SUMARUL BLOGULUI
Ca un început de “consolare” pentru aceia care s-au arătat nemîngîiaţi de ştergerea unor postări anterioare, dar şi ca semnal al noii ediţii a cărţii mele, postez aici una din Anexele ei (de interes documentar). Introduse în noua ediţie, acestea cuprind două mărturii ale unor personaje diametral opuse – un tînăr fiu de rabin (David Şafran) şi un mai vîrstnic “tovarăş de drum” al fascismului italian (Julius Evola) – despre întîlnirea lor cu Codreanu, la Casa Verde (primul în ianuarie 1937, al doilea în martie 1938). Mai demult (şi fără adnotările din volum) am postat pe blog şi relatarea celeilalte întîlniri. (R. C.)
ÎNTÎLNIREA JULIUS EVOLA – CORNELIU CODREANU
În martie 1938, cu puţin înaintea arestării definitive a lui Corneliu Codreanu (17 aprilie), care în luna mai avea să fie judecat şi condamnat într-o parodie de proces, iar la sfîrşitul lui noiembrie avea să fie asasinat în detenţie, împreună cu alţi 13 camarazi, Julius Evola se deplasa la Bucureşti anume pentru a-l cunoaşte pe deja legendarul şef al Mişcării Legionare. S-au văzut la “Casa Verde” (mijlocitor fiind, poate, Mircea Eliade), iar impresia lui Evola a fost foarte puternică. Întors în Italia, autorul Revoltei împotriva lumii moderne a publicat acolo o serie de articole în care zugrăvea portretul “Căpitanului” şi relata cele discutate cu el (referinţe la această întîlnire se regăsesc pînă tîrziu în scrisul lui Evola, decedat în 1974). Editorul italian Claudio Mutti a adunat şase texte pe această temă în volumul intitulat La tragedia della Guardia di Ferro (Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996), precedate de un studiu introductiv despre Evola şi România. Textele au apărut tot pe atunci şi în traducere românească (Florin Dumitrescu), în volumul intitulat editorial Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar (Editura FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1998), scos într-un tiraj modest şi demult epuizat. Ediţia românească a inclus – în traducerea mea – şi un al şaptelea text al lui Evola privitor la întîlnirea sa cu Codreanu, scris 20 de ani mai tîrziu şi publicat iniţial în ziarul napolitan Roma din 12 decembrie 1958 (xerocopia ne-a fost pusă la dispoziţie de acelaşi Claudio Mutti). Acesta este textul pe care-l reproduc şi adnotez aici (cele cîteva paranteze drepte din text îmi aparţin). (R. C.)
Coperta finală a volumului Naţionalism şi asceză... (1998)
Printre multele figuri de conducători ai mişcărilor naţionale pe care am ajuns să-i cunoaştem în cursul călătoriilor noastre prin Europa, puţine, ca să nu spun nici una, mi-au făcut o impresie atît de vie precum Corneliu Codreanu, şeful Gărzii de Fier din România. Ne amintim întîlnirea cu el, în martie 1938, la “Casa Verde”, sediul central pe care legionarii şi l-au construit cu mîinile lor la Bucureşti. Ne stăruie în minte un tînăr înalt, semeţ, cu o expresie de nobleţe, de lealitate şi de curaj, înscrisă în trăsăturile lui de pur tip daco-roman, la care se adăuga un aer contemplativ, harismatic. Între noi doi s-a stabilit o spontană simpatie; într-adevăr, multe dintre ideile noastre erau convergente, mai ales în ceea ce privea exigenţa de a conferi mişcărilor de renaştere naţională nivelul de organizare pe care Codreanu îl concepuse, cu care îşi propunea să schimbe chipul României şi care era unul foarte înalt. Această mişcare complexă avea o orientare originală. Ea se apropia în mod ideal de mişcările naţionale care se afirmau pe atunci în Italia şi Germania, dar îşi păstra o fizionomie specifică.
Într-una dintre convorbirile noastre, însuşi Codreanu ne sugera această orientare proprie, utilizînd următoarea imagine: “Fiinţa umană este alcătuită din trup, din energie vitală şi din suflet [spirit]. Astfel, orice naţiune dornică de renaştere poate face să iasă în evidenţă unul sau altul dintre aceste elemente, iar restul să şi-l chivernisească pornind de aici. Acum, fascismul italian mi se pare că porneşte de la elementul trup, adică de la un element formal, întruchipînd idealul roman al Statului ca forţă formatoare. Naţional-socialismul german îşi raportează saltul pe care l-a făcut la tot ceea ce înseamnă rasă şi sînge, pornind, care va să zică, de la elementul vital. În ceea ce priveşte Garda de Fier din România, aceasta, pentru a atinge acelaşi ţel, îşi propune să pornească de la elementul spiritual, de la suflet”. În cadrul mişcării lui Codreanu, aceasta capătă un înţeles particular. Pentru Codreanu, mai mult decît de o luptă politică pentru simpla cucerire a puterii, este vorba de a crea un om nou. El era de părere că substanţa poporului român este atît de alterată încît fără o prefacere lăuntrică, de adîncime, nimic durabil nu se va putea realiza. Opera de educare trebuia să se realizeze, deocamdată, la nivelul unei minorităţi, pentru ca aceasta să poată deveni cîndva coloana vertebrală a naţiunii. Orientarea spirituală, religioasă, ca o contraparte a celei militante, se vădea deja chiar din denumirea pe care organizaţia o avusese iniţial: “Legiunea Arhanghelului Mihail”. Cînd aceasta a devenit “Garda de Fier”, şi-a menţinut totuşi trăsăturile unui fel de ascetism războinic, foarte asemănător celor ale unor vechi ordine cavalereşti. Astfel, cei care aparţineau unui corp special, purtînd cu fală numele lui Moţa şi Marin (doi lideri ai Gărzii căzuţi în războiul din Spania), păzeau legămîntul celibatului: nici o ispită mondenă sau familială nu trebuia să diminueze în ei capacitatea de a se dărui cauzei în chip absolut. Trebuiau să se abţină, de asemenea, de la a frecventa barurile şi cinematografele, ca şi de la orice tentaţie spre bogăţie sau lux. Trebuiau să iubească o anumită ţinută spartană de viaţă; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămînă. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli. O deosebită importanţă era atribuită rugăciunii, pe care o făceau cu intensitatea unei invocaţii.
“Rugăciunea este un element hotărîtor al oricărei izbînzi”, spunea Codreanu. “Învinge cel care ştie să-şi atragă din eter, din ceruri, forţele tainice ale lumii nevăzute şi să-şi asigure sprijinul lor”. Pentru el, printre astfel de forţe se numărau sufletele strămoşilor şi ale morţilor [căzuţi recent pentru cauză]. Iar în “cuiburi” – aşa erau numite celulele organizatorice al Gărzii – orice reuniune începea şi se termina cu o rugăciune de invocare adresată celor ce, de-a lungul veacurilor, căzuseră pentru apărarea ţării şi a credinţei şi care continuau să rămînă legaţi în chip nevăzut de neamul lor. Astfel, prin deformarea adevărului, s-a răspîndit zvonul că Garda de Fier s-ar fi dedicat chiar… spiritismului, dacă nu cumva şi necromanţiei!
Ne amintim cum Codreanu ne spunea: “Scopul este să se activeze la maximum toate posibilităţile de măreţie umană care au fost semănate de Dumnezeu în sîngele şi sufletul neamului nostru. Dacă mistica are drept scop extazul, adică un contact al sufletului cu Dumnezeu printr-un salt dincolo de natura umană, mistica naţională nu e altceva decît contactul omului şi al mulţimii cu sufletul neamului prin intermediul unui salt dincolo de interesele personale şi materiale, spre lumea eternă care se suprapune istoriei”. El mai vorbea de un soi de lumină, despre o exaltată şi iluminată conştiinţă colectivă, care, iradiind de la o elită pînă la periferia organismului naţional, trebuia să fie analoagă celei a marilor experienţe religioase. O astfel de stare de spirit îl chema spre o “ecumenicitate naţională”. În acest fel, un popor în întregimea sa este transformat şi “ajunge la conştiinţa de sine, la cea a sensului şi destinului său. Aceasta este o stare care în istoria popoarelor apare doar ca o licărire, dar în ea se manifestă naţiunea eternă”. Codreanu voia să pună temei neclintit neamului său.
Se ştie despre tragedia Gărzii de Fier şi despre sfîrşitul lui Codreanu. Prin anumite influenţe obscure, s-a născut o funestă tensiune între monarhie şi Mişcarea Legionară, fără ca totuşi aceasta diin urmă să fie potrivnică ideii monarhice (Codreanu zicea: “Monarhia e întotdeauna bună [chiar dacă unii monarhi sînt răi]: nu trebuie să confundăm omul cu instituţia, trăgînd de aici concluzii greşite”). În cele din urmă, Codreanu a fost arestat şi judecat. Atunci, forţele care îi erau fidele s-au dedat la represalii de tip terorist; a intrat în acţiune o “echipă a morţii”, s-a constituit un tribunal secret, cu scopul de a-i judeca şi a-i pedepsi pe aceia care, din punctul de vedere legionar, se făceau vinovaţi de înalta trădare a intereselor naţiunii. Temîndu-se de mai rău, puterea a acţionat fulgerător şi a recurs la un asasinat mascat. Un laconic comunicat guvernamental anunţa că Codreanu, împreună cu alţi capi ai Mişcării, arestaţi şi condamnaţi, fusese ucis în urma unei tentative de evadare.
Prăbuşirea României după regimul Antonescu şi al doilea război mondial şi alipirea ei violentă la blocul sovieto-comunist nu au înăbuşit întru totul mesajul lui Codreanu. Horia Sima a fost considerat drept succesorul său, iar printre exilaţii români se află şi numeroşi vechi membri ai Gărzii de Fier, pe lîngă elemente mai noi, care şi-au însuşit ideile “Căpitanului” ucis, în acelaşi spirit mistic, şi care-şi pun speranţe în eliberarea României. Mai mult decît atît, aceste elemente din exterior sînt poate cele mai bine organizate şi cele mai active împotriva comunismului şi a altor forme de subversiune mondialistă dintre toţi reprezentanţii naţiunilor căzute sub influenţa Rusiei [Uniunii Sovietice]. Amintirea şefului lor rămîne extrem de vie. Noi înşine ne amintim că, atunci cînd, la Bucureşti, eram pe punctul de a ne lua rămas-bun de la el, ne-a dat semnul distinctiv al Gărzii de Fier – un mic cerc negru cu gratii argintii – formulîndu-şi salutul cu înseşi cuvintele Bisericii: “Nu vor birui!”.
Traducere şi note de
Răzvan Codrescu
5 comentarii:
De Piata Universitatii, Domnule Codrescu, chiar nu aveti nimic-nimic de spus?!
Păi… nu zic destui?!
Dacă mai e cazul de-o turuială în plus, atunci uite, zic şi eu:
Cînd eşti prost, ori te deştepţi (ca alegătorul), ori nu (ca alesul).
Necazul e că adevărata problemă (insolubilă şi dacă iese toată lumea în stradă, de pe Dîmboviţa pe Someş şi de pe Bega pe Bahlui) nu-s Băsescu, Boc şi PDL-ul în genere, ci lipsa de alternativă. România a devenit o mare scenă de teatru absurd, ceva ca în „Scaunele” lui Eugen Ionescu.
Piaţa Universităţii s-a vrut cîndva mintea românului dintîi (şi a eşuat, pe mînă minerească – şi nu numai). Acum poate că Piaţa Universităţii o fi mintea românului de pe urmă (rămînînd de văzut pe ce mînă ar putea să cîştige).
Un lucru, măcar, e destul de cert: cei care ies acum în Piaţă sînt mai ales cei care au lipsit acum 22 de ani… Asta ori spune foarte mult, ori nu spune nimic (depinde după facultăţi, vorba lui Moromete)… Numai Dumnezeu ştie cum îşi plăteşte un popor păcatele… Iar „păcatul originar” n-a fost alegerea lui Băsescu (oricît ar fi el astăzi de vinovat şi oricît l-am detesta cu toţii)…
Pînă la urmă, soluţia este cea pe care vechea Piaţă a Universităţii o strigase din răsputeri, iar noua Piaţă a Universităţii a redescoperit-o cam tîrzior: "Ultima soluţie: înc-o revoluţie!". Pe care să n-o mai fure nimeni, desigur.
Are poporul român resurse pentru asta? Dacă nu, atunci se află în treabă. Mă doare s-o spun, dar cam asta este situaţia.
Un alt Anonim - mai curajos ca dvs. şi atît de insolent încît nu l-am postat - îmi reproşează că l-am votat şi l-am susţinut pe Băsescu.
De votat nu l-am votat - eu sînt un exemplu rău pentru democraţie: n-am mai votat din 1996 -, dar e adevărat că l-am susţinut conjunctural. Dar conjuncturile se schimbă. Şi, pînă la urmă, ce-am avut şi ce-am pierdut? Credeţi că "prostănacul" de Geaonă, teleghidat de Ion Iliescu şi chibiţat de Victor Ponta şi Marian Vanghele, ar fi dezamăgit mai puţin? Hai să fim serioşi! Problema noastră a fost şi rămîne aceeaşi: TOATĂ CLASA POLITICĂ (mă bucur că a înţeles-o şi Piaţa) e o ruşine şi un dezastru, de la stînga la dreapta.
Dacă lumea românească n-ar fi pornit prost din 1990, Iliescu ar fi azi pensionar al puşcăriilor, iar Băsescu un marinar pensionat între alţii. Că lumea românească a pornit-o prost, ba chiar prost de tot, eu unul - oricît de infatuat aş putea să par - nu-mi găsesc chiar nici o vină. Iar dacă nu va reuşi să se despotmolească din mlaştina în care singură s-a vîrît, iarăşi, vă asigur, nu va fi din vina mea.
Există două cecităţi de moment de care s-ar cădea să ne păzim: una este aceea de a mai crede (cum şi eu am crezut acum cîţiva ani) că Băsescu e mai puţin rău decît pare, iar cealaltă este aceea de a crede că Băsescu, aşa rău cum este, reprezintă adevărata şi marea noastră problemă.
Vrînd-nevrînd, Băsescu şi ai lui se vor duce, dar, cu actuala clasă politică, vai Pieţii de ce va veni!
Or sa salvaze legionarii Rpmania?
N-au salvat-o nici la vremea lor! România nu s-a vrut şi nu se vrea salvată, ci doar - ca să nu explodeze mămăliga - furajată şi minţită frumos.
Dacă cineva chiar vrea să o salveze, atunci are ea ac de cojocul lui! Legionarilor nici oasele nu se ştie pe unde le-au fost azvîrlite.
Astăzi... care legionari?! Totul e poveste (sau, mă rog, istorie). Între trecutul antecomunist şi prezentul postcomunist al României aproape că nu mai încape analogie. Nevrednici am fost, poate, şi în trecut, dar acum ne-am şi pervertit pînă ls nerecunoaştere şi am vîndut cam tot ce era de vîndut, de la pămîntul ţării la sufletele oamenilor.
Că a venit pînă la urmă scadenţa şi că scadenţa e grea? Era şi normal să se întîmple aşa, mai devreme sau mai tîrziu. Iar acum avem nenorocul (o, nenorocul nostru istoric!) ca la răul dinăuntru să se adauge şi consecinţele răului din afară.
Ne zvîrcolim, răniţi de moarte, dar tot nu ştim exact ce vrem şi care este pricina adîncă a halului în care am ajuns.
Despre balaur ştiţi cum se spune că se zvîrcoleşte rău înainte de moarte. Să dea Dumnezeu să nu fie aşa, dar mă tem că şi noi trăim zvîrcolirile de dinaintea morţii ca popor. Sigur, vom supravieţui ca populaţie, la limita biologicului. Aici sau căutîndu-ne norocul prin lumea largă.
Cît despre legionari, lor nu le rămîne decît să se răsucească în morminte, cu toţi morţii jertfelnici ai istoriei noastre - pe care i-am vinde şi pe ei, dacă ar avea cine să-i cumpere.
multumec pentru articol!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire