DIN „LUMEA CREDINȚEI” 206

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DESPRE LUPTA CU NOUL CORONAVIRUS

 

Preasfinția Voastră, am aflat post factum, cu surprindere și îngrijorare, că ați fost infectat cu COVID 19. Nu ați spus nimănui nimic, nu ați expus pe nimeni (nici epidemiologic, nici emoțional), ci ați ales să vă internați la ,,Matei Balș” într-o cvasi-anonimitate stranie pentru un om cu poziția dumneavoastră socială. De ce atâta discreție?

 

În primul rând, de la debutul discuţiei noastre, aş vrea să Vă mulţumesc pentru posibilitatea pe care mi-aţi oferit-o de a Vă împărtăşi câteva din trăirile mele, pe care le-am experimentat în timpul petrecut la Spitalul de Boli Infecţioase ,,Prof. Matei Balş”. Sunt convins că printre cititorii acestor rânduri se vor număra şi persoane care au trecut prin calvarul acestui virus şi, cu siguranţă, că se vor regăsi în descrierile pe care le voi face. Aş vrea din capul locului să ştiţi faptul că, din momentul în care am aflat rezultatul testului, am avut intenţia de a rămâne acasă, cu dorinţa de a mă trata singur, pentru a nu ocupa un loc într-un spital de profil, care i-ar fi fost necesar vreunui semen aflat în stare mai gravă decât a mea. Din păcate, starea de sănătate s-a deteriorat foarte repede, încât ajunsesem să am o mare insuficienţă respiratorie, ceea ce m-a determinat să merg la spital, fără să spun nimănui, însă având nădejde la Bunul Dumnezeu şi la Maica Domnului. 

 

Care este atmosfera de la „Matei Balș“ din București? Lumea care suferă de COVID și a trecut prin spitalele României descrie o atmosferă sumbră, apăsătoare. În plus, reguli draconice legate de comunicarea cu exteriorul, spre exemplu.

 

În cele trei săptămâni de internare, am descoperit în tot personalul medical – medici, asistenți medicali, brancardieri, medici pe ambulanță și la toți cei implicați direct în lupta aceasta – o lucrare de o complexitate extraordinară în a alina și a mângâia, jerfindu-se pe ei, pentru ca oamenii ajunși pe patul de spital să nu mai sufere. Am conștientizat mai mult decât oricând faptul că în actul medical se descoperă legătura profundă dintre credința mărturisitoare a medicului și lucrarea sa taumaturgică. Am văzut în fiecare medic conștiința deplină a prezenței lui Dumnezeu în actul medical, înțelegând, totodată, că îngrijirea bolnavului nu este doar o meserie, ci este, de fapt, o misiune transformată în datorie morală, ca manifestare a dragostei față de aproapele. Nimeni din echipa medicală nu ştia cine sunt, de aceea pot da mărturie despre profesionalismul şi jertfelnicia întregului corp medical. Nu vă puteţi imagina greutăţile prin care trec aceşti oameni care sunt nevoiţi să-şi îngrijească semenii respectând, totodată, un protocol extrem de complex. Medicii, asistentele și infirmierele care au grijă de pacienții infectați cu coronavirus trebuie să poarte peste 8 ore un echipament special pentru a se proteja și pentru a nu se infecta cu coronavirus și a-l transmite mai departe.

Din păcate, nu toate spitalele din România putem spune că sunt dotate cu echipamente medicale de ultimă generaţie, aşa cum este situaţia la „Matei Balș”. Pandemia de coronavirus a produs schimbări majore în spitalele din România. Săli de operații au devenit depozite, unii medici au trecut de la chirurgie la tratarea unei boli infecțioase foarte noi și foarte grave, în timp ce pacienții care suferă de alte afecţiuni aşteaptă cu disperare să meargă la spital pentru a beneficia de îngrijire şi tratament.

 

Cum ați dus, sufletește, perioada internării? Dar fizic? Vă puteați ruga?

 

Sentimentul cel mai prezent este de singurătate şi de disperare. Bolnavii de coronavirus beneficiază de un tratament aparte atunci când vine vorba de interacţiunea cu ceilalţi. Durerea cea mai mare pe care o simţi este aceea de nu putea fi vizitat de nimeni, de a nu putea împărtăşi suferinţa prin care treci. Timpul are altă dimensiune, trecerea lui nu mai are liniaritate, devine din ce în ce mai comprimat, iar mintea tinde să piardă nădejdea că vindecarea este aproape. Pe patul de spital, printre aparatele care-mi monitorizau continuu semnele vitale, am redescoperit, cu ajutorul Psaltirii, răbdarea în suferinţă şi nădejdea ca virtute teologică.  Ei bine, pot mărturisi astăzi faptul că răbdarea, mai ales răbdarea în boală, este posibilă. Mai mult decât atât, este necesară. Rezistând, nu disperăm și nu cădem în deznădejde. Când răbdarea aceasta este însoțită și de rugăciune, atunci o astfel de nevoință nu poate rămâne fără rezultat. Călăuza bună a răbdării este rugăciunea. Fără ea, răbdarea devine încrâncenare, iar nădejdea devine resemnare. Nu este întâmplător că Sfântul Apostol Pavel îi învață pe creștinii din Tesalonic să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Deşi simţeam că trupul cedează din ce în ce mai mult în fiecare zi, cu toate acestea, încercam să sporesc rugăciunea şi mă luptam ca mintea să fie în cer. I-am simţit aproape pe Maica Domnului şi pe Sfinţii lui Dumnezeu, înaintea cărora nu am încetat să-mi înalţ rugăciunile mele.

 

Ați asistat și la drame umane?

 

Da, este adevărat, în timpul petrecut la spital am fost martorul unor adevărate drame. Am avut colegi de salon care, din nefericire, au pierdut lupta cu boala. Cu toate acestea, trebuie să vă spun faptul că între noi, cei care „locuiam” de atâta amar de timp în acel salon, se crea o solidaritate foarte mare.

Mulţi dintre cei care nu se puteau oxigena pentru că nu aveau o saturaţie minimă erau mutaţi la Terapie Intensivă, parte din ei nu se mai întorceau, între aceştia şi medicul neurolog acad. dr. Ovidiu Alexandru Băjenaru. Mai mult, la Camera de Gardă aşteptau zeci de persoane (tineri şi bătrâni) în speranţa că vor găsi un loc în spital.

 

Care este cea mai importantă lecție pe care v-a predat-o această boală?

 

Această boală ne oferă aceeaşi lecţie pe care o poate oferi oricare altă suferinţă. Ea nu vine cu o lecţie nouă, ci vine doar cu o manifestare nouă. Puterea de a trece prin suferinţa provocată de acest virus o găsim doar în Bunul şi Milostivul Dumnezeu şi mai ales în iubirea Sa nermărginită pentru noi. Problema cea mai mare cu care se confruntă omul de astăzi este criza spirituală, îndepărtarea de Dumnezeu şi de trăirea creştinească. În sânul familiei, această criză poate să capete valenţele unei catastrofe, mai ales că ea este grevată pe o acută criză sanitară, economică şi pe sărăcie, care alimentează o stare deosebit de grea. De aceea, în familie întotdeauna trebuie să aibă întâietate valorile religioase, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti, nu materialnici. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte.

 

Preasfinția Voastră, ați citit și despre teorii ale conspirației, cum că totul e o făcătură în mâna „ocultei“, totul e isterie de presă și uriașe interese comerciale puse în joc etc. Cum comentați aceste teorii?

 

Sunt total împotriva teoriilor conspiraţioniste privind existenţa acestui virus. Acest virus există şi mulţi dintre semenii noştri au fost infectaţi, ceea ce a dus la suferinţe mari. De multe ori am observat lacune majore în transmiterea către populaţie a mesajului privind măsurile ce trebuie luate în prevenirea îmbolnăvirii. Mai mult decât atât, nu trebuie trecut cu vederea, deşi se încearcă acest lucru, faptul că, de la debutul bolii şi până astăzi, Biserica Ortodoxă, prin eparhiile ei, a reprezentat un factor constant de sprijin, atât pentru spitalele din întreaga ţară, prin donare de echipament medical necesar, cât şi pentru oamenii aflaţi în suferinţă din cauza acestui virus. Din nefericire, observăm din ce în ce mai des o lipsă profundă de colaborare între Stat şi Biserică. Se trece foarte uşor peste drepturile fundamentale ale oamenilor, între care se numără şi dreptul de a-şi manifesta liber şi neîngrădit convingerile religioase. Această pandemie nu trebuie folosită de nimeni pentru a îngrădi drepturi şi libertăţi  fundamentale, iar situaţia actuală trebuie să ne unească şi nu să ne dezbine.

 

Cum ar trebui să se poziționeze creștinii și Biserica față de aceste schimbări dramatice și rapide care au loc în viețile noastre?

 

Schimbările dramatice la care faceţi referire nu trebuie să ne facă pe noi, creştinii, să ne poziţionăm altfel. Poziţionarea noastră este dintotdeauna către Hristos Cel Răstignit şi Înviat, ca Acela Care este Capul Bisericii. Schimbările economice, culturale şi ştiinţifice afectează profund relaţiile interumane şi cele familiale, însă problemele noi trebuie abordate şi soluţionate pe experienţa, pe înţelegerea perenă a omului. Nu putem face abstracţie de textul sacru, de experienţa sfinţeniei, de dimensiunea eclesială a existenţei creştine, aceeaşi în trecut şi în prezent, pentru că riscăm să ne pierdem  identitatea. Omul este o fiinţă spirituală şi, fără spiritualitate, existenţa umană decade, se autodistruge.

 

Un cuvânt de îmbărbătare pentru cei care suferă de pe urma bolii?

 

Îndreptați gândul către Dumnezeu și cereți, după putință, să vă lumineze mintea și să înțelegeți că rugăciunea nu este doar o înșiruire de vorbe frumoase, ci convorbire adevărată cu Dumnezeu. Cereți-I ajutorul și ocrotirea, însă nu după planurile și rânduielile omenești, ci după rânduiala Sa cea veșnică.

Să nu uităm niciodată, când trecem prin necazuri, prin suferinţă, prin prigoană, prin greutăţi de tot felul, că nu suntem singuri, ci Hristos se luptă împreună cu noi, El ne alină suferinţele şi ne dă curaj şi putere să biruim.

La final, aş vrea să-mi îndrept un gând de recunoștință pentru lucrarea neobosită a medicilor, specialiştilor, asistenţilor şi celorlalte cadre medicale din întreaga ţară, rugând pe Bunul și Milostivul Dumnezeu să le dăruiască sănătate, spor duhovnicesc şi putere în această perioadă grea prin care trece omenirea.

 

Interviu realizat de

Răzvan BUCUROIU