au urcat şi ei cu noi şi am mers împreună şi în bună pace până la Deva. De acolo, spre Ocişor, trebuia să mergem cu un autobuz şi apoi cu orice ocazie ivită. Spre Ocişor, care era «centrul lumii», nu exista nici un mijloc de transport, decât picioarele şi camioanele. La Deva erau foarte mulţi agenţi care foiau în jurul nostru: fusese convocată Securitatea locală, care trebuia să ne preia. Marcel, ca mai isteţ, s-a hotărât să rezolve problema transportului apelând chiar la garda noastră personală. Agenţii erau grupaţi câte 3-4 (locali şi de la Bucureşti), ca şi cum ar fi aşteptat autobuzul. Marcel s-a apropiat de un grup în care erau şi doi de la Bucureşti şi le-a adresat rugămintea să ne ducă ei cu maşina lor, dacă tot ne urmăresc... Era o mare dezvăluire a secretului nostru, credea Marcel, dar dezvăluirea nu i-a prea impresionat pe agenţi. Unul dintre ei l-a repezit, cu voce răstită: «Eşti nebun? Caută-ţi de treabă! De unde ne cunoşti? Du-te, tovarăşe, de aici, până nu ne sare muştarul!». Marcel a înţeles că nu era nimic de câştigat de la oamenii aceştia, care erau mânioşi pe noi că le stricasem sărbătoarea Crăciunului, aşa că am aşteptat cuminţi autobuzul. Ei ne-au dat în primire agenţilor locali, care păreau foarte îngrijoraţi, probabil din cauză că li se spusese că eram foarte periculoşi. A venit autobuzul, am plecat până la Gura Barza, cred, iar de acolo am luat un camion cu muncitori de la mină şi de pe la păduri, care ne-a lăsat la Ocişor.
Era o privelişte albă, liniştitoare, o curăţenie în aer şi peste pământ, ca la Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Noi ne-am dus la casa lui Marcel. Între timp părinţii săi muriseră amândoi, aşa că eram singuri acolo, în pacea inimii şi a sufletului; ne mai gândeam la companionii noştri de la Securitate, care se cam împotmoliseră prin nămeţi, dar ieşiseră cu bine, că aveau maşini puternice. Până am ajuns noi acasă, ei se şi instalaseră în jurul satului, la halta de cale ferată şi la toate celelalte drumuri de acces. Mărioara, o vecină a lui Marcel, ne-a adus lapte, colac, cârnaţi şi alte bunătăţi ardeleneşti. Bobiţă se uita la noi ca la nişte mari eroi care învinseseră neînvinsa Securitate! Am stat acolo vreo 3 zile, mâncând cârnaţi şi bând lapte.
În virtutea inerţiei mişcării noastre anti-securiste, Marcel ne-a spus: «În noaptea asta fugim!». Pentru Bobiţă, aceasta acţiune era culmea eroismului, mai mult decât aventurile submarinului Dox! Marcel ne-a explicat că era foarte simplu: vom ieşi prin spatele casei, după miezul nopţii, vom urca dealul cât mai departe de posibilităţile securiştilor de a ne vedea şi de a ne găsi urmele, iar după o oră de mers vom ajunge la strek – linia ferată –, de unde luăm trenul şi mergem la Arad...

O «evadare» ca-n filme

Am lăsat lampa să ardă, aşa cum făceam în fiecare noapte, şi până după miezul nopţii am mai trecut, din când în când, prin dreptul ferestrei, ca să ne vadă securiştii umbrele, pentru ca apoi, pe la 2, să ieşim prin spate, conform planului. Am urcat cu greu panta înzăpezită (mai ales eu, care eram cel mai nătâng şi mai neobişnuit cu muntele, şi nici nu aveam tinereţea şi entuziasmul lui Bobiţă). Când am ajuns pe strek, cădeam mereu printre grinzile de cale ferată. După fiecare cădere, Marcel mă instruia cum să calc, dar eu cădeam iarăşi la fiecare 10 sau 15 minute. Pe la 6 dimineaţa am ajuns la staţie (cred că era Hălmagiu) şi l-am trimis pe Bobiţă înăuntru, să ia seama dacă nu erau ceva securişti pe acolo. Ne bizuiam că învăţase să-i «miroasă». Cred că misiunea aceasta a fost culmea gloriei lui Bobiţă. S-a întors şi ne-a spus că nu era nimic suspect. I-am dat bani să cumpere biletele şi am mai aşteptat pe afară vreo jumătate de oră până la plecarea trenului. Eram îngheţaţi bocnă. Trenul era plin de muncitori şi nici un agent printre ei.
Am ajuns la Arad. Am vrut să mergem la Episcopul Aradului, dar i-a fost frică să ne primească. Era şi normal… Ne-am plimbat prin oraş, am evitat orice întâlnire cu prietenii sau cunoscuţii lui Marcel. Spre seară ne-am despărţit. Eram mulţumiţi cu toţii că jucaserăm un renghi grozav Securităţii, dovedindu-i că nu era invincibilă; de-acum ne puteam întoarce acasă. Trufaşi sau spăşiţi, noi eram învingătorii!
Marcel şi Bobiţă s-au dus la Deva, la sora lui Marcel, iar eu am plecat spre Bucureşti. Cei doi au picat direct în braţele Securităţii, care îi arestaseră deja pe sora lui Marcel, Medina, şi pe cumnatul Traian. Cum i-au avut în mână pe Marcel şi pe Bobiţă, securiştii i-au eliberat pe toţi cei pe care-i mai arestaseră, rude de-ale lui Marcel, apropiate şi îndepărtate. Eu am ajuns fără incidente la Ploieşti. De la telefonul gării, am încercat să sun la ambasada franceză şi la cea americană. Era pe la miezul nopţii şi nu a răspuns nimeni, spre norocul meu, căci, dacă ar fi răspuns, ce le-aş fi putut spune, sau ce mi-ar fi putut ei spune? Singurul incident pe care l-am avut la Ploieşti a fost că un poliţist m-a legitimat, văzându-mă că stăteam mai mult pe afară, în frig, fără ca măcar să fumez. Mi-a cerut actele – aici a început să-mi bată inima puţin – şi mi-a controlat conţinutul valijoarei în care aveam pijamaua, nişte nuci şi nişte mere. Spre surprinderea mea, nu ştia nimic de mine; luată prin surprindere, Securitatea nu anunţase toate gările şi probabil nu se aşteptase să mă-ntorc la Bucureşti.
Mai târziu am aflat de la Marcel că în zori, când se descoperise că fugiserăm, scăpând de sub control, au fost alertate toate unităţile de Securitate din cele trei judeţe vecine, au controlat tot satul (cu ocazia asta au descoperit şi nişte cazane de ţuică ţărăneşti, clandestine), au ameninţat-o şi chiar au lovit-o pe vecina Mărioara, care ne hrănise, acuzând-o de complicitate cu nişte «bandiţi». Mărioara a scăpat însă uşor, făcând uz de calitatea sa de «membră de partid încă din 1948». I-a întrebat cu emfază: «Mă, tu de când eşti în partid? Eu sunt din 1948! Dai în mine, dai în partid!»... Şi securistul nu a mai dat în ea, Dumnezeu s-o odihnească.

«Bine-ai venit acasă, părinte!»

           

Când am ajuns în Gara de Nord era ora 4 dimineaţa. Nu era nici un autobuz, nici un taximetru. Zăpada era mare. Am plecat pe jos, ştiind că voi face cam 2 ore, dar speram că pe drum să întâlnesc vreun taxi. Nu am întâlnit nici unul. Pe la 6-7, obosit, dar amuzat, am ajuns în Militari. Când am intrat pe aleea dintre blocuri care duce pe strada Ghirlandei, unde locuiam, abia se crăpa de ziuă. Probabil că agenţii care patrulau prin cartier i-au anunţat pe ceilalţi că vin spre casă. Agenţii stăteau în maşini şi patrulau pe rând, luptându-se cu gerul, ia unii erau în holul blocului. Când am intrat pe strada mea, am început să aud uşile maşinilor, cum le deschideau şi apoi le închideau pe rând. Ieşeau ca nişte şoareci din culcuşul lor cald, privindu-mă cu zâmbete fericite pe faţă şi urându-mi cu bucurie (le venise sufletul la loc!): «Bine ai venit acasă, părinte!». Aceasta a fost singura dată când Securitatea m-a iubit, şi cred că m-a iubit cu recunoştinţă.
În hol erau circa 20 de agenţi şi politişti, vreo 4 ostaşi în termen, câini şi mare agitaţie de cizme. Mi-au urat bun venit în cor, râzând cu gura până la urechi. De pe scări coborau doi agenţi şi un câine, auzind şi ei că am venit. Tot timpul, de la dispariţia mea, stătuseră la uşa apartamentului, de parcă eram o muscă şi aş fi putut intra în casă fără să mă vadă cei din hol şi de pe stradă! Le fusese teamă că am fugit în Iugoslavia, că Marcel ar fi putut avea cine ştie ce legături cu cei care treceau frontiera, şi de aceea îi arestaseră toate rudele. Acum se convingeau, răsuflând uşuraţi, că nu avusesem şi nu aveam intenţia să părăsesc ţara.
Din toată această tevatură, a avut şi Securitatea un avantaj. A pus toate scrisorile mele trimise la «Europa Liberă» pe seama răstimpului cât am fost fugit, ceea ce nu era deloc adevărat. Aşa cum le dovedisem că pot fi oricând «jucaţi», tot aşa le dovedeam că, fiind sub observaţia lor directă şi urmărit pas cu pas, puteam totuşi, sub ochii lor, transmite mesaje în afară, fără să mă poată prinde, cum poate voi povesti cu un alt prilej. În orice caz, legenda Securităţii era umbrită, iar asta mă binedispunea...

Epilog deschis

Închei aici călătoria mea prin duhul României. Şi această amintire este tot o călătorie în duh, într-o zonă spirituală unde s-a dat o luptă pe care, de bine, de rău, am dus-o până la capăt. Într-un sens, am ieşit biruitor din această bătălie, cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu.
În ţară, însă, duhul rău şi-a întins rădăcinile în adânc; chiar dacă poţi cosi recolta răului, mereu răsare din adânc veninul abjecţiei, al corupţiei şi al minciunii…
Dumnezeu a luminat Sfântul Sinod al Bisericii şi a scos-o din sclavajul faţă de puterea politică. O luptă luminoasă contra întunericului a început, cu bune nădejdi. Aş putea spune, fără emfază, ca am pus şi eu o mică piatră la temelia acestui început, chiar în acest drum prin duhul ţării. Războiul acesta se duce în spirit, între îngerii buni ai Ţării Româneşti şi îngerii răi ai corupţiei, ai minciunii şi ai nepăsării de neam şi de aproapele. Se cere mult curaj din partea ierarhiei şi strânsă unitate în jurul Sfântului Sinod din partea preoţilor, a monahilor şi a credincioşilor. Se cere rugă, trezvie, hotărâre. Dumnezeu să binecuvinteze lupta şi biruinţa armatei cereşti şi pământeşti a Bisericii Ortodoxe Române, acum şi în veci. Amin!

(Puncte cardinale, iunie 2004)

Fotografii (mai recente) de Lucian D. Popescu