INTERMEZZO LIRIC: 8 CÎNTECE DE DINCOLO

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

1

Atîrn atît de greu şi mi se pare

că niciodată n-am să mă mai scol,

doar gîndul stă ca pasărea să zboare,

lăsînd în urmă ramul vieţii gol.

Ca-n ceaţă văd prin pleoapele închise

(sau văzul poate scapă-n sus şi el?)

şi umbre dragi, ca-ntr-un alai de vise,

veghează-n jur, să nu mă tem defel.

Presimt că e o-ntîmpinare doară,

un bun-venit pe malul lor de lume,

dar înăuntru nu-s şi nici afară,

ca fătul tras din burta unei mume,

şi-aştept tăcut pe-o cale de lumină

o dezlegare care stă să vină…

2

Mă uit în jur, de undeva de sus,

şi slobod sînt cum n-am mai fost vreodată;

străin mă simt de trupul meu răpus,

ce-atît de altfel văzului se-arată.

E lume-n preajma lui (ce nu-i şi-a mea)

şi nu-nţeleg deloc de ce nu-mi pasă…

I-aud pe toţi, dar simt de parc-aş vrea

să tacă mîlc, pe-o limbă mai frumoasă…

A mea-i duhoarea asta, sau a lor?

Dar şi-o mireasmă bună-mi dă tîrcoale

şi-n ea mă leagăn ca un fulg uşor…

Mai e – şi cît? – acolo jos din mine?

Şi-aici de ce-s, cu gîndurile goale

şi-atît de nou încît să zbor îmi vine?!

3

Privesc, cum trec pe rînd, la toţi ai mei,

dar parcă n-am de nimeni nici un dor…

Ce chinuit stă sufletul în ei

şi cît de greu atîrnă pasul lor!

Mi-s dragi cumva, dar ca-ntr-un vis departe…

M-aş vrea cu ei aicea sus, nu jos…

Aşa de plin de viaţă (sau de moarte?),

tot restul lumii-mi pare de prisos…

De mai de sus, presimt un sorb aproape

şi mă-nfior de recea lui suflare,

spre care stă şi sinea mea să scape…

Nici înapoi nu trag, nici înainte,

ci doar veghez în tinda tainei care

mă-nghite lin, cu cea din urmă minte… 

4

Nu sînt ce-am fost, dar nici nimic, ci-mi pare

că stau să mă trezesc ca dintr-un vis,

iar cîte-s vii atît de scumpe mi-s

că să le pipăi nu mai am răbdare...

Dar îngeri mă privesc din depărtare

și simt că cercul lumii s-a închis

și că plutesc stelar peste abis,

cu limbi de foc în loc de mădulare.

Sînt gînd, și grai, și văz fără măsură,

și o nelume-ntreagă mă îmbie...

E cineva care de noi se-ndură

aici, în vraiștea cerului pustie?

Mă răsucesc în slava mea impură

și mă arunc în gol ca-n veșnicie...

5

În zbor înalt de vultur levantin

şi-n cînt celest de pasăre măiastră,

avînt îmi iau spre zariştea albastră

şi după mine îngerii se ţin.

Îmi sună trupu-a gol, dar amiroase

a pîine coaptă-n jarul Tău de sus,

muiată-n vinul cel spre jertfă-adus

în alt potir, de carne şi de oase...

Nici vis nu e, dar nici aievea parcă,

ci toate par sub alte legi să stea,

cu vremea val şi veşnicia arcă.

Nu ştiu nici cît e viaţă sau e moarte,

nici dacă-s eu sau altu-n sinea mea,

ci doar că totul merge mai departe...

6

Mă uit în urmă și-mpăcat îmi spun,

c-o duioșie fără de durere,

că am trecut și eu, cînd rău, cînd bun,

prin lumea care-acum ca visul piere...

Mă simt în zbor mai treaz ca niciodată,

dar parcă nu-i, defel, trezia mea,

ci altu-mi ține locul și se-arată

atît de eu cum singur n-aș putea!

Cu gîndul simt cum timpu-n mine moare,

cum simți, în trup, c-o boală veche trece,

și veșnicia toată la picioare

se-ntinde albă, ca o ceață rece,

iar de departe, din adînc de mine,

ce-a fost se face una cu ce vine...

7*

Purtat spre vămi de-un înger ce mă ştie

cum nici eu însumi nu mă ştiu la fel,

străvăd din mers rîvnita-mpărăţie

şi ca un prunc mă dau pe lîngă el.

De-o fi să aibă cerul milă mare,

nu de ce-am fost, ci de ce-am vrut să fiu,

voi cere-n vecii vecilor iertare

că n-am umblat cu îngerul de viu.

Şi de-o să aibă ruga mea-nlesnire,

nu zic de sfînt, ci doar de slugă bună,

voi trage-n sus, pe firul ei subţire,

cît pot din neamul meu, ca pe-o arvună,

căci tot ce-am fost în lume, după fire,

se face-n cer o singură iubire.

8**

Lumina-aceasta, Doamne, cu care mă fac una,

mi-e clar că de la Tine își ia splendoarea ei:

oricît Te-aș vrea de tare, tot Tu mai mult mă vrei

și chipul Tău în mine Ți-l măiestrești întruna.

Ce n-am putut pricepe în carnea mea, nebuna,

pricep acum pe limba cereștilor scîntei

și duhul mi se-ntoarce la primul lui temei,

aievea pretutideni și pentru totdeauna.

Mai sînt eu însumi oare? Și la ce bun aș fi,

cînd totul este-n toate și toate sînt în toți,

cum nu puteau să fie prin firea lor mai vii?

La ce liman al slavei Te-ndupleci să ne scoți,

pe noi, risipitorii iubirii Tale fii,

Tu, Cel ce-altminteri lumea s-o pierzi prea lesne poți?!

Răzvan CODRESCU

* Sonet închinat vlădicăi Bartolomeu Valeriu Anania, la săvîrșirea sa.

** Numai acest ultim sonet este inedit.