EVOLA DESPRE CODREANU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ca un început de “consolare” pentru aceia care s-au arătat nemîngîiaţi de ştergerea unor postări anterioare, dar şi ca semnal al noii ediţii a cărţii mele, postez aici una din Anexele ei (de interes documentar). Introduse în noua ediţie, acestea cuprind două mărturii ale unor personaje diametral opuse – un tînăr fiu de rabin (David Şafran) şi un mai vîrstnic “tovarăş de drum” al fascismului italian (Julius Evola) – despre întîlnirea lor cu Codreanu, la Casa Verde (primul în ianuarie 1937, al doilea în martie 1938). Mai demult (şi fără adnotările din volum) am postat pe blog şi relatarea celeilalte întîlniri. (R. C.)

ÎNTÎLNIREA JULIUS  EVOLA – CORNELIU CODREANU

            În martie 1938, cu puţin înaintea arestării definitive a lui Corneliu Codreanu (17 aprilie), care în luna mai avea să fie judecat şi condamnat într-o parodie de proces, iar la sfîrşitul lui noiembrie avea să fie asasinat în detenţie, împreună cu alţi 13 camarazi, Julius Evola se deplasa la Bucureşti anume pentru a-l cunoaşte pe deja legendarul şef al Mişcării Legionare. S-au văzut la “Casa Verde” (mijlocitor fiind, poate, Mircea Eliade), iar impresia lui Evola a fost foarte puternică. Întors în Italia, autorul Revoltei împotriva lumii moderne a publicat acolo o serie de articole în care zugrăvea portretul “Căpitanului” şi relata cele discutate cu el (referinţe la această întîlnire se regăsesc pînă tîrziu în scrisul lui Evola, decedat în 1974). Editorul italian Claudio Mutti a adunat şase texte pe această temă în volumul intitulat La tragedia della Guardia di Ferro (Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996), precedate de un studiu introductiv despre Evola şi România. Textele au apărut tot pe atunci şi în traducere românească (Florin Dumitrescu)[1], în volumul intitulat editorial Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar (Editura FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1998), scos într-un tiraj modest şi demult epuizat. Ediţia românească a inclus – în traducerea mea – şi un al şaptelea text al lui Evola privitor la întîlnirea sa cu Codreanu, scris 20 de ani mai tîrziu şi publicat iniţial în ziarul napolitan Roma din 12 decembrie 1958 (xerocopia ne-a fost pusă la dispoziţie de acelaşi Claudio Mutti). Acesta este textul[2] pe care-l reproduc şi adnotez aici (cele cîteva paranteze drepte din text îmi aparţin). (R. C.)

Coperta finală a volumului Naţionalism şi asceză... (1998)

Printre multele figuri de conducători ai mişcărilor naţionale pe care am ajuns să-i cunoaştem în cursul călătoriilor noastre prin Europa, puţine, ca să nu spun nici una, mi-au făcut o impresie atît de vie precum Corneliu Codreanu, şeful Gărzii de Fier din România. Ne amintim întîlnirea cu el, în martie 1938, la “Casa Verde”, sediul central pe care legionarii şi l-au construit cu mîinile lor la Bucureşti. Ne stăruie în minte un tînăr înalt, semeţ, cu o expresie de nobleţe, de lealitate şi de curaj, înscrisă în trăsăturile lui de pur tip daco-roman, la care se adăuga un aer contemplativ, harismatic[3]. Între noi doi s-a stabilit o spontană simpatie; într-adevăr, multe dintre ideile noastre erau convergente, mai ales în ceea ce privea exigenţa de a conferi mişcărilor de renaştere naţională nivelul de organizare pe care Codreanu îl concepuse, cu care îşi propunea să schimbe chipul României şi care era unul foarte înalt. Această mişcare complexă avea o orientare originală. Ea se apropia în mod ideal de mişcările naţionale care se afirmau pe atunci în Italia şi Germania, dar îşi păstra o fizionomie specifică.

Într-una dintre convorbirile noastre, însuşi Codreanu ne sugera această orientare proprie, utilizînd următoarea imagine: “Fiinţa umană este alcătuită din trup, din energie vitală şi din suflet [spirit]. Astfel, orice naţiune dornică de renaştere poate face să iasă în evidenţă unul sau altul dintre aceste elemente, iar restul să şi-l chivernisească pornind de aici. Acum, fascismul italian mi se pare că porneşte de la elementul trup, adică de la un element formal, întruchipînd idealul roman al Statului ca forţă formatoare. Naţional-socialismul german îşi raportează saltul pe care l-a făcut la tot ceea ce înseamnă rasă şi sînge, pornind, care va să zică, de la elementul vital. În ceea ce priveşte Garda de Fier din România, aceasta, pentru a atinge acelaşi ţel, îşi propune să pornească de la elementul spiritual, de la suflet”. În cadrul mişcării lui Codreanu, aceasta capătă un înţeles particular. Pentru Codreanu, mai mult decît de o luptă politică pentru simpla cucerire a puterii, este vorba de a crea un om nou. El era de părere că substanţa poporului român este atît de alterată încît fără o prefacere lăuntrică, de adîncime, nimic durabil nu se va putea realiza. Opera de educare trebuia să se realizeze, deocamdată, la nivelul unei minorităţi, pentru ca aceasta să poată deveni cîndva coloana vertebrală a naţiunii. Orientarea spirituală, religioasă, ca o contraparte a celei militante, se vădea deja chiar din denumirea pe care organizaţia o avusese iniţial: “Legiunea Arhanghelului Mihail”[4]. Cînd aceasta a devenit “Garda de Fier”, şi-a menţinut totuşi trăsăturile unui fel de ascetism războinic, foarte asemănător celor ale unor vechi ordine cavalereşti. Astfel, cei care aparţineau unui corp special, purtînd cu fală numele lui Moţa şi Marin (doi lideri ai Gărzii căzuţi în războiul din Spania), păzeau legămîntul celibatului: nici o ispită mondenă sau familială nu trebuia să diminueze în ei capacitatea de a se dărui cauzei în chip absolut. Trebuiau să se abţină, de asemenea, de la a frecventa barurile şi cinematografele, ca şi de la orice tentaţie spre bogăţie sau lux. Trebuiau să iubească o anumită ţinută spartană de viaţă; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămînă[5]. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli[6]. O deosebită importanţă era atribuită rugăciunii, pe care o făceau cu intensitatea unei invocaţii.

“Rugăciunea este un element hotărîtor al oricărei izbînzi”, spunea Codreanu. “Învinge cel care ştie să-şi atragă din eter, din ceruri, forţele tainice ale lumii nevăzute şi să-şi asigure sprijinul lor”. Pentru el, printre astfel de forţe se numărau sufletele strămoşilor şi ale morţilor [căzuţi recent pentru cauză]. Iar în “cuiburi” – aşa erau numite celulele organizatorice al Gărzii – orice reuniune începea şi se termina cu o rugăciune de invocare adresată celor ce, de-a lungul veacurilor, căzuseră pentru apărarea ţării şi a credinţei şi care continuau să rămînă legaţi în chip nevăzut de neamul lor. Astfel, prin deformarea adevărului, s-a răspîndit zvonul că Garda de Fier s-ar fi dedicat chiar… spiritismului, dacă nu cumva şi necromanţiei!

Ne amintim cum Codreanu ne spunea: “Scopul este să se activeze la maximum toate posibilităţile de măreţie umană care au fost semănate de Dumnezeu în sîngele şi sufletul neamului nostru. Dacă mistica are drept scop extazul, adică un contact al sufletului cu Dumnezeu printr-un salt dincolo de natura umană, mistica naţională nu e altceva decît contactul omului şi al mulţimii cu sufletul neamului prin intermediul unui salt dincolo de interesele personale şi materiale, spre lumea eternă care se suprapune istoriei”. El mai vorbea de un soi de lumină, despre o exaltată şi iluminată conştiinţă colectivă, care, iradiind de la o elită pînă la periferia organismului naţional, trebuia să fie analoagă celei a marilor experienţe religioase. O astfel de stare de spirit îl chema spre o “ecumenicitate naţională”. În acest fel, un popor în întregimea sa este transformat şi “ajunge la conştiinţa de sine, la cea a sensului şi destinului său. Aceasta este o stare care în istoria popoarelor apare doar ca o licărire, dar în ea se manifestă naţiunea eternă”. Codreanu voia să pună temei neclintit neamului său.

Se ştie despre tragedia Gărzii de Fier şi despre sfîrşitul lui Codreanu. Prin anumite influenţe obscure, s-a născut o funestă tensiune între monarhie şi Mişcarea Legionară, fără ca totuşi aceasta diin urmă să fie potrivnică ideii monarhice (Codreanu zicea: “Monarhia e întotdeauna bună [chiar dacă unii monarhi sînt răi]: nu trebuie să confundăm omul cu instituţia, trăgînd de aici concluzii greşite”). În cele din urmă, Codreanu a fost arestat şi judecat. Atunci, forţele care îi erau fidele s-au dedat la represalii de tip terorist; a intrat în acţiune o “echipă a morţii”, s-a constituit un tribunal secret, cu scopul de a-i judeca şi a-i pedepsi pe aceia care, din punctul de vedere legionar, se făceau vinovaţi de înalta trădare a intereselor naţiunii[7]. Temîndu-se de mai rău, puterea a acţionat fulgerător şi a recurs la un asasinat mascat. Un laconic comunicat guvernamental anunţa că Codreanu, împreună cu alţi capi ai Mişcării, arestaţi şi condamnaţi, fusese ucis în urma unei tentative de evadare.

Prăbuşirea României după regimul Antonescu şi al doilea război mondial şi alipirea ei violentă la blocul sovieto-comunist nu au înăbuşit întru totul mesajul lui Codreanu. Horia Sima a fost considerat drept succesorul său, iar printre exilaţii români se află şi numeroşi vechi membri ai Gărzii de Fier, pe lîngă elemente mai noi, care şi-au însuşit ideile “Căpitanului” ucis, în acelaşi spirit mistic, şi care-şi pun speranţe în eliberarea României. Mai mult decît atît, aceste elemente din exterior sînt poate cele mai bine organizate şi cele mai active împotriva comunismului şi a altor forme de subversiune mondialistă dintre toţi reprezentanţii naţiunilor căzute sub influenţa Rusiei [Uniunii Sovietice]. Amintirea şefului lor rămîne extrem de vie. Noi înşine ne amintim că, atunci cînd, la Bucureşti, eram pe punctul de a ne lua rămas-bun de la el, ne-a dat semnul distinctiv al Gărzii de Fier – un mic cerc negru cu gratii argintii[8] – formulîndu-şi salutul cu înseşi cuvintele Bisericii: “Nu vor birui!”[9].  

Traducere şi note de

Răzvan Codrescu

---

[1] “Legionarismul ascetic (Convorbire cu liderul «Gărzii de Fier»)”, “Naţionalism şi asceză: «Garda de Fier»”, “După asasinarea lui Codreanu: tragedia legionarismului românesc”, “Furturnă peste România: o voce de dincolo de mormînt”, “Tragedia «Gărzii de Fier» din România: Codreanu” (textul cel mai lung), “Întîlnirea mea cu Codreanu” (textul cel mai cunoscut, tradus în multe limbi).

[2] Titlul din volumul citat: “Şeful «Gărzii de Fier» din România”.

[3] Iată şi alte portretizări din articolele respective: “Ne iese în întîmpinare un tînăr înalt şi suplu, îmbrăcat sport, cu un chip luminos, care din prima clipă ne inspiră tuturor o senzaţie de nobleţe, forţă şi cinste. […] E un tip caracteristic arian-roman: pare să fi venit din antichitatea ario-italică. În timp ce ochii săi cenuşii-albaştri exprimă tăria şi voinţa calculată a Conducătorilor, expresia sa conţine în ansamblu o anumită nuanţă de idealism, de interiorizare, de forţă, de omenie” (Naţionalism şi asceză…, ed. cit., p. 42); “Un tînăr înalt şi suplu ne întîmpină extrem de cordial. În expresia sa plină de cinste şi nobleţe, şi mai ales în ochii săi cenuşii-albaştri, hotărîrea se amestecă în chip straniu cu visarea” (ibidem, p. 65); “… ne vine în întîmpinare un tînăr înalt, suplu, cu o înfăţişare aleasă plină de nobleţe şi sinceritate: ochii cenuşii-albaştri, fruntea înaltă, autentic tip arian-roman; trăsăturile virile ale feţei au în plus ceva contemplativ şi mistic” (ibidem, p. 75); “Îmi amintesc de Corneliu Codreanu […] ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere şi mai nobile. […] Dar Corneliu Codreanu frapa şi prin fizicul său. Înalt, bine proporţionat, el reflecta tipul rasial «ario-roman» […]. Fizionomia şi modul său de a vorbi îl absolvă de cea mai mică bănuială de duplicitate, nesinceritate, perfidie sau trădare” (ibidem, p. 101).

[4] Legiunea Arhanghelul Mihail a fost numele generic al mişcării, niciodată abolit. “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, “Garda de Fier”, “Totul pentru Ţară” au fost, pe rînd, denumiri oficiale ale partidului politic menit să reprezinte Legiunea în înfruntările electorale. Astfel, la 21 februarie 1938, nu Legiunea s-a dizolvat prin celebra circulară, ci expresia ei politică de atunci – Partidul “Totul pentru Ţară”.

[5] În alte dăţi, Evola vorbeşte de trei zile de “post negru” pe săptămînă (cf. Naţionalism şi asceză…, ed. cit., pp. 46 şi 51). Cert este că se postea; dacă erau două sau trei zile pe săptămînă, şi dacă era de regulă post obişnuit sau chiar post negru, e greu de stabilit. Ţinînd seama şi de alte surse, Codreanu ar fi postit el însuşi trei zile săptămînal (luni, miercuri, vineri), dar celorlalţi le-ar fi impus numai două (miercuri, vineri). Post negru s-ar fi ţinut numai în zile speciale (fie după rînduiala bisericească, fie după anumite uzanţe interne ale Legiunii). Lui Evola i s-a dat apă şi dulceaţă, şi se pare că ar fi fost îmbiat şi cu fasole…

[6] Afirmaţia trebuie luată nuanţat. Codreanu postea şi ducea o viaţă modestă, dar era totuşi om însurat, iar la Casa Verde locuia cu soţia (Elena Codreanu, născută Ilinoiu), pe care, de altfel, i-a prezentat-o sumar şi lui Evola (cf., de pildă, op. cit., p. 65).

[7] Nu ştiu de unde a scos Evola aceste ultime informaţii (“represalii de tip terorist”, “echipă a morţii”, “tribunal secret”), care nu se verifică pentru răstimpul respectiv.

[8] În alt loc (op. cit., p. 105), Evola îşi aminteşte: “L-am întrebat ce însemna acel desen; Codreanu se mărgini să-mi spună pe ton glumeţ: «Or fi poate gratiile temniţei»… Însă gluma conţinea o tristă presimţire” (Codreanu avea să fie arestat după cîteva săptămîni şi asasinat după cîteva luni, în stare de detenţie).

[9] În original: Non prevarranno!