Din vechiul grajd al
dragostelor mele
de-ar fi s-aleg, la ceasul meu
tîrziu,
mîrțoaga care-i numai os și
piele,
să-i dau jăratec, aș putea
s-o-nviu?
Și aș putea să zbor cu ea
departe,
spre visul meu de peste mări și
țări,
ca să mă lupt pe viață și pe
moarte
cu zmeii vinovatelor uitări?
Dau grajdului, codindu-mă,
tîrcoale
și rîd de mine scepticii
grăjdari,
pe
cînd castelul trist, cu turle goale,
e
bîntuit de morții mei hoinari.
„S-a
scurs nisipul din clepsidră, frate:
e
prea tîrziu, să fii și Făt-Frumos!”…
Și
totuși încă inima-mi mai bate,
cu
dor de sus, oricît aș fi de jos.
Mîrțoaga-i
poate-acolo și m-așteaptă,
dar
sînt eu vrednic de măsura ei?
Și
nu cumva batjocura e dreaptă,
oricît
de strîmbi ar fi grăjdarii mei?
Tu,
cel ce-aievea ești, iar nu poveste,
mă
știi întreg, cu rele și cu bune:
de
rost mai are și de timp mai este,
mai
fă cu mine-o ultimă minune!
Răzvan CODRESCU
Nu este tarziu pentru Fatul cel Frumos...
RăspundețiȘtergereSuperbe versuri